de ce se despart oamenii ?

cand eram mica ma uitam la cei mari cu gura cascata intr-o senina si nedisimulata admiratie; mi se pareau grozavi in primul rand pentru ca aveau voie sa faca orice, pentru ca nu dadeau socoteala nimanui, pentru ca nu aveau teme de facut, pentru ca veneau de la munca si aveau tot timpul din lume sa se uite la tv sau chiar sa se joace daca ar fi vrut; mi se pareau fantastici pentru ca stiu atatea lucruri, tatal meu mai cu seama stia orice cuvant din dictionar, intai ma duceam la el si apoi la dictionar, iar lucrul asta mi se parea fantastic; nici nu concepeam ca el sa nu stie ceva, vreun cuvant nou auzit, vreun lucru petrecut in lumea asta, pentru ca el stia orice; atunci cand mai statea pe ganduri nici nu-mi trecea prin cap ca el ar putea sa nu stie ceva, asa ca luam ezitarea lui nu ca pe o nestiinta, ci ca pe un moment de gandire si atat; increderea mea (justificata de multe ori) era oarba; de asemenea vedeam relatiile intre oameni ca pe ceva pe viata; prieteniile de neclintit, casniciile de nechestionat; totul era stabil si perpetuu in mintea mea; culoarele scolii erau mari, luminoase, oamenii mari ...chiar mari; in mintea mea (imperturbabila :)) - nu sunt mari diferente nici acum :) nu era loc pentru lucruri intrerupte, pentru lucruri fara rezolvare, pentru situatii grave; l-am intrebat la un moment dat pe tatal meu "de ce se despart oamenii?"; a ras si a incercat sa imi explice ca sunt momente cand oamenii nu mai simt ce-au simtit candva unii fata de altii si se despart; a fost cel mai de neinteles raspuns primit de la el pana atunci; si tare mi-e teama ca nici acum nu inteleg; da, mi-l explic, dar nu-l inteleg; intrebarea mea imediata de atunci a fost "pai cum, daca s-au iubit sa nu se mai iubeasca? daca au vrut sa fie impreuna, sa nu mai vrea?"; "uite asa" - mi-a venit raspunsul...

uite-asa imi explic acum, desi nu inteleg, ca doi oameni care s-au iubit mult mult candva, pot ajunge atat de straini, pot ajunge atat de ostili, pot ajunge sa-si faca atata rau...si asta poate sa se-ntample brusc, dintr-o nefericita intamplare, sau poate sa se intample incet, cu picatura chinezeasca a detaliului...si cred ca si atunci cand se intampla brusc, in dedesubturile faptului, a curs mereu insidios picatura blestemata pana a ros tot...ce mutatie se produce in lantul genetic al unei relatii incat sa transforme chipul ei frumos si proaspat de la inceput in hidosenia de dupa o vreme? numai aia doi stiu; si adesea, nici ei...pentru ca n-au fost acolo atunci cand ar fi trebuit sa fie, fie ca n-au stiut, fie ca nu le-a pasat; am observat ca "din afara" moartea unei relatii se justifica si capata inteles daca exista motive clare; oamenii in general au nevoie de motive, vor motive, vor certitudine; asa e si logic; dar se poate intampla ca incetul cu incetul, picatura cu picatura, din motive mititele sa ajungi la marele final si sa iti lipseasca tocmai in acest moment - m o t i v u l; si atunci si ala parasitul si toata lumea va zice "ce-a avut domne' nebunul/nebuna de-a lasat asa o fata/un baiat?"

si lumea nu va sti ca ea a venit obosita intr-o zi si-a avut nevoie de vorbele lui tandre sau de bratele lui safe (imi place cum suna "safe" - suna a cuib), dar el a fost prea ocupat cu calculatorul lui si nu a avut timp sa observe; lumea nu va sti ca el s-a simtit coplesit si a asteptat de la ea sa nu-i mai urle intepata si cu bigudiuri in par ca sta la calculator, ca si-a aruncat sosetele, ca fumeaza prea mult; nu va sti nici cum a tanjit ea dupa florile de la inceput si privirea lui de-ndragostit, privirea aceea in care ea se vedea femeie, nu nevasta; nici cum el ar fi vrut sa o vada pe ea atenta (cu el, dar si cu ea) si calda cum era candva...lumea nu-si va imagina ca nu a fost nevoie ca vreunul dintre ei sa fi comis vreo fapta grava, ci ca pur si simplu fiecare a pacatuit incetul cu incetul, peu a peu, pana s-a pierdut pe sine, pana i-a pierdut pe-amandoi...si adesea chiar el sau ea ajunge sa-si puna aceeasi intrebare de spectator fara sa priceapa ce s-a intamplat exact sau care a fost motivul; si uite ca, desi am deja cateva fraze de explicatii si culoarele scolii nu mi se mai par de mult largi si luminoase, ci inguste si intunecoase, desi am vazut pana acum atatea lucruri frante, inca mi-e greu sa inteleg de ce se despart totusi, oamenii...

disciplina bulinelor

am participat candva la un curs de-ala corporatist de prostire colectiva; era despre manage-uirea timpului; despre cum sa inveti sa te organizezi, sa iti forecast-ezi timpul, sa nu raspunzi la numere de telefon necunoscute, sa nu te zgaiesti prin magazine la toate prostiile de care nu ai nevoie, sa stergi imediat mailuri care te-ar putea amuza, dar distrage de la munca.... pe scurt, despre cum sa elimini "timpii morti"(ce urat si trist suna) si sa castigi cat mai mult timp, timp, timp ...nu neaparat pentru tine, cat pentru prosperitatea si intru propasirea stapanului pentru care muncesti; pana la urma, nimic rau in asta pentru ca tot ramai cu ceva bun si pentru tine; asa imi amintesc de un exemplu in care niste buline erau puse de-a valma pe o foaie de hartie, iar noi ("cursantii") trebuia sa spunem dintr-o ochire cate sunt; evident ca nu a fost nimeni in stare sa spuna numarul exact; imediat dupa exercitiul asta am primit aceleasi buline puse cate 3 pe 3 siruri...evident ca toti stiuram raspunsul imediat; asadar, o lectie foarte simpla: organizat, ordonat, disciplinat ai privirea agera, faci simplu si rapid calcule si chiar...tii minte!
ma gandeam deunazi ca, asa cum iti organizezi bulinele pe foaie sau sosetele-n sertare, tot asa o ordine si-o disciplina relationala nu pot sa iti aduca decat beneficii; de fapt, tocmai din cauza unei totale indiscipline au multi dintre noi de suferit in relatiile in care ne ducem viata zi de zi; asa cum iti certi copilul si-l ameninti cu diverse si imediat apoi il iei in brate si-l mangai, tot asa, cand iti propui sa-l faci pe cel de langa tine sa inteleaga una alta si-l certi, si-i reprosezi, si-l bati la cap, iar apoi te inmoi la prima gluma buna sau la primul sarut de care ti-era dor, tot asa strici totul prin marea ta indisciplina; desigur, pot fi momente cand te saturi chiar tu de vocea ta stridenta si nemultumita si vrei liniste si...taci; mai pot fi momente cand stii bine ca gresesti cedand, dar iti place dulcea ta greseala...pentru ca pur si simplu ti-era dor de un sarut; gre-sit!
indisciplina asta siroposo-lesioasa te va duce la pierzanie! cu cat te vei tine mai tare, cu atat vei avea de castigat: respect, interes, chiar iubire *acolo unde e cazul); cu cat iti vei respecta tu in primul rand disciplina impusa, cu atat vei avea ordine in ganduri, in suflet, in viata; valabil pentru toate relatiile; orice fel de relatie; acolo unde ai vrut sa corectezi o greseala reala, desigur, pentru ca nu ma refer la iluzii sau suspiciuni aberante, corecteaz-o pana la capat, cu tot cu efectul after; pune spirt pe rana si fii surd la tipete, chiar ale tale de-ar fi, mai ales ale tale! daca dupa ce faci scandal, dupa ce te perpelesti, vituperezi, arati cu degetul tot tu te-nmoi, aplanezi, impaci, mangai, saruti esti pierdut!

da, cand vezi ca "morala" ta a avut efect, cand constati ca urecheatul si-a primit lectia cu adevarat, a inteles si s-a comportat ca atare, sa te tii batos in numele disciplinei are iar efect tampit; pana la performanta asta insa, disciplina bulinelor incolonate si cuvantul spus cu dreptate de la prima litera si pana la ultimul ecou se aplica cu succes oricand si oriunde!