Judy

Aş zice că, în familia noastră de români simpli din tată-n fiu, ea este singura de viţă nobilă. Mă rog, de un cârcel de viţă nobilă şi nu de viţa întreagă, pentru că, trebuie s-o spun: e nobilă....numai după mamă. Taică-său, deşi român get beget, nu ştiu prin ce împrejurare, a fost botezat Thomas, domnul Thomas. Probabil c-a avut şi el, la rândul său, părinţi excentrici, altfel, nu-mi explic. Cum spuneam, i-am cunoscut pe amândoi: şi pe maică-sa, şi pe taică-său, pe dl Thomas. Ea, o distinsă şi-o cochetă, un pic cam arogantă, ce-i drept, în schimb el, boem, rebel, sociabil, liber si foarte libertin. Amândoi înalţi, atletici, rasaţi. Doamna, deşi i se spune balineza, vine de fapt, din Thailanda, ţara oamenilor liberi. Am înţeles că i se spune aşa doar pentru că are frumuseţea şi graţia unei dansatoare din Bali. Adevăr gândit-a, cine a ajuns la concluzia asta. Dar nici dl Thomas, cât e el de băştinaş de-al nostru, nu este mai prejos. Înalt, cu talia suplă, a cucerit o ntreagă scară - de bloc, desigur - de la primul până la ultimul etaj, de la primul, până la ultimul nivel. Toate pisicile s-au înamorat de el şi i-au dăruit urmaşi. Dacă a ajuns el şi la nivelul cel mai înalt, la etajul opt, la doamna balineză, asta spune multe. Si uite-aşa, din această întâlnire, din acest amor între o aristocrată thailandeză şi un şuţ de inimi bucureştean, s-a născut ea, domnişoara Judy sau Judette, cum îi mai spun eu când o chem la orele de limbă franceză. Cu jumătatea ei de pedigree s-a înfăţişat în familia noastră, făcându-ne pe toţi să ne simţim un pic mai mult obligés par această noblesse pisicească. Poartă o bluză decoltată, cu un umăr gol, alb. Este prevăzută și pe spate cu o pată albă, pentru ca, în cazul în care te trezești noaptea, să nu calci, dintr-o nenorocită întâmplare, peste ea. Aceea e semnalizarea ei "de pe spate". E curioasă din fire și destul de iubitoare. Dacă însă, te apucă vreo manifestare exagerată de dragoste, te altoiește imediat.
Când era mai mică, adormea numai dacă îi ofereai un deget pe post de suzetă, dar tot aşa adormea si unul din fiii prinţesei Diana, deci s-avem pardon, acestea sunt manifestări regale...

Atunci când am văzut-o întâiaş' dată pentru prima oară,  era singura cocoţată pe toarta unui coş mare de răchită, în care se aflau mama şi ceilalţi fraţi ai ei. De-acolo, de unde se căţărase, se lăsa în jos, ţinându-se ca o maimuţă aninată de toartă, doar ca să-i trăznească pe fraţii ei în cap, cu câte o lăbuţă. Trebuie să recunosc, că, dintre fraţii ei, ea stă cel mai prost la capitolul maniere. Nu înţeleg unde-a fost când d-na balineză - sunt sigură - le-a transmis copiilor un pic din înţelepciunea şi buna cuviinţă asiatică. Sunt sigură că astfel de lecţii au avut loc, pentru că, de pildă, un frate de-al Judettei de culoarea antracitului ne-a întâmpinat la uşă - pe mine şi pe soţul meu - şi ne-a condus discret, până la camera unde se afla familia lui. În plus, când am ajuns acolo, am avut senzaţia că d-na balineză, care trona ca o cloşcă aristrocrată în coşul de răchită împreună cu ceilalţi trei copii ai ei, ne-a răspuns clipind superior şi rar la salut, în timp ce Judy, a fost singura needucată care ne-a ignorat şi şi-a văzut mai departe de bobârnacele ei. Am văzut în ochii balinezei că "seamănă în partea lu' ta-su", aşa că nu mi-am permis să mai zic nimic, nici eu.

Pentru că oricât m-aş scormoni, nici eu nu găsesc la mine nici cea mai mică urmă de pedigree, nici măcar una de-aia insesizabilă, cum vezi pe ambalajele de ciocolată avertismentul acela cu "poate conţine urme de alune", m-am simţit imediat şi în mod natural apropiată de maimuţa de pe toartă, aşa că i-am spus pe loc Judy şi am luat-o la mine acasă. Aşa o strig de-atunci, iar când o chem la masă, o chem numai pe ritmuri de Beatles: "hey, Jude, hai-de la ma-săăă, nah, nah, naaah, nah, nah, nah, naaaaha".
A trecut un an de atunci. În tot acest timp, ea s-a ocupat şi de redecorarea casei. Cu un talent ascuţit, a transformat zestrea de la soacră-mea, o canapea cu tapiţerie de stofă, după chipul şi numele ei, dându-i un design sălbatic, lăţos, hippy...
Ne jucăm şi de-a hoţii şi vardiştii, eu fiind întotdeauna hoaţa, se înţelege. Fiecare la câte un colţ de perete, între noi - simbolic - biblioteca, ne urmărim febril, până când cea mai curajoasă dintre noi, ea, iese în faţă ca o mică pumă. Îşi ia o postură înfricoşătoare, zice ea, înţepenind pe cele patru picioare şi arcuindu-se ca o vulpe criogenizată într-un fel de semilună, după care se pregăteşte de atac. Îşi înalţă capul aerodinamic şi se uită dintr-o parte, iar în loc de urechi îi apar brusc, nişte periscoape. Îmi dau seama că e de rău dacă mai zăbovesc, aşa că o iau la sănătoasa, cu puma după mine. 

Am fost împreună şi în vacanţa de vară, un pic, la Vama Veche. Îi place să călătorească şi să privească pe geam. S-a comportat decent şi pe plajă, deşi nu s-a adaptat din prima. Acum stă pe genunchii mei şi habar nu are că vă povestesc despre ea, că ar veni cu siguranţă să se prezinte singură, atât e de obraznică.

Somnoroasă, atât de somnoroasă...

Decenţa emoţiilor

Sunt o fire emoţională şi încă, adesea, din păcate sau din fericire, emotivă. Cred că, in mod paradoxal, emoţiile ne ridică la nivel uman, deşi vin din peştera fiinţei noastre animale. Emoţiile superioare - dacă există emoţii superioare şi inferioare măcar prin prisma motivaţiei lor - ne dau farmecul ăla minunat, de oameni. Cu toată credinţa mea în emoţie, mă gândesc tot mai mult în ultima vreme la "decenţa emoţiilor" noastre. Deşi nu sunt adepta neexprimării şi noncomunicării, deşi cred cu toată convingerea că e mai bine, şi mai frumos, şi mai generos, uneori chiar mai politicos, şi mai curajos să te exprimi, să împarţi, să laşi să se înteleagă, să te laşi înţeles, reflectez tot mai mult nu la o îngrădire a emoţiilor, nici la o uşă închisă peste emoţii, ci la o decenţă a lor, la o demnă purtare a lor. Sunt mai frumoase şi mai credibile emoţiile decente. Până şi marile emoţii, acelea creatoare, acelea generoase, acelea care invocă autosacrificiul, până şi acelea, sau mai ales acelea, au nevoie de această decenţă. De fapt, tot gândind şi întorcând problema, cred că tocmai aceasta decenţă le face frumoase, cred că tocmai o purtare discretă şi elegantă a lor, le rafinează, le innobilează. 

Din acest motiv, orice emoţie, de la durerea cea mai adâncă, până la exaltarea cea mai înaltă, dacă nu-şi poartă cu demnitate intensitatea, nu mai este emoţie, ci doar un spectacol trist. 

Am trecut acum câteva zile, cu maşina, pe lângă Dealul Mitropoliei cum i se spunea odinioară, Dealul Patriarhiei, cum i se spune acum. Trotuarul era înţesat de oameni. Veneam de undeva din spatele Mitropoliei şi, până am ajuns în faţă, şirul de oameni mi s-a părut interminabil. Era Sfântul Dumitru şi am bănuit că oamenii erau acolo pentru a vedea, atinge sau a face temenele în faţa unor moaşte sfinte. M-am interesat, aşa a fost. Dincolo de faptul că nu am înţeles niciodată această manifestare morbidă a credincioşilor în legătură cu trupul unui om, chiar dacă devenit sfânt, mai mult decât atat m-a întristat încă o dată să văd acelaşi şi acelaşi spectacol an de an. N-aş avea nicio problemă şi nu mi-aş permite să comentez manifestările nimănui în legătură cu un crez, dar când ştiu că adesea, în spatele acestor manifestări se află o frusta indecenţă a emoţiilor, nu pot să nu spun câteva cuvinte. Nu pot să cred în credinţa celor care se înghesuie, se împing, se afurisesc unii pe altii, pe drumul nobil spre cuviinţă. Nu cred în temenelele şi pupăturile de oase sfinte, atâta timp cât drumul până la ele este înţesat de cele prea lumeşti şi, mai ales atâta timp cât, ieşind de acolo, oamenii redevin incredibil de repede exact cei care au fost înainte sau poate chiar mai rău. Eu nu mă mai duc la biserică, de Paşte, de câţiva ani buni, de când, aşteptând înghesuită şi înghiontită să intru la slujbă, m-am împiedicat de o sticlă goală de bere aflată pe jos, în pronaos. Mi-a fost suficient cât să-mi închid emoţiile de acest gen în suflet şi să decid că nu mai am nevoie de biserica oamenilor ca să-mi continuu credinţa. Ştiu că toată această spălare de rufe, de "emoţii" religioase, ţine mult de ortodoxismul nostru şi nu vreau să comentez mai mult, pentru că subiectul e complex şi pentru că, oricum, am convingerea că oamenii sunt cum sunt şi că se schimbă greu sau nu se schimbă deloc. 

Tot la fel cu emoţiile şi afectul ăsta religios, se întâmplă şi la scară mai mică, la nivel individual. Îi stă bine omului să-şi declame decent iubirea, chiar dacă, sau mai ales atunci când aceasta stă să-i spargă pieptul şi tâmplele; îi stă bine omului să-şi poarte discret tristeţea şi durerile de orice fel şi să aibă generozitatea să nu împovăreze pe nimeni altcineva mai mult decât acela poate duce. Avem norocul să putem vorbi şi să putem exprima şi spune ce simţim celorlalti, cu toate astea, să ne folosim discret şi cuviincios de acest noroc.

Cred. Mai cred?

Încep să nu mai cred în iubire, iar asta mi se pare grav. Încep să nu mai cred în idealuri, iar asta mi se pare normal. Și-așa idealurile astea erau făcute ca să fie doar niște idealuri, așa că...de ce să tot cred în ele? 

Încep să nu mai cred în adevăr, iar în dreptate mă străduiesc de când mă știu să cred. În oameni mi-e frică să mai cred, în câini încă mai cred. Mai cred în copii, mai cred în parinții mei. În mine n-am crezut niciodată. Mai cred în umor, mai cred în trecut, doar pentru că e bătut în cuie și îți mai dă și câte-un indiciu pentru viitor. Mai cred în omul de lângă mine. Încep să cred în curaj, după o viață în care mi-aș fi dorit să cred în el și n-am reușit. Începusem să cred în firea ostoită de timp, dar tocmai m-am răzgândit. Am încetat să mai cred în prieteni. Încep să cred în puterea care răsare din noi, în momentele în care ne credem cei mai năpăstuiți de pe pământ. Încă mai cred în singurătate. Încă mai cred în lumină. N-am crezut multă vreme în poezie, dar acum sunt fericită să cred în ea. N-am crezut și nici nu vreau să ajung vreodată să cred în cuvinte nerostite, deși am adunat și eu într-o cutiuță de-a mea, multe și nerostite cuvinte...Uneori cred în vise, alteori nu. Nu vreau să cred în orgoliu, dar vreau să mai pot crede în demnitate. Mai cred în valori. Încă mă încăpățânez să mai cred. Cred în rău pentru că prea des mi-a adus dovezi că există, dar mai cred și-n bine. Da, încă mai cred. Nu cred în OZN-uri, dar cred că nu suntem singuri în Univers. Cred în moarte, cum cred și în viață. Nu cred în stafii, dar cred în suflete care nu mor. Mai cred în speranță, pentru că toata viața mea am fost o naivă. Cred în familie, cred în genetică. Nu cred în leacuri băbești, cred cu tărie în știință. Cred în concret, dar cred si în lucruri inexplicabile. Cred în râuri, n-am crezut niciodată în lacuri. Nu cred în etichete. Cred în diferențe. Cred în tinerețe, nu cred în bani și nici în marketing. Cred în răsărit, mai mult decât în apus. Cred în timp, deși nu înțeleg de unde vine și nici unde se duce. Nu cred în minuni și cred că nimic nu trece de la sine. Cred în mame. Nu cred în confidențe, nici in zvonuri. Aș vrea să cred în smerenie, dar nu am reușit până acum să cred în ea pe deplin. Nu cred în preoți. Uneori, mi-e frică să cred în liniște. Cred în astre, cred în zodii, deși aș vrea să nu mai cred atâta. Cred în pasiune, întotdeauna am crezut. Cred în schimbări. Refuz să cred în prejudecăți. Cred în întrebări, pentru că de la ele ne vin răspunsurile. Sau nu. Dar eu tot mai cred în întrebari. Cred în inimaginabil, întrucât cred în imaginație. Cred în Dumnezeu, dar uneori mă întreb pe unde e. Cred în bunul simț și cred în iertare. Cred în libertate, dar mi-a fost întotdeana frică pentru siguranța ei. 

Cred în sănătate, așa cum cred în boli. Cred în reguli. Nu cred în rezultatele Photoshopului. Cred în puterea naturii deopotrivă creatoare, deopotriva distructiva. Cred în fair-play, nu știu cât să cred în muncă. Nu cred în diplome. Cred în blonde, nu cred în bănci. Cred în autosugestie. De o bună bucată de vreme, nu mai cred în țara mea. Cred în ceea ce văd, dar mai ales cred în ceea ce simt. Cred în muzică. Nu cred în ruși, dar nici în americani. Cred în instinct, dar si în deductie. Cred în tăceri, atunci când ele spun totul.

Cred în cei care cred. Vreau să cred că mai pot să cred.

Romgleza

Nu mai știm, domne', română. Mă declar vinovată și eu și recunosc și admit că merit cazne lingvistice grele, drept pedeapsă. De când cu internetul, filmele americane, capitalismul ăsta amărât și "corporatismul" multinaționalelor, vorbim cu toții sau, mai corect spus, foarte mulți dintre noi, romgleza. Vorbim un hibrid de limbă care nici engleza americană prea corectă nu e, dar nici biata noastră limbă mioritică nu mai e...Jumătate din frază in engleză sau macar un sfertișor acolo, iar restul in română. Am ajuns chiar să conjugăm românește verbe englezești. Facem construcții de cuvinte abracadabristice. Ni se pare mai "cool" să spunem în engleză niște cuvinte, decât în română. În română nu sună așa...sonor...În engleză în schimb.. Sună wow, nu uau!
Până și interjecțiile, pe care eu, cel puțin, le văd ca pe niște spontaneități ale limbii materne, sunt în engleză. Nu mai auzi "aoleo!" sau "vai, valeu!", îl auzi pe enervantul "oops!". Nu mai ești spontan în limba ta, ești spontan în a altora. Și eu am obiceiul ăsta de a face ghiveci de fraze româno-te miri ce; eu sunt chiar un caz și mai grav, pentru că pun petice lingvistice din tot ce știu eu sau ce mi-a trecut vreodată pe la urechi din alte limbi. Nici nu se pune problema să susțin sus și tare că le pronunț sau folosesc întotdeauna corect, deși mă străduiesc. Așa că, trăgând linie, nici prin alte graiuri nu ne plimbăm în cunoștință de cauză și nici graiul nostru nu mai e ce-a fost odată. Este știut că influențe au existat mereu și pretutindeni în funcție de epocile pe care le traversează limba unei nații. Nația, graiul, obiceiurile, toate merg mână în mână cu istoria. Așa a trecut româna prin epoca lui furculision, pardon: fourcoulission/fourcoulition - cu fourchette-ul să mănânce francezii - și asa trece acum prin epoca lui ok. A iesit destul de imbogățită, ca să nu-i spun împopoțonată din prima epocă, nu știu cum va ieși din aceasta de acum. Dacă pe atunci influența era dată mai mult de școli si de învățații care se întorceau de pe meleagurile franțuze, acum influența vine din chestiuni superficiale: internet, filme și ce-am mai pomenit mai sus.
Am avut de curand o întâlnire cu o corporatista de-aia convinsă de rolul ei în corporație și pe planetă. Corporatistă e iar o vorba neaoșa, v-ați dat seama. E de pe vremea lui Cuza. Așa...Revenind...Fără nici cea mai mică exagerare, pot spune că 70% din discutie a fost înecată în engleză. Ca o precizare, la masa discutiilor eram patru români. Mă zăpăcise, mă amețise, nu mai distingeam scopul de "aim", adaptarea de "customizare" și-mi dădeam seama că "nu mai face sens" să ascult dacă nu mai sunt în stare să fiu "compliant cu discuția". Întâlnirea a durat peste două ore. La un moment dat nu mai vedeam decât o râșniță în treimea de jos a mutrei corporatiste. Pierdusem șirul ideilor și nu mai voiam să ascult hibridul ăla obositor. Dacă la început m-am străduit să fiu atentă la discuție, iar pe parcurs am început să văd în asta un caz amuzant, apoi patologic, la sfârșit am capitulat obosită. Voiam să aud limba română. Mă intoxicasem de-atâta engleză într-o discuție în limba română. Mi se făcuse -mă scuzați- lehamite să mai scot și eu vreun cuvânt pocit de prin alte limbi. Două zile mi-a răsunat în cap romgleza, de fapt, glezroma corporatistei.
Mi-am dat seama că suntem vinovați rău. Și eu sunt. Am un prieten care ma apostrofează de fiecare dată când folosesc alte cuvinte, decât pe alea românești. Ca să nu mă mai întrerupă de fiecare dată cu "în română, te rog", eu fiind tot o râșniță dezlănțuită în zilele mele cu soare, mă străduiam de fiecare dată să vorbesc "în română, cât mai în română". Și, ca orice repetiție, mi-a devenit obicei. Din păcate numai în discuțiile cu el. În rest, am rămas cu aceeași meteahnă. Limba mea nu mai e "o comoara" vorba celebrei poezii, ci o sorcovă plecată de-acasă, din România, desigur.
Așadar, sintetizând, dacă m-aș chinui, dacă ne-am chinui, să ne înghițim cuvintele-n engleză și să le lăsăm pe-alea în română să iasă la lumină, chiar dacă sunt mai "boring", s-ar putea să mai salvăm ceva din limba noastră. Știu, știu că e mai pitoresc și mai amuzant să mai presari, de exemplu, și câte-un cuvânt telenovelistic din frumoasa spaniolă, dar n-o s-o mai scoatem la capăt așa. Eu, cel puțin, merit să intru la dezintoxicare. Ar fi chiar o idee de afacere: sanatorii de dezintoxicare lingvistică sau cum să-ți înveți limba maternă din nou, de la început.
Despre ce-a mai rămas din gramatica, ortografia și ortoepia bucății de limbă română pe care o mai folosim, nu mai vorbesc...Că nu mai scriem - mea culpa și aici - nici cu diacritice...iar, ce să mai vorbim? eu, mai ales, ce să mai zic?
Cred că ar fi bun prietenul meu multiplicat și răspândit prin corporații, pe străzi, prin școli și pretutindeni, ca să nu zic everywhere, că era cât pe-aci să-mi scape...

PS Mi-am aplicat prima caznă încă de la acest text. L-am reluat și l-am presărat cu diacritice. A fost greuț, dar am meritat-o din plin. 

l. In pielea unei femei

Astazi mi-a povestit cineva, un barbat, cum a fost hartuit, cam sexual, de altcineva, de o femeie. Povestea in sine este amuzanta si se petrece la munca, acolo unde multe ite de acest gen se pot tese intr-o viata de om, intr-un carnet de munca. Dialogul, mai mult monologul "agresoarei" s-a desfasurat pe o retea interna de comunicare, o retea gen messenger care a fost dezvoltata in compania in care cei doi lucreaza. Iata deci, cum firma a avut grija sa limiteze accesul angajatilor la retelele clasice de comunicare directa si online, dar le-a oferit in schimb, o retea interna. Desigur, ratiunea aparitiei unei asemenea retele a fost comunicarea profesionala intre angajati, comunicarile neprofesionale fiind probabil si ele admise la nivel teoretic, cel putin. Nu cred ca aceia care au creat si dezvoltat reteaua au avut in vedere strict dialoguri gen "trimite-mi si mie factura aia" sau "opereaza-mi si mie decontul ala". Normal ca s-or fi gandit si ei ca angajatii se mai intreaba si de sanatate sau isi mai arunca si cate-un flirt, pe ici pe colo. Probabil ca si angajatii au vazut in reteaua lor o rampa de lansare pentru vreo factura, comanda sau mai stiu eu ce, dar si pentru cate-un "ce faci, draga?" cu ocheada cuvenita-n coada. Prietenul acesta al meu care mi-a povestit tarasenia s-a gandit si el, desigur, si la una si la alta. Nu s-a gandit insa la ce-a patit azi: declaratii fatise, doruri brusc marturisite , "iubire" inabusita si rabufnita tocmai pe reteaua cu pricina. Poate ca daca "subiecta" l-ar fi incantat, socul nu ar fi fost asa de mare. Replicile ei insa au curs gradat, de la fraze simple pana la declaratii insistento-agresive, care au reusit sa-l irite la culme pe el. In cele din urma, povestea a fost transata barbateste de el, care, renuntand sa mai suporte in tacere jenata replicile scrise de ea, s-a ridicat de la biroul lui si s-a dus direct la biroul ei intreband-o simplu "ce vrea concret". Ea, la randul ei stupefiata de reactia lui, a raspuns incet si scurt "nimic". Trebuie precizat ca un subsol la aceasta pagina ca ambii sunt casatoriti (desigur, nu unul cu celalalt), ea are un copil si sunt cam de aceeasi varsta. Pe-astea le-am (s)pus asa, ca pe simple elemente de decor...
Nu judec, iar de minunat nu ma mai minunez de mult. La urma urmei, povestea asta care m-a si amuzat pe undeva, e o poveste banala care se mai intampla; mai rar, dar se intampla.
Ceea ce am extras eu ca idee principala, exact cum faceam la scoala cand ne intreba invatatoarea la sfarsitul lectiei "ce idee extragem noi din text", a fost senzatia de disconfort vadit pe care i-a creat-o ea lui.
El mi-a marturisit ca a inteles foarte bine cum se simt femeile cand trebuie sa se apere de agresiunile verbale ale barbatilor. Ei, aici voiam s-ajung! Pe-aici era i-ul cu punctul lui cu tot, si anume: cat de stresat poate fi un barbat agresat - chiar si numai verbal - de o femeie.
Si asta in conditiile in care li se intampla rar asa ceva. Si asta chiar cand ei au din start avantajul fortei.
Si corelativ si in oglinda acestei idei m-am gandit cat de des se confrunta femeile cu astfel de probleme.
Nu stiu cum fac, ca tot incercand sa fiu obiectiva si sa observ lucrurile asa cum sunt, tot o feminista reusesc sa par a fi, desi chiar nu cred ca sunt. Eu cred ca sunt doar obiectiva, chiar obiectiva...Oricat de partinitoare as putea fi acuzata ca sunt, realitatea vine aprig din urma si ma sustine cu toti țâțânii.
Pe tot parcursul existentei lor femeile platesc tribut genului caruia ii apartin. De la nimicuri care tin de felul cum arata, cum se ingrijesc, cum se mentin sau mai bine zis cum sunt obligate sa se mentina, pana la anatomia lor fragila si expusa, pana la birul pe care trebuie sa-l plateasca mereu din sanatatea lor pentru copii, pana la sacrificiile pe care le fac pentru cei dragi, pana la cariera lor adeseori intrerupta pentru familie. Uneori mi se pare ca toata viata lor e intr-o tensiune, intr-un efort, intr-o obositoare echilibristica. Multe vor spune ca nu e chiar asa, ca nu simt ca se afla in vreo tensiune, pana la urma nici eu nu stiu daca as ajunge s-o spun, pentru ca eu insami nu ma simt vreo prapadita a sortii, dar cred ca nici eu si nici ele nu ne mai dam seama ca este asa pentru simplu fapt ca ne-am obisnuit asa. Asa ne-am nascut, asa traim, dar suntem mereu expuse. Nu e vina nimanui, e doar meritul lui Dumnezeu...

Si tot legat de femei, voi aborda un alt subiect in episodul urmator...

ll. In pielea unei femei

In pielea unei femei s-a zbatut in chinuri iritate prietenul meu, astazi. A experimentat si el, pe pielea lui de barbat, cum e sa trebuiasca sa faci fata daca nu unei agresiuni, macar unui stres micut venit simplu pe reteaua interna de comunicare de la serviciu. Tot el a inteles, saracul, cum e sa suporti replici cu tenta sexuala de la persoane pe care nu le placi. Este deplasat sau poate deveni deplasat sa primesti mesaje "cu tenta" chiar si de la oameni pe care ii placi, dar cand mesajele vin de la antipatici/antipatice, rezultatul este dezastruos. Din nou, in aceasta situatie un barbat are la indemana mai multe mijloace de aparare. El poate sa rezolve barbateste problema sau poate chiar s-o ignore, daca il tine rabdarea sau firea. E greu de crezut ca poate ajunge in situatii extreme gen "Atractie fatala", desi, evident, nu este exclus.
O femeie agresata verbal nu dispune de niciun mijloc fizic de aparare. Nu le includ aici pe posesoarele de centura neagra, desigur...Femeilor le ramane doar istetimea, eventual experienta, precum si iscusimea jonglarii cu astfel de lucruri. Dar cum trebuie sa jongleze ea? Eeee, pai nici aici nu e treaba usoara. Ca orice jonglerie, ea trebuie sa se desfasoare cat mai indemanatic posibil, in asa fel incat femeia sa se si apere, sa puna si la punct lucrurile, insa in acelasi timp nici sa nu-l supere prea tare pe agresor sau sa-i provoace cine stie ce reactie deviata sau imprevizibila, iar in final sa mai iasa si basma curata. Am putea spune ca si in acest caz, femeile trebuie sa se bazeze mai mult pe minte, decat pe fizic. Nicio jignire adusa confratilor nostri, doar o constatare...
M-as mai opri aici si cu asta as incheia, asupra femeilor care se expun in acest fel. Cum s-a expus colega prietenului meu. As incepe prin a spune ca inteleg disperarea din iubire si ca gasesc ca fiind scuzabile gesturile deplasate facute din si pentru iubire, indiferent ca sunt facute de barbati sau de femei.
Le gasesc scuzabile, nu si pardonabile. Le gasesc atenuate de frumoasa circumstanta a iubirii, atunci cand iubirea se situeaza in parametri sociali normali. Stiu ca prin fraza de dinainte tocmai am incadrat iubirea intre niste borne si mi-am contrazis toata baza gandirii mele, insa nu pot sa ignor ca traim intr-o lume cu reguli, cu borne, cu parametri si ca si iubirea, vrem nu vrem, trebuie sa i se supuna. Ca i se supune si nu prea, asta o stim. Povestile de iubire se nasc te miri unde, te miri cand si nu te mai miri intre cine si cine. Pot intelege si pot pleca ochii fara urma de judecata in fata gesturilor disperate de iubire pe care o femeie poate ajunge sa le faca, dar totusi, nu pot sa nu gasesc in asta un tablou trist, nedemn. Poate ca este doar o prejudecata, poate ca vine din vechile teorii de educatie a femeilor intr-o lume de barbati, cu toate astea, totusi, cred ca ii sta mai bine unei femei sa fie curtata, decat sa curteze, sa primeasca gesturi, decat sa le faca. As vedea asta ca pe o compensatie a faptului ca femeia face destule alte lucruri care ii consuma esenta, de ce nu si-ar pastra atributul asta - de inceput de iubire de cele mai multe ori, din pacate- ca pe o cochetarie?
Nu sunt radicala si nu cred ca femeia nu ar trebui sa daruiasca, sa faca gesturi, nicidecum. As fi si chiar sunt revoltata pe toate relatiile (in general) in care numai unul da si celalalt primeste, insa in economia unei relatii de iubire sau pur si simplu a unei relatii care abia se infiripa, parca ii sta mai bine ei sa fie obiectivul final, decat lui. Poate ca gesturile mari si riscul unei umilinte proportionale pot fi suportate si duse mai bine de un barbat - el fiind obisnuit cu greul, decat de o femeie. Sau poate ca pur si simplu am si eu prejudecati transmise din mama-n fiica.