Scurta pledoarie pentru foste iubiri

Adevarata măsură a unei iubiri nu se dă nici atunci când iubirea se înalță fulgerător si nici atunci cand, dimpotrivă, se naște dospit, etapizat, chinuit...adevarata măsură a iubirii nu se arata nici măcar atunci când iubirea e ajunsă la zenit, un zenit inaltat atât de sus si atat de inundat in lumină, incat intunericul ti se pare undeva departe, departe...
Adevarata masura a unei iubiri se da... dupa. Da, adevarata masura a iubirii isi bate ritmul abia atunci cand nu mai este, abia atunci cand se incheie, cand isi aduna catrafusele, cand drumul comun sa bifurca, se alege, se imparte. Abia atunci se vede masura unei iubiri. Cand oricat te-ar durea carnea si oricat de golit te-ai simti, atat de golit, incat daca te-ai mai striga, ti-ai da seama ca esti gol si de ecou, atunci cand, cu toate acestea, ai sti si te-ar tine baierele sufletului sa nu urasti, sa nu regreti, sa nu strici si sa nu intinezi ce-a fost. Adevarata masura a unei iubiri, a unei foste iubiri, este sa mai poti iubi pe "a iubi" la trecut, atat de frumos si-atat de uman, incat sa-ti lasi in pace prezentul. Frumoasa masura a unei iubiri este sa poti altfel iubi, sa ai forta si omenia sa te ridici peste orice ispita de a macula ori de a tavali, ce-a fost, pe cel care-a fost, si mai ales, pe cel care-ai fost.

Nu dati cu pietre in iubiri cazute. Pe cine mai ajuta? Nu ajuta, nici nu sterge, doar coboara.

Sa ne iubim iubirile, asa cum au fost: grele, luminoase, cu speranta, lungi, asfixiante, incredibile, ciudate, ascunse, strigate, hulite, intelese, neintelese...Sa nu le negam, sa nu le stergem, sa nu le murdarim. Sunt si ele, acolo, undeva...Sa le lasam sa moara frumos, in tihna.Si sa ne ridicam deasupra oricarei tentatii de a le ingropa in macule sau in memorie.

Vorba reclamei: sunt cea care te face să te întorci din drum. Sunt eu, uitarea!

Nu semănăm decât la parchet

După reclama asta, damă mai bine ca uitarea, nici nu cred să existe.... 

Dar și uitarea e scrisă-n legile-omenești...Și Doamne, cât de bine e că e așa...Mă lăsase memoria în ultimii ani, în ultima vreme. Am pus-o mai întâi pe seama aiurelii cu care - recunosc modest - am fost înzestrată. Apoi mi-am dat seama că nu e numai aiureala de vină, că la mijloc se află ceva mai puternic decât talentul meu nativ. Și-am început să întreb în stânga și-n dreapta, să cer păreri, să cer soluții. "Stresul, draga mea, stresul e de vină". Fugi de-aci - răspundeam - toată lumea e stresată, de ce-aș fi eu mai cu moț și de ce moțul meu ar fi tocmai uitarea? Când o viață întreagă am reținut mii și mii de date inutile pentru admiteri tâmpite la facultate, versuri, bucăți de filme, de evenimente, ochi, gesturi, amănunte fără rost, lecții, teme, fraze, păreri, biografii, vise și nenumărate alte crâmpeie de acest soi? Cum să accept ideea că acum nu mai rețin nici unde am pus telefonul sau cana, ori dacă am încuiat ușa, dacă am dat bună ziua o dată sau de mai multe ori aceleiași adunări de oameni în cele două minute de la sosirea mea, dacă azi e luni sau e chiar ziua în care sunt nașă de botez? Cum să mă obișnuiesc să-mi repet în gând locul în care am lăsat mașina, când știu că mă duc cu ea la băcănie ca să-mi care sarsanalele cu merindele cumpărate și-apoi ne întorcem pe jos acasă eu și sarsanalele mele, pentru că am uitat cu desăvârșire că am venit cu mașina?
Alții mi-au zis mai delicat: "ai multe preocupări, te frământă prea multe, ai prea multe pe cap". Păi cum să mă recunosc vinovată și-aici? Că n-am! O pisică în loc de trei copii și un job în loc de șomaj, un soț în loc de unul în contumacie, sănătate cu mici strâmbături din nas, în loc de bătut spitalele? Astea sunt preocupări? Păi nu sunt. Deci n-am nici preocupări atât de multe și apăsătoare încât să mă ascund în spatele lor.
La cap nu m-am lovit, deși multi m-ar contrazice.
Am cerut ajutor specializat. Am primit, ca toți bolnavii - închipuiți sau nu - pastiluțe. Am uitat de prea multe ori să le iau, așa că m-am lăsat. Mi-am luat în schimb, o agendă, deși mi s-a sugerat Excelul. Excelul e de actualitate, îți poate aduna planurile, îți poate filtra lipsurile și-ți poate chiar face previziuni pe baza statisticilor scrise de tine pe nervii altora. Prefer agenda. Nervii altora ca nervii altora, dar eu cu mine ce mă fac? Că nici mie nu mi-e ușor să-mi uit gândurile, geanta, capul. Mi s-a mai spus "nu ești suficient de atentă!". Bine, sunt atentă. Mă concentrez să fiu atentă sau să plătesc atenție cum îmi spunea cineva în romgleză. Bine spus în cazul meu, că eu chiar plătesc bir greu. Sunt atât de concentrată să fiu atentă, încât uit de ce trebuia, de fapt, să fiu atentă....
Ce să fac? Să-mi leg vorbele de gât? Să-mi scriu pe mână ca la școală? Să-mi notez PIN-ul cu marker pe spatele cardului și să-mi pun PUK-ul numărul doi ca mesaj de întâmpinare pe telefon? Să port mereu în geantă o cască de duș în locul umbrelei pe care nu uit s-o iau pe soare si fără de care plec întotdeauna pe ploaie? Și că veni vorba, acum îmi dau seama ca problema ar deveni nu să-mi amintesc să iau umbrela, ci să îmi amintesc măcar o dată să pun casca de duș în geantă, nu-i așa? A, era să uit! Și să nu uit c-o am la mine și apoi s-o scot! Asta dacă n-o uit cu geantă cu tot.
E supărător când povestesc aceleași lucruri aceluiași auditoriu și care, de cele mai multe ori, se jenează să-mi spună că știe povestea. 

Atâta luptă și cu uitarea asta, pentru ce? N-am putut s-o înving? Păi ia atunci să mă împrietenesc cu ea, să fac un pact cu ea, eventual s-o scot la un suc să văd ce mai zice, ce (-mi) mai face.

Unul din marile ei avantaje? Nu mă plictisesc niciodată. Totul mi se pare nou, ediție princeps, de fiecare exasperantă dată pentru alții, eu am același zâmbet tâmp și plin de fericire de ce aud. La fel mă mir și la a mia povestire. La fel de candid întreb, exact ca la început și ca data trecută: "hai, măi, așa s-a-ntâmplat?". Și la fel de lipsită de apărare mă simt de fiecare dată când cel cu care stau de vorbă se uită stupefiat la mine. Și dacă-mi amintesc de ce se întâmplă asta, mă scuz imediat și mor de rușine și scanez cu viteza luminii printre pixelii lipsă, ca să reconstitui repede repejor puzzle-ul ce mă împricinează.

Un alt avantaj? Cele bune să se-adune, cele rele să se spele. Prin nu știu ce mecanism, le uit mai repede pe alea rele. Uit, uit și iar uit. Se mai trezește câte-un binevoitor să-mi amintească. Și-atunci mă plesnesc - la figurat vorbind, că la propriu, mi-e milă, cu palma peste frunte. Da, băi, așa e...Uitasem....Și ce bine că uitasem!