duminică, 21 noiembrie 2010

numai privirea

Cateodata esti palid-
ochii nu-ti mai sunt mare albastra-
se fac cer inalbit,
dara de zbor incolor,
de pasare maiastra...
  

nici buzele nu-ti mai poarta
urmele dintilor rosii,
sunt palide -
padure fanata -
incat mi se face teama,
ca ai putea sa te stingi dintr-o data.
 

Iar degetele...
degetele tale lungi
ce ma transcend
de fiecare data
in valsurile lui Chopin
sunt reci si ele
ca ramuri inghetate iarna.
 

insa privirea...
privirea e aceeasi!
acelasi foc, aceeasi nebunie,
in care-mi place sa m-arunc
si sa cobor in vrie.

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

prezumtia de omenesc

cand eram eu mica auzeam des in casa, la ai mei si la cei care veneau in vizita pe la ai mei "e cumsecade, e foarte cumsecade"; nu stiu daca acum acel "e cumsecade" a fost inlocuit cu "e de treaba" in zilele astea sau daca a devenit pur si simplu un cuvant vechi sau si mai rau, caduc; cert e ca nu-l mai aud, nu l-am mai auzit de multa vreme; mai auzeam si "e omenos", dar probabil ca nici asta nu mai are loc pe portativul actual intesat de baieti sau fete "de comitet", "de gasca", "valabili" sau "valabile"...
probabil ca ne-am mercantilizat si noi dupa modelul americano-capitalist si nu mai stam sa facem decat aprecieri pragmatice, mai potrivite oricum decat aprecierile literare... "valabil" suna oricum mai practic decat afabilul "cumsecade"...omul nu mai e cumsecade ca om, ca structura, el e valabil; adica, urmand chiar principiile economiei, el poate oricand sa-si ia talpasita din termenul de valabilitate...el e valabil pe o perioada de garantie, iar tu stii ca in perioada asta de garantie ar trebui sa obtii de la produs ceea ce producatorul ti-a garantat cand l-ai achizitionat; sau nu...
asadar nu mai aud angajamente pe termen lung sau afirmatii stampila cum a fost candva "cumsecade"; traim si intr-o epoca in care nu mai avem timp si nervi sa fim cumsecade, poate...abia avem timp de noi, ce sa ne mai intereseze (de) altii? cand se face verde la semafor si cel din fata nu tasneste imediat ca la curse, e imposibil sa nu se gaseasca instant cativa soferi din spate care sa nu claxoneze isteric sau sa nu spurce verbal; niciunul dintre isterizati nu are rabdare sau timp sa se gandeasca la omul de la volanul masinii din fata; niciunuia nu cred ca ii trece prin cap ca exista posibilitatea ca acel om sa nu se simta bine, sa fi trait chiar in ziua aia sau chiar cu zece minute inainte o drama, sa fi primit vreun telefon din acela care iti paralizeaza sufletul si Doamne, cate framantari mai poate avea sufletul omului...desigur, e posibil ca intarziatul sa tina in loc cardul de victime din spate doar pentru ca i-a scapat telefonul pe jos sau pur si simplu pentru ca e mai indolent, ca sa nu ii spun altfel...dar ma gandesc ca e de preferat sa punem in fata omenia si cumsecadenia, macar pana trece suficient timp ca sa ne convingem de adevar; si spun asta in general; la fel si la munca, in lift, pe strada, in supermarket, oriunde...daca toti am acorda o prezumtie de omenesc inainte e a ridica piatra, sigur ne-ar fi tuturor mai bine; stiu ca sunt voci care spun ca e de preferat sa nu-ti asumi astfel de riscuri si ca e mai bine sa apuci sa lovesti primul, decat sa fii cumsecade si apoi sa regreti; totusi, mi-a ramas in minte o emisiune in care s-a discutat despre cersetori  si despre faptul ca de cele mai multe ori banii dati acestora ajung la mafia care se afla in spatele lor; Florin Piersic a zis ca prefera sa piarda acea bancnota de un leu, chiar stiind ca e posibil sa nu ajunga in buzunarele cersetorului in cele din urma,  decat sa traiasca cu gandul ca ar fi putut sa il ajute, dar nu l-a ajutat, iar acela ar fi putut fi chiar un caz adevarat...asta e un exemplu de asumare a riscului, de curaj si expunere cu buna stiinta pentru o idee de omenie; si mi-am mai dat seama de ceva: si ura, dar si iubirea si omenia sunt contagioase; au calitatea asta de “a se lua”; desigur, ura, ca orice lucru rau, se deprinde mai usor si mai repede; dar si iubirea se poate transmite, din fericire…si ea e contagioasa
ce-ar fi daca ne-am da germenul unii altora si-am declansa cea mai frumoasa pandemie?



sâmbătă, 6 noiembrie 2010

parintii nostri

sa ridice mana sus cel care nu si-a suparat niciodata parintii! hahaha! da, eram retorica, desigur! stiu ca nu voi zari nici macar vreun deget prin aer! toti ne-am suparat parintii mai mult sau mai putin si toti ne-am suparat macar o data pe ei; ne-am suparat pentru sfaturile lor pisaloage, pentru libertatea ingradita de grija lor niciodata adormita, ne-am suparat pentru greselile pe care am considerat ca le-au facut fata de noi; in timp (din pacate) am ajuns si eu sa respect si sa inteleg mai bine institutia parinteasca, incat acum chiar mi-e greu sa fiu de acord cu faptul ca si parintii fac greseli, desi este evident ca fac si ei greseli, dar stiti ceva? greselile lor sunt pardonabile si asa trebuie sa fie: pardonabile! nu ma refer la lucruri extreme sau grave sau traumatizante, sa ne intelegem, ci la greselile omenesti, greselile de zi cu zi; cu toate acestea, n-am sa va spun "iertati-va parintii!" ci "nu va suparati (pe) parintii vostri!"; nu pierdeti timp din viata voastra, dar mai ales din viata lor, pe suparari ce nasc hauri; nu amanati telefonul prin care le auziti vocea, dar mai ales prin care va aud ei vocea; mangaiati-le sufletul cu vocea voastra balsam; va supara? va bat la cap? trageti aer in piept de doua ori inainte de a lovi cu vreun cuvant; va veni o vreme cand veti vrea sa va mai bata macar o clipa la cap si in suflet glasul lor de altadata; cand veti vrea sa auziti macar un cuvant din toate banalitatile pe care vi le insira acum plictisitor sau enervant...va cheama pe la ei sa va mai vada si ei un pic si n-aveti timp? renuntati un pic din timpul vostru pentru o iesire la bere si duceti-va! mai ales voi, cei care ii aveti aproape, fiti constienti de norocul asta si traiti-vi-l! puteti sa le daruiti ceva, orice? nu amanati si faceti-le bucuria asta! si fie-va mila de ei cand va roaga sa nu va puneti in pericol in vreun fel; ganditi-va la sufletele lor stranse de grija, la teama aia cumplita care le toarna acid in suflet sau ii apasa ca un bolovan; fiti copiii lor buni, ca sa nu se simta singuri niciodata!

vineri, 5 noiembrie 2010

azi nu e loc de titlu

ca l-am iubit, e limpede...primele cuvinte de pe acest blog, cuvintele sale, mi-au fost si mi-au ramas crez si stau scrise de la inceput pe frontispiciu; printre primele mele post-uri au fost cuvinte nascute de mintea sa; in iunie anul acesta mi s-a strans inima cand s-a anuntat ca nu-i era bine; aveam un cumplit deja-vu, dar ma incapatanam sa gandesc bine; de data aceasta, de aceasta ultima data, cu putin timp inainte sa se anunte ca iar nu-i este bine, tocmai postasem o alta poezie de-a sa pe blog; printre cele cateva carti pe care le tin permanent la capatul patului a stat mereu si o carte de-a sa; imi facea bine sa-l citesc inainte sa adorm;
de aceea probabil azi am simtit in mod atat de firesc o adiere de singuratate si de gol; pentru ca imi era familiar si il simteam aproape;
ma doare sufletul sa stiu ca nu mai e; ma doare adanc si posomorat numai gandul ca ar mai fi avut atatea de spus si de facut; ma mahneste cumplit gandul ca i s-ar mai fi cuvenit macar cateva zeci de ani in plus, nu numai pentru ce-ar fi putut sa ne mai ofere, cat mai ales pentru cat ne-a oferit pana acum; da, i s-ar fi cuvenit si ar fi meritat un dar de ani in plus, o dispensa de moarte; da, ar fi meritat sa nu (ne) fie asa de muritor...
azi dimineata, fara sa stiu ca se dusese, auzisem doar ca e grav, m-a lovit soarele in privire si mi-a trimis instantaneu gandul la el; era un soare neobisnuit pentru o dimineata de toamna; parca prea cald, parca prea luminos; si ma uitam asa inspre soare si ma gandeam la Adrian Paunescu; si aveam ganduri simple, nu-mi mai treceau prin minte versuri de-ale lui, ma gandeam doar ce mult cred ca i-ar fi placut si lui soarele asta pe care nu-l vede acum ca e bolnav, foarte bolnav; si tot cu gandul la el, imi treceau prin retina, armonios ca o trecere moale de maini pe un pian, toate culorile acestei toamne caldute; si priveam cu ochii mei, dar ma gandeam la ochii lui; dar in mod diferit de cum ma obisnuisem, ma gandeam la ochii lui de om, nu la ochii lui de poet; pur si simplu omeneste imi parea rau de aceasta dimineata pe care nu o vede...
avea poezia limpede, geniala, curata, armonioasa; cand il citeam, parca ascultam Vivaldi; si mai avea ceva: era tulburatoare, avea iubire, avea pasiune, avea emotie si mai ales... avea suflet
ma simt neputincioasa si mult prea mica sa spun mai multe; mi se pare prea putin si prea modest sa vorbesc eu despre un om si despre un poet covarsitor;
poezia lui vorbeste prin ea insasi; acum imi doresc doar sa vad ca natia noastra il va cinsti asa cum a meritat-o; imi mai doresc sa pot sa cred crestineste in lumea de dincolo si sa stiu ca e linistit in sfarsit acolo; pentru ca prea trist si prea fara liniste in suflet mi se pare ca s-a dus... acum doar asta mi-ar mangaia sufletul: sa pot sa cred ca se odihneste si ca pe sufletul lui s-a asternut lumina.
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

miercuri, 3 noiembrie 2010

mic eseu despre convietuire

"si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri"
...
gresim zi de zi fata de noi, fata de altii... ni se greseste mereu; sunt oameni cu o neobosita capacitate de iertare si oameni care taxeaza imediat si/sau irevocabil; solutia inteleapta si diplomata -cred eu- este sa te raportezi cat mai obiectiv la fiecare caz in parte, sa tii cont de "istoricul" pe care l-ai scris pana atunci cu omul care ti-a gresit, sa ai dorinta, rabdarea, maturitatea de a intelege starea lui din momentul comiterii delictului :), sa-l asezi in contextul potrivit, sa aduni informatii despre unghiul din care privea el lucrurile in clipa nefasta si probabil ca mai sunt hint-uri de gen o multime...trebuie sa recunoastem ca nu intotdeauna avem sansa sau bucatica de timp, nervii asezonati sau rabdarea rascoapta, ca sa intrunim toate conditiile astea intr-un nod ce mai tarziu ar putea strange si mai mult relatia.
sunt omul celei de-a zecea sanse si mai mult, poate; desi taxez pe loc, nu taxez irevocabil; desi taxez pe loc, nu taxez intotdeauna cu voce tare (asta e rau, stiu); e ca si cum as composta de atatea ori un bilet de trecere cu vederea, incat in cele din urma nu ar mai ramane nimic din el;
chiar si la abateri grave, comit in mod absolut constient imperturbabila mea iertare (variatiile sunt date doar de timp); am observat ca sunt oameni care de la prima abatere mai serioasa, te dau jos din vehicul cu tot cu biletul tau virgin;
in mod cert se scutesc prin acest gest nemtesc de ulterioare neplaceri; da, poate ca li se strange cercul social in modul asta, poate ca par inumani sau prea drastici, dar protocolul lor de epurare este cat se poate de sanatos, zic eu; este - cred - chiar mai corect si mai fair-play (daca pot spune asa), sa faci excizia de la prima manifestare infectioasa; asa ca, daca ar fi sa trag o linie intre cele doua moduri de abordare, pot zice ca a zecea sansa e prostie curata, ca modul nemtesc mi se pare sanatos dar un pic prea dur pentru stilul meu :)), asa ca a doua sansa si ultima chiar isi merita botezul.


marți, 2 noiembrie 2010

SOS tara mea

sunt din ce in ce mai trista si mai deznadajduita pentru ce se intampla cu tara asta, in tara asta...nu stiu daca e de vina saracia sau numai saracia, nu stiu unde s-a rupt banda, in ce punct au deraiat lucrurile precum scanteile artificiilor; nu mi-am imaginat ca vom ajunge aici, urmaream "evolutia" lucrurilor, vedeam ca situatia e rea, dar speram, speram sau mai degraba nu voiam sa accept ideea ca nu-si va mai reveni; adica era ca si cum m-as fi aflat intr-o masina care merge din ce in ce mai prost, dar despre care aveam convingerea ca se va redresa cunoscand-o de atata vreme si stiindu-i calitatile tehnice; era evident ca merge extrem de prost, dar nu avea loc in mine gandul ca se va darama; acum asta e: gandul asta ma cuprinde din ce in ce mai mult; a scazut atat de mult calitatea oamenilor (nu-mi place asocierea ultimelor doua cuvinte, e prea mercantila pentru gustul  meu, dar e expresiva), a nivelului de gandire, de abordare, a nivelului de trai, incat singura cale pe care-o mai vad ramasa, este calea pierzaniei; nu credeam in disparitia popoarelor sau mai bine zis nu voiam sa cred, stiind foarte bine ca au existat cazuri in dainuirea umanitatii de pana acum; era dincolo de orice imaginatie si imi permiteam chiar sa rad numai la gandul ca poporul meu ar putea-o pati; dar acum o spun cu frica, o spun soptit: incep sa cred ca ne vom duce de rapa, dupa cum bine spunem chiar noi pe romaneste; de fapt, chiar intr-o rapa imi pare c-am cazut cu totii si nu mai vad cum ne-am mai ridica de aici; ma ingrozeste nivelul de pe strada, din trafic, din parlament, din scoli, tupeul, nesimtirea, marlania, incultura, superficialitatea; e o lipsa generala de respect, de bun simt, de aplecare crestina, nu mai avem valori si nu ne mai pasa de ce ne-a mai ramas, e haos, scarile sunt cu josul si cu dosul in sus, nu mai avem omenie in noi, ne transformam hidos; am cateva zeci de posturi tv romanesti si nu reusesc sa zabovesc pe niciunul dintre ele mai mult de cateva minute; vulgaritatea si josnicia sunt la ele acasa; emisiunile sunt gaunoase, nu vorbesc despre nimic important sau interesant; inteleg ca televiziunile sunt comerciale, dar ce vand pentru banii pe care ii primesc? numai mizerii; ma ingrozesc generatiile acestea juvenile care plutesc si care vor fi adultii de maine;
poporul asta devine o bestie uriasa cu instincte joase si ratacind in intuneric.
nu stiu ce s-a intamplat, cum de s-a ajuns aici? sunt constienta ca discutia e muuult prea complexa pentru a fi dezvoltata aici, ca resorturile care au declansat caderea in rapa sunt multe si complicate...
suntem chiar atat de slabi? ni se dilueaza esenta de oameni si esenta de neam, devenim din ce in ce mai inconsistenti, mai inodori, mai incolori...ce se va intampla cu noi?ce va mai ramane din noi?oare chiar nimic?
ma gandesc ca atunci cand simti ca te scufunzi, cand simti ca esti pe moarte sau cand esti aruncat intr-o lupta care te sleieste, daca ai o esenta tare gasesti chiar si in ultima clipa cateva resurse pentru emergenta; exact asta ma ingrozeste acum: daca noi nu avem aceasta esenta? sa-mi fie cu iertat, dar nu mi se pare ca am avut-o de-a lungul timpului; uneori mi se pare ca am supravietuit ca popor pentru ca am fost un pic smecheri si ne-am mai fentat din cand in cand soarta sau pentru ca am avut cu noi sticluta cu saruri a hazului de necaz, dar nu neaparat pentru ca am fost - cum zice englezul - "tough"; cu siguranta am avut si noi momentele noastre de rezistenta reala, poate; oricum, una peste alta mi se pare ca sunt impertinenta sa imi permit sa emit eu judecati legate de o natie intreaga, natie pe care, desi buboasa si rapciugoasa cum mi se pare in ultima vreme, inca o mai iubesc sau cel putin, inca imi e familiara...
cu toate ca stiu ca avem si cateva minunate calitati, cred in genere ca suntem nascuti sub o zodie slaba, cu toate acceptantele cuvantului; si daca este asa, ce ne mai poate salva? ne-o fi venit sorocul sa pierim? s-o fi terminat cu smecheria si driblingurile printre picioarele sortii? ne-o fi cernut sita vremii pana n-am mai ramas decat nisip?
sau poate totusi, ma insel? poate totusi, gresesc? si totusi, ce mult as vrea ca sa gresesc...