antiteza

nu reusesc sa fac pace intre mine si realitate, intre mine si restul...nu reusesc sa ma decid pentru o cale sau sa o gasesc pe cea corecta la momentul potrivit, in situatia potrivita; grav pentru varsta mea, as putea spune; educatia mea, pornirile mele, modul cum vad eu lucrurile, cum simt eu sa ma port cu oamenii, cum as vrea s-o fac, nu are nicio legatura cu realitatea; tendintele mele amabilo-sufletisto-prostesti se izbesc de comportamentul "normal" (rece si lipsit de orice implicare in traducerea mea) al celorlalti; si-atunci ma intreb cum e mai bine? sa ma adaptez la haita si sa ma deghizez si eu vulpe printre caini sau sa am curajul sa raman exact cum sunt? am fost si curajoasa si m-am simtit de cele mai multe ori prost sau am simtit cata lipsa de apreciere primesc in schimb, dar m-am consolat cu gandul ca macar am facut ce-am simtit, ce-am gandit, ce mi-am dorit; de multe ori am adoptat si varianta lasa a adaptarii - in mare parte pentru ca mi-a fost intotdeauna groaza de penibil - dar m-am uitat mereu cu admiratie invidioasa la cei care au curajul sa fie ei insisi t o t t i m p u l, indiferent de cum sunt vazuti de ceilalti; asadar, cum e mai bine? sa urli de pe rug "si totusi se misca" ori sa graiesti in taina tradarea la al treilea cantec de cocos? la ce bun curajul sau cat de mult sa te manjesti? cred ca rezolvarea vine din cum te simti mai bine cu tine in momentul decisiv, dar mai ales din cum vei in stare sa mai traiesti cu tine dupa...

batrani

In doua zile implinesc treizeci si trei de ani; varsta lui Iisus cand s-a dus fara sens din lumea asta - omenirea a ramas la fel, eu zic ca s-a facut si mai rea dupa El - si varsta lui Alexandru Macedon cand s-a petrecut si el de pe-aici... judecand numai dupa exemplele astea doua, ma gandesc ca ar trebui sa fiu si eu acum mai inteleapta si cu mintea cat de cat upgradata...nu pot zice ca nu sunt mai "citova la minte"- vorba maica-mii...sunt un pic, recunosc...dar mai am si urme de infantilism si naivitate de care nu m-am vindecat si cu care cred ca ma voi duce si eu cand imi va veni vremea; oricum, nici nu stiu daca vreau sa ma vindec de ele; putina seninatate nu strica niciodata:P; ideea e insa ca am inceput din ce in ce sa inteleg fosnetul otetarilor din curtea lui Octavian Paler; am inceput sa pricep fosnetul sfarsitului mai bine ca oricand; incep sa inteleg ce inseamna sa devii batran, sa stii ca esti la capatul drumului cu sens unic si cu cedeaza trecerea...simt acum mult mai acut si mult mai prezent disperarea tacuta din sufletul unui batran; incep sa stiu cum e sa fi trait deja cel mai mult din timpul tau si sa fii in acel punct in care stii ca oricand poti sa fi sters din evidentele umanitatii...desigur, ar putea parea exagerat sa-mi permit sa spun la varsta mea inca "tanara" dupa canoanele de gen ca eu pricep ce inseamna batranetea; este adevarat, nu am toate datele problemei, dar incep sa am o parte din ele...inca ma plimb pe picioarele mele, inca nu m-au lasat oasele si muschii, inca nu mi-e groaza de ce vad in oglinda (desi uneori imi e :)), inca nu mi-au murit prietenii, inca ii am pe cei dragi...si ii multumesc lui Dzeu in fiecare zi pentru asta; si totusi simt si stiu, miros de departe duhoarea aceea...nu-mi este straina disperarea singuratatii, a mintii fragede care lucreaza inca tanara si-n acelasi timp imbogatita de atatea trairi si de atatea "aflari" in trupul epava, nu-mi este straina calea de cativa pasi pe care-o mai vezi in fata si drumul al carui inceput abia se mai vede in urma...desi poate parea o obraznicie, pot spune ca stiu, pot spune ca pricep, ca simt, ca adulmec...nu sunt inca in curtea aceea fara poarta de iesire, dar inteleg ce se petrece acolo; cand l-am citit pe Paler spunand cat de fericit e ca se mai trezeste dimineata si ca uite, a mai apucat sa traiasca inca o zi, am simtit tristetea lui, mi-a fost mila, am avut compasiunea spectatorului; precum mila de un animal batut; dar atat; acum insa simt in mine disperarea lui, durerea, d e z n a d e j d e a...acum simt loviturile asa cum am simtit bataia pana la moarte a calului din "crima si pedeapsa"; este acolo un fragment sfasietor in care un cal este batut pana este ucis...cum o fi sa te vezi neputincios trupeste dar cu mintea inca agera? cum o fi sa nu mai ai prieteni nu pentru ca sunt plecati in vacanta ci pentru ca nu mai sunt de mult? cum o fi sa mai fi si bolnav si singur, cu tot ce-a fost frumos in spate si cu tot ce poate fi mai necunoscut si infricosator inainte? un simplu exercitiu de imaginatie in vremea cand esti tanar si treci usor peste gandurile urate, te poate innebuni...am citit de obiceiuri barbare in care batranii plecau singuri dintr-o comunitate, departe, in pustiu, acolo unde nu exista nicio sansa...ratacind ca in legenda tapului ispasitor, pana sunt istoviti de foame si de sete; am vazut cum sunt condamnati ca vor sa mai traiasca si ei, ca mai indraznesc sa vrea sa traiasca si ca mai au indecenta sa lupte pentru asta, stand la cozi pentru medicamente sau pentru vreo parafa medicala...stiu ca sunt urati, stiu ca nu ne plac ochii lor dusi in orbite, pleoapele cazute, fruntea ridata, mainile uscate si cu pete, dar cum o fi sa te trezesti la un moment dat in vestamantul asta si pe sub el sa-ti porti acelasi suflet nebun dupa viata si-aceeasi minte tanara? sa facem numai acest exercitiu, sa incercam sa simtim groaza asta numai cateva clipe, inainte de a le adauga si noi inca o condamnare...m-am tot gandit -asa cum ma gandesc in orice situatie - cum ai putea sa te consolezi, sa te alini, sa iti gasesti un pic de echilibru si in cea mai nenorocita dintre deznadejdi? solutiile sunt clasice: familia, copiii, nepotii, munca, bunatatea, umorul, acceptarea neincruntata...

oamenii de langa noi

nu mai am saisprezece ani de ceva vreme...chiar anul trecut de ziua mea imi zicea sotul meu, "iti dai seama ca ai acum dublul varstei cand te-am cunoscut?" ei bine...imi dau seama si ma intristez, dar ma si bucur; mi-e dor de calea aia mare de care imi zicea toata lumea atunci si pe care o priveam cu nesat si curiozitate si asteptari...mi-e dor de cum ma simteam cand o vedeam in fata ochilor mare, alba, nescrisa, nerespirata ... "viata inainte" ...mi-e dor pe undeva de-acel atunci, dar ma si bucur de-acest acum...ma bucur, asa cum n-am facut-o niciodata, pentru ca acum am dobandit atatea din cele care mi-au lipsit candva; ma refer strict la impliniri legate de constructia mea ca om, nu la altceva; dar nu vreau sa fac un jurnal din blog, m-am tot ferit de tendinta asta...mi se pare indiscret sa vorbesc despre mine si nici nu cred ca intereseaza pe cineva; asa...unde ramasesem? nu mai am saispe ani, mi-am pierdut mult din credinta in oameni si in nobletea firii lor si totusi, la varsta asta la care am trecut si eu prin cateva dezamagiri, descopar minuni in jurul meu, descopar minuni in oameni; intotdeauna am stiut si eu teoria aia sablon cu aparentele; dar parca acum o vad in alta perspectiva; am dat in ultima vreme peste oameni care uimesc prin ceea ce fac, prin ceea ce stiu, prin ceea ce pot...si nimic din fiinta lor "afisata" nu ti-ar spune ceva despre cealalta fiinta extraordinara...supriza deci, e totala...de exemplu, (un exemplu macar) am aflat de curand despre o fata care acum doua zile a implinit 25 de ani, ca piloteaza avioane; nimic din prezenta ei nu ti-ar fi soptit vreun sunet despre acest talent al ei, despre aceasta "ea" de dincolo de ce se vede...desigur, tot asa cum afli lucruri minunate despre oamenii de langa tine, tot asa te-ai putea ingrozi despre altii...sau chiar despre aceia de langa tine...si totusi...atunci cand dam de cei buni, sa-i pretuim mai mult si mai ales...sa ne pastram inima deschisa si ideea ca poate omul asta banal care ne vorbeste deseneaza frumos, stie multa poezie, gateste extraordinar, piloteaza avioane, stie sa intervina daca patesti ceva pentru ca a fost candva voluntar si-a mai salvat si niste vieti...asa ca...oameni, aveti mai multa atentie pentru oameni...

ce vor barbatii?

nu inteleg de ce li se spune barbatilor "vanatori"...vanatori poate de greseli sau vanatori de trecut, dar in nici un caz nu pot sa ma gandesc la ei ca la niste neinfricati si puternici; oricum, am observat ca lor le place sa se impauneze cu denumirea asta pentru ca se simt probabil mai puternici, macar prin autosugestie, daca nu altfel...observ din ce in ce mai mult tendinta asta a lor de a scormoni trecutul femeii iubite, chiar si pe acela al celei doar "placute", nu neaparat iubite...nu inteleg ce curiozitate morbida ii mana in lupta, de ce vor atata sa stie ce a facut ea, ce relatii a avut ea inainte, cum a fost "celalalt"sau mai grav:"ceilalti"...
nu pot sa pricep cum sunt ei vanatori daca le tremura pitpalacul pentru ce a fost, pentru ce a trait ea, pentru ce este pana la urma trecut? la ce ii ajuta sa stie? si daca sa presupunem ca ar primi adevarul, cu ce i-ar ajuta? care ar fi rezultatul? sa se compare? exista riscul sa iasa prost din comparatii...calatoriile unei femei prin relatii nu sunt intotdeauna in directia mai buna, asa ca exista riscul ca domnul actual sa ceara detalii din trecut, sa vrea si sa primeasca adevarul si sa constate ca nu-i convine atunci cand il afla; asadar, tot acest "aflat" are toate calitatile pentru a deveni continua sursa de stres, de comparatii, de intrebari, de suspiciuni, chiar de certuri; si-atunci ma-ntreb "la ce bun?"; uneori am impresia ca si-ar dori sa afle ca ea este pura, nevinovata, neatinsa, nemarcata de fostul (fostii), intr-un cuvant netraita, desi pe multi i-am auzit declarand ca nu (mai) vor virgine...o fi oare vreo bravura? in realitate vor toti virgine, de fapt? (oricum, urat cuvant, mi s-a parut intotdeauna, culmea: vulgar); pentru ca, intr-o logica simpla daca nu mai vrei virgina, in mod clar iti asumi o femeie cu trecut; iar un trecut presupune tot tacamul, presupune v i a t a; adica este evident ca acea femeie a trait iubire, asteptare, dezamagire, fericire in acel trecut al ei; de ce nevoia asta morbida de a sti detalii??? de ce trebuie sa conteze aceasta realitate inevitabila din moment ce ai ales-o pe ea? ai ales-o pentru ca ti-a placut ea esenta, dar ea esenta nu a vegetat pana s-a napastuit cu tine...a trait! asa cum ai trait si tu! si-atunci? e normal sa vrei sa stii "istoricul" ei; asta pot sa pricep; adica e normal sa ai in cap inainte de a incepe ceva, un CV al celui de langa tine; e de bun simt, e ca si cum te-ai gandi sa te informezi un pic despre tara pe care urmeaza s-o vizitezi (si in care poti chiar sa te stabilesti), dar sa insisti pentru detalii - unele chiar dureroase pentru ea si inevitabil si pentru tine din cauza reverberatiilor produse - asta nu pot sa inteleg; in plus, te indepartezi de esential; in loc sa primeze calitatile ei de om, de femeie, felul cum stie ea sa te faca fericit, conteaza ce a trait ea; ma gandesc uneori ca sado-masochismul asta al lor de a investiga trecutul ei, ii face sa creada ca au niste garantii in plus; mare prostie; cu alte cuvinte, stii in ce ape te scalzi; apele insa se schimba in functie de multe; asa ca in final, nu ai nicio garantie...femeile nu par a avea astfel de curiozitati sau cel putin nu la nivelul asta; femeia are si ea limba ascutita cand vine vorba de vreo fosta in care "al ei" (ce enervant apelativ) a investit mult candva...dar o apuca scormonitul cand e nesigura pe el sau cand stie ca-i lipseste ei ceva ce fosta avea din belsug (si asta pentru ca a insistat sa-l intrebe pe el, iar el a facut greseala sa-i spuna - ei, vanatorii, nu obisnuiesc sa-si povesteasca trecutul)...oricum, parca ele nu pun asa la catastif, cum pun ei; pe scurt, ei pun la catastif dintr-un spirit investigator preventiv, iar ele din furie vindicativa de femeie; oricum, revenind, mi se pare o proasta si naiva idee sa investighezi trecutul prezentei tale; risti, daca nu sa fii mintit, sa te paleasca un adevar care sa te urmareasca poate, o viata intreaga; asa ca, decat sa iti petreci viata asa, mai bine te bucuri de prezenta dumitale, de 'mneai, o descoperi asa cum e ea, iar daca mai ai si norocul sa constati ca e ce ti-ai dorit, poate te straduiesti sa nu-i devii si tu trecut...

car je suis l'amoureuse.....http://www.youtube.com/watch?v=Me7wlASiKUg&NR=1