Un om care nu stie sa primeasca

In ultima vreme am vizitat mai mult decat de obicei spitalele. Cu diverse...Desigur, am vizitat spitale din Romania. Nu vad diferente majore comparativ cu ceea ce imi amintesc din copilarie, dar probabil ca atunci nu aveam atata atentie si atata discernamant ca acum. Nu ca acum as avea cine stie ce...In toate spitalele din tara asta si ma refer la acelea publice, dincolo de boli, drame, de conditia omului ajuns fata in fata cu ceea ce este el, om dezgolit in fata neputintei, in toate spitalele - spuneam- pluteste acelasi aer septic, acelasi miros inabusitor, aceeasi senzatie de mizerie de la poarta si pana la salon. Parca auzi colcaind microbii si bacteriile, parca vezi fara microscop o lume imensa de germeni. Sunt unele spitale unde curtea e plina de mizerii, de caini emaciati de foame, de gunoaie. Sunt unele spitale care stau sa cada parca, zidurile au nise considerabile, lifturile par un pericol pe care ar fi bine sa-l eviti. Stiu ca spun lucruri stiute, stiu ca musc dintr-o tema care e atat de limpede pentru toata lumea, stiu ca sunt redundanta. Stiu. Si totusi...imi vine sa zic si eu cateva vorbe.

Pentru a infrunta o boala iti trebuie fizic rezistent, preferabil tinerete, iti trebuie anduranta si psihic sanatos, luptator, iti trebuie ajutor competent si la timp, iti trebuie sustinere de la cei dragi, dorinta sa lupti, conditii rezonabile si, ca in orice lucru de pe lumea asta, iti trebuie speranta. Spitalele noastra parca au pe frontispiciu indemnul sa lasam speranta, noi toti, cei care intram acolo...

Intr-una din vizite, am dat peste o femeie de optzeci si patru de ani care suferise o interventie chirurgicala majora. Nu avea pe nimeni. Avea doar un nepot care o cauta "pentru avere". Desigur, averea ei era un pic de pamant undeva la tara. Am stat cateva ore bune in acel salon si am vazut cum se revarsa dragostea asupra celorlati care aveau copii sau vizitatori dragi. Batrana era singura in patul ei. Un insotitor al cuiva din salon, cineva cu suflet mare, o mai intreba de vorba si ii mai purta de grija printre picaturi. Ii mai oferea putina apa, un pic de mancare, ii mai indrepta perna, mai schimba cu ea cateva vorbe. In toata singuratatea ei, nu uitase sa se bucure din tot sufletul si sa-si arate recunostinta. Tot din grija pentru sufletul batranei, insotitorul m-a dus si pe mine sa schimb cateva vorbe cu ea, s-o salut. A fost suficient sa-i zic "Buna ziua!", ca toata vorba nevorbita si toate povestile obnubilate de timp, s-au pornit din pieptul ei obosit. Am ascultat-o pana la capat. Si-a rezumat viata in cateva minute, punctata de lucrurile majore din universul in care traise: copilaria sluga orfana la boieri, apoi primul sot care a murit la scurt timp dupa casatorie, perechea de boi care ii ramasese dupa moartea lui, prima odaie in care locuise cu sotul cu "un pat si o masa", apoi colectivul care adunase toti boii din sat in curtea bisericii si care ii luase si pe ai ei - "i-a cunoscut de cum i-a vazut", apoi al doilea sot care a venit la ea cu o valiza si de la care a primit primul metru de stamba noua din viata ei, apoi prima casa ridicata impreuna cu sotul acesta -"o casa cu trei odai" - si traiul bun cu el, apoi neputinta de a avea copii, apoi moartea acestuia si apoi...apoi parca a tacut dintr-o data, parca s-a oprit pulsul povestii, parca dupa acest al doilea sot, nu a mai urmat nimic de povestit. Dupa primul om care se purtase bine cu ea, care ii daruise fericirea intr-un metru de stamba si o casa cu trei odai, nu mai era nimic de povestit.

O viata simpla, anonima, neimplinita de copii sau altceva, un destin amarat ca atatea altele.

Tot cineva din salon, un vizitator, a oferit martisoare tuturor femeilor de acolo. S-a dus si la patul ei si i-a spus cateva cuvinte frumoase, dupa care i-a intins martisorul: "un martisor pentru dumneavoastra".

Ea i-a raspuns: "Multumesc, maica! Trebuie sa-l platesc?"

Ce sa mai spui dupa o intrebare ca asta? Mi-au vajait urechile cand am auzit. As fi ras si-as fi plans in acelasi timp. Un om care nu a primit daruri, un om amarat, o femeie amarata, care nu stie cum e sa primeasca ceva, pentru ca nu a invatat-o nimeni asta.

Iubesc oamenii, chiar daca uneori ma suspectez de o neputincioasa mizantropie. Cu toate acestea ii iubesc, in complexitatea lor limpede, in vulnerabilitatea lor si in sublim. Iubesc oamenii care fac diferente, care construiesc si se construiesc pe ei insisi si pe altii, pana la ideal si pana la intelepciune. Iubesc solidaritatea dintre oameni si intelegerea dincolo de cuvinte, frumusetea umanului acelasi peste tot, universal. Iubesc inteligenta creatoare a oamenilor si imaginatia lor inimaginabila. Iubesc si daruirea stupefianta din iubire, de care sunt capabili tot ei, oamenii. Iubesc poezia din oameni si umorul, muzica oamenilor si dragostea oamenilor. Iubesc oamenii in ceea ce au ei frumos si minunat.

Iarna de februarie

Azi a nins si s-au anuntat si in zilele urmatoare zapezi mari, "ca-n '54". Eu nici nu stiam de iarna acestui an. Stiam ceva despre o iarna grea petrecuta dupa razboi, dar n-as fi stiut pe unde s-o situez exact. Uite cum se invata istorie: prin coincidente ori similitudini.

Inteleg ca oamenii au intrat intr-un soi de panica, fugind sa-si faca provizii prin supermarketuri. M-am gandit si eu ca singurele provizii pe care le-as avea acasa, ar fi conservele pisicii. A, si pisica. Nu mi-am facut nici celebrul rucsac "pentru cutremur". Bocceluta moderna cu o lanterna, o bricheta si probabil cateva conserve si un bidon cu apa. Uite ca nici nu stiu ce-ar mai trebui sa contina. Poate ca n-ar fi rau sa ma interesez. Nu e de gluma nici cu drobul asta de sare. O carte, presupun c-ar fi exclus. Nu de alta, dar cat se te tina si bateriile lanternei? 

Mi-a venit in minte, ca o coincidenta, "Albul orbitor" al lui Jose Saramago. Comparatia e deplasata, dar situatiile seamana la titlu. La serviciu, o colega mai in varsta istorisea povestile spuse candva de mama ei, despre teribila iarna din '54. Era foarte descriptiva in gesturi, in mimica, in voce. O ascultam si ma uitam la mainile ei cum descriu nametii aia infricosatori de atunci, culoarele prin omat si oamenii coplesiti de atata zapada. Recunosc ca incepusem deja sa visez, cum visam in primara sa am si eu macar o data curajul sa beau cerneala ori sa mananc creta, ca sa cad bolnava la pat si sa nu ma mai duc la scoala, incepusem - spuneam - sa visez ca-n poezia lui Bacovia "si ninga, zapada ne-ngroape" urmat de un frumos "si noi la serviciu nu ne mai ducem!". Ascultam povestea colegei facand anticamera la sefu' si alunecasem pe zapada din visul alb, cand m-a trezit vocea lui sa ma cheme. Visul meu s-a spulberat ca o zapada vanturata de viscol. Am lasat-o pe colega vorbind in continuare cu bratele in aer si ochii mari, sa impresioneze si sa corupa la vise si pe alti colegi. Cand am iesit, se dezbatea posibilitatea de a ajunge totusi, cu metroul la munca. Unii, mai carcotasi, spuneau ca ajunsul la metrou va constitui problema. Am plecat neconsolata. Cu sau fara cerneala bauta, tot voi ajunge la munca. "Te uita cum ninge februarie" imi scriau ferestrele. Mi-am amintit ca, de cateva dimineti, ies aburi din gura de metrou, iar balustradele au un strat subtire de gheata brumata pe ele (e buna pentru aderenta).

Ma gandeam la zilele alea toride de vara cand ma vizita fugitiv cate un dor nebun de iarna grea, cu nameti, cu troiene, cu inghet. Iarna aia era langa mine, chiar in fata mea. Si in contul verii care va veni, am inceput sa sorb din privire fiecare palton de pe strada, tot cuprinsul alb, urban, murdar, fiecare masina la relanti. Mi-am sorbit in secret (acum nu mai e), portia de iarna cu o pofta nebuna si cu toata inconstienta lipsei de provizii. Ce mai conta? Aveam o iarna grea ca-n '54, zapada cat cuprinde, ger si conserve Gourmet in caz de potop si eram fericita. N-am putut sa nu ma gandesc si la cei care nu se pot vedea din pricina omatului. La celelalte, mai grave din aceesi pricina, nu am vrut sa ma gandesc. Mi-era suficienta bucata mea de iarna de februarie.