Despre acest blog

L-am creat acum doi ani. Isi facuse cineva un blog pe care intentiona sa posteze fotografii cu fetita nou-nascuta si mi-a povestit si mie despre asta. Nu prea intelegeam mare lucru din mecanismul de functionare, dar mi-am dat seama ca ar fi ceva interesant. Mi-am facut si eu imediat. Sindromul maimutei. Nu-mi venea sa cred cat de simplu e. Voiam de mult sa scriu cate ceva. Cand m-am vazut cu coala alba in fata, m-au apucat temerile. Pai ce rost are sa scriu eu ceva? Cum sa-mi permit eu sa-mi fac publice elucubratiile? Pe cine ar interesa? De ce m-as expune? Sunt atatia oameni cu adevarat interesanti pe lumea asta. Eu doar as ingrosa randurile banalului. Insa era o idee mai veche, asa ca ma tenta in continuare. Si cum e stiut ca cel mai bun mijloc de a scapa de o tentatie este sa-i cedezi, m-am apucat de treaba.

M-am ascuns dupa un pic de anonimat. Am zis ca asa voi reusi. Partial, am avut dreptate. La inceput am vrut sa fac din banda asta care-mi fusese oferita prin amabilitatea domnului Google?, doar un locsor dragut, insa fara prea mari pretentii. Adica, sa ne intelegem, mari pretentii nu am nici acum, insa locul nu mai e asa de dragut cum s-a dorit initial sa fie. La inceput am vrut sa fie asa...ca o plimbare lejera intr-o zi minunata cu soare. Iar intr-o zi minunata cu soare, cand te plimbi si privesti tamp pasarelele si florile, nu-ti pui mari probleme existentiale. Cam asa voiam si eu sa fie blogul. Un loc unde sa pun poezie frumoasa sau vorbe interesante si neatinse de morbul vreunei realitati stridente sau fetide. Un coltisor de rai. Evident ca nu am reusit. Asta mi-e meteahna. Nici in cele mai mai etnobotanice vise nu reusesc sa ma dezlipesc de realitate. Plutesc, plutesc, dar varfurile degetelor de la picioare tot imi tarsaie pe pamant. Asa ca nici cu blogul nu mi-a mers. Prea multa visare semana cu mine, dar nu eram eu. La inceput am pus cateva poze din vacanta care tocmai trecuse. Evident, cu cateva detalii minunate sau, ma rog, care mi s-au parut mie minunate. O vioara pe care am observat-o pe caldaram intr-o piazzetta din Viena, un sarut clandestin la Monte Carlo, cateva barci si-un albastru marin la buza pietei San Marco din Venetia...apoi doi indragostiti intr-o dulce visare pe o iarba cruda ca tineretea lor intr-un parc din Viena...o pisica burgheza deschizand dimineata devreme un chiosc de ziare din Venetia...o fetita minunata cu pielea de abanos de care m-am indragostit pe loc in fata unei gari din Marsilia, doi porumbei a caror decizie de despartire m-a indurerat profund dupa ce ii urmarisem curtandu-se pe un mic pod din Venetia...si-apoi trei nori calatori ca mine, asezati in pufoase paralele pe un cer a la francaise...

Cu aceste bucati mici de paradis de vacanta si visare am inceput. Am vrut apoi sa pun cateva poezii frumoase, am pus niste fragmentele. Multa vreme am preferat sa scriu cu litere mici, incalcand cu buna stiinta regulile ortografiei. Literele mari imi pareau disonante. Scrisul mare nu mi-a placut niciodata. Voiam o curgere lina de litere. Probabil ca pentru multi a fost stresant stilul asta. Cu siguranta, e greu de urmarit. Poate e chiar enervant. Ma gandesc din ce in ce mai mult sa renunt la el, mai ales ca eu am fost mereu dintre aceia obsedati de scrierea corecta. De asemenea nu am vrut sa scriu fragmente mari. Nu vreau sa plictisesc sau sa vorbesc mai mult decat e cazul. Asa...Cum spuneam, am inceput cu mici fragmente de poezie. Apoi am indraznit sa scriu si eu cate ceva straduindu-ma sa tin acelasi nivel, aceeasi mica altitudine fata de realitate precum imi propusesem de la inceput. In cele din urma, firea mea flu-flu brazdata de un paradoxal pragmatism si-a spus cuvantul. Nu mai puteam asa. Nu mai puteam sa vorbesc despre nimic. Si-asa mi se pare ca vorbesc de multe ori despre nimic - "e usor a scrie versuri cand nimic nu ai a spune". Scriu nu atat de des pe cat ar trebui, pentru ca de fiecare data am nevoie de o emotie care sa-mi miste cursorul. Nu am mereu zvacnirea ei in tample sau in suflet, asa ca mai scriu si doar relatand ceva sau facand doar cate un mic comentariu. Cel mai bine imi e insa cand literele imi sed confortabil pe o emotie.

Tentatia e mare pentru subiecte care ma diseca pe mine. Aici as vorbi in cunostinta de cauza si aici emotia ar fi la ea acasa. Dar nu vreau. Sau incerc sa evit. Nu-mi iese de fiecare data.

De cele mai multe ori nu indraznesc sa conjug la persoana intai verbul a scrie. Mi se pare ca e pe undeva o impertinenta. Un mod de a-mi atribui o calitate pentru care nu am diploma. Ca infractiunea aia de uzurpare de calitati oficiale.

Si totusi, imi face bine sa bat campii astia virtuali. Si cand mai am si cate-un om care ma citeste, ma simt onorata de-a dreptul. Daca ma mai si intelege sau se regaseste pe undeva, sunt un om fericit.

Si ca sa inchei optimist, partea buna e ca nu multi stiu despre acest blog si ca au acces la el doar cativa apropiati ai mei si o mare nemarginita de oameni care nu ma cunooooosc. :)

Tinerete cu batranete si viata cu moarte

Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea-asa...

Si asa incheia basmele pe care mi le citea mama mea cu vocea ei draga, cu vocea ei calda, pe vremea cand eram copil...si acelea au fost singurele sfarsituri care nu m-au intristat niciodata; pentru ca toate se terminau fericit, cu gust de tinerete fara batranete si cu gust de voce de mama si de cuib in care nimic nu te poate ajunge...

Si-am incalecat pe-o sa si-am lasat in urma inca douasprezece luni legate din viata mea si-a altora...si niciodata nu ma bucura acest sfarsit si-n general nu ma bucura niciun sfarsit de an, de clipa, de viata, de zi, de vacanta, de om, de legatura cu om, de iubire...nu-mi place sa-mi socotesc viata, sa trag linie si sa vad balanta, nu-mi place sa se deschida in fata ochilor mei negura viitorului luminat doar de sperante sau de planuri...nu-mi place sa traiesc iar teama ca poate tocmai anul care vine imi va aduce pierderi iremediabile de oameni, pierderile de care am scapat si in anul ce-a trecut. Nu-mi place sfarsitul de an pentru ca vad oameni singuri, pentru ca parca prea multi se drogheaza simultan cu acea traire autoindusa de fericire...de fapt, nu inteleg aceasta fericire voluntara. Oamenii isi pudreaza sufletul pentru cateva zile din an si totul mi se pare cumplit de fals si de efemer...parca vezi si mai mult cat de superficiali si grabiti suntem in restul anului si-n general...de ce atata fason? de ce atata tam-tam? de ce doar acum? de ce nu mereu? sunt eu mai ciudata? sau vrem si noi macar cateva zile pe an sa ne imbracam haina cea buna si sa dansam fara grija? e de fapt un fel de a nu mai crede in ceea ce inghitim zilnic? de a nu mai vrea sa credem?...e de fapt singura pauza de fericire pe care ne-o permitem? nu stiu nici eu ce e...
Dar cel mai mult in aceasta perioada nu-mi place sa vad diferentele. De fapt, mai mult decat linia trasa si calculul totalului de peste an, mai mult decat apa opaca in care stiu ca iar o sa-mi fortez ochii in zilele ce vor veni, mai mult decat acest "hai sa ne bucuram" (un imperativ asociat cu un verb care se vrea spontan:)) ), mai mult decat toate astea ma doare sa vad diferentele. In perioada asta mi se pare ca lumea nu se mai imparte in miliarde de suflete, lumea se imparte brusc numai in doua: o parte se duce sa petreaca, iar cealalta parte ramane cu nasul lipit de geam, privind inauntru la cei care petrec, cu ochii tristi, cu burta goala.
Asta de fapt ma omoara. Evident ca asa este mereu, ca lumea e impartita in nefericiti si restul - nu as indrazni sa le zic fericiti, dar oricum, oameni care sunt cat de cat in echilibru cu ei insisi si cu viata lor; insa acum, acum parca cei care sunt in acest echilibru se imbraca de sarbatoare, isi pudreaza si mai imbujorat fetele, fac si mai mult caz de fericirea lor ...si n-ar fi nimic rau in asta si as fi si eu fericita pentru fericirea lor, daca nu as sti de ceilalti...daca as putea sa uit de ceilalti... si parca cu cat stralucesc petrecaretii mai mult, cu atat mai gri si mai ponositi se fac ceilalti. Si mereu am avut o slabiciune pentru cei slabi, pentru cei cazuti, pentru cei loviti.
De-asta nu-mi place perioada asta. Pentru ca nu pot sa nu vad si mai acut ceea ce ma doare oricum tot timpul. Pentru ca parca imi tranteste cineva cu zgomot in fata singuratati, neimpliniri, angoase, frici, nelinisti, suferinte, tristeti, pierderi, neiubiri si de parca nu ar fi de ajuns, peste toate astea imi presara ranjind neputinta... certitudinea ca imi este imposibil sa schimb ceva sau sa schimb mare lucru; si ca o gluma trista bine ancorata in proportiile cuvenite...taica-meu m-a consolat mereu: nici Mantuitorului nu i-a reusit...

cand cuvintele nu mai au cuvinte...

Dintotdeauna mi-a placut sa daruiesc mai mult decat sa primesc. Intotdeauna am stiut sa daruiesc, dar n-am stiut sa primesc. Am avut chiar - si cred ca mai am inca- un soi de handicap in a intelege ca si altii pot simti ca mine sau ca si altii pot fi fericiti la fel ca mine atunci cand ofera, cand imi ofera mie ceva. Intotdeauna am vazut sau am vrut sa vad partea luminoasa a oamenilor si am evitat pe cat posibil stradutele lor intunecate. Stiu sigur ca undeva in spatele vitrinelor se afla si asa ceva. Dar nu vreau sa stiu. Intotdeauna pentru ceilalti am avut cuvinte de incurajare si m-am "autouimit" pentru cat de ingenioasa pot fi in a nascoci argumente chiar logice care aveau puterea sa scuture genunchi prafuiti si sa ridice de aripi. Si tot practicand migratia intre pantofii mei si-ai altora si invers, ajungeam de multe ori sa ma intreb cum pentru ceilalti reusesc asa de usor, iar pentru mine nu? cum stiu sa spun atatea vorbe bune, cum pe ceilalati ii vad cu ochi frumosi, iar pe mine cu ochi mijiti sau cu sprancene ridicate? Oricum...am renuntat sa-i mai invidiez in taina pe cei pe care ii alin si-am renuntat si sa mai vreau sa inteleg de ce pentru mine cuvintele mele bune pur si simplu se evapora din dictionar. Azi, dar si cu alte "ocazii", n-am mai avut cuvinte bune si de alinare, pentru cineva drag. Nu am mai avut pentru ca nu mi-o mai permitea logica. Desi o fortam si incercam s-o storc de cate-un argument schilod macar, nu-mi iesea. Iar logica asta care ne bate cu funia inmuiata in apa rece, impreuna cu disperarea unui om drag si dorinta ta nemasurata de a-l alina, te poate ucide. Este cumplit sa te sufoci de atata mutenie. Sa vrei sa croiesti pe loc vorbe care sa faca bine, sa cauti scanand cu viteza luminii prin toate codurile mintii tale ceva, orice, ceva logic care sa dezgroape rapid speranta ingropata de vie, dar sa nu poti. Sa nu poti. Sa-ti fie acest simt al daruirii si-aceasta dorinta si nevoie de a obloji, de a proteja, atat de biciuit de realitate sau de logica incat sa nu poti sa mai rostesti nimic...sau mai rau: sa rostesti cuvinte si mai dureroase sau si mai nelalocul lor, din dorinta ta de a pansa rana...sa vrei sa lupti nebuneste, sa te misti, sa ridici, sa sustii si sa fii cuprins de o cumplita pareza...

Ce ne facem cand cuvintele nu mai au cuvinte? Ce ne facem??? ...

Ambitii

Ningea ieri cu viscol si cu vant
in linii mazgalite-anapoda
pe-o coala transparenta de desen
crescuta intre cerul alb si-ntre pamant.

Mi-ai spus ca ai fi vrut sa fie
Doar linii drepte si tacute pe hartie,
Cu fulgii muti, cazand cuminte
Ca in ninsorile de munte.

Ti-am spus ca mie-mi place
ninsul si asa:
bezmetic, aiurit, haotic,
Ca doar zapada-as vrea sa fie
sa creasca-n mine alb... a bucurie.

Insa in sinea mea doar eu stiam,
Cum as fi vrut sa fi putut
sa ordonez eu totul de la inceput,
si sa asez cu degetele mele
haoticul desen
in linii paralele,
Sa iau de mana fiecare fulg
si sa-l punctez apoi pe coala
ca un demiurg,
tacut, cuminte, linistit
asa cum stiu ca... ti-ai dorit.

minunat...

http://www.youtube.com/watch?v=i5tc57Gmfjw&feature=related

mi-e inca dor

mi-e inca dor de tine,
mi-esti inca drag si dus,
mi-e inca dor de minele cu tine,
si inca te astept, iubitul meu,
din zori subtiri de ziua
si pana la apus...

La multi ani, Romania mea!

La multi ani, Romania mea! Iti doresc sa nu mai fii asa de naucita, sa te iubeasca si sa te pretuiasca romanii tai! Iti doresc sa nu mai iesi jerpelita in lume, sa ai si tu niste haine mai acatari cand te intalnesti cu europencele si nu numai cu ele, ca sa nu se mai uite nimeni de sus la tine, draga mea! e pacat si ma doare sufletul sa te vad asa, pentru ca tu esti atat de frumoasa si poti si meriti atat de mult! iti mai doresc sa ai privirea senina, pentru ca prea te vad trista in ultima vreme! nu ti-a fost niciodata usor pentru ca nu ai fost niciodata vreo norocoasa, dar ai mai prins si tu si vremuri bune; pe acestea le vreau iar pentru tine, draga mea! asa ca Romania mea, sa-ti dea Dumnezeu obraz curat, frunte linistita, haine cumsecade si-un viitor bun!