Cel mai greu mi-a fost sa ma impac cu efemerul. Nici acum nu pot spune ca am facut pace. E greu sa accept ca oamenii vin si pleaca, iubirile se inalta si se prabusesc, prieteniile se sting, frumusetile se uratesc, florile nici amintire nu se contureaza de cele mai multe ori, copiii inceteaza sa mai fie copii, tineretea e doar un vis frumos si foarte scurt. Sa nu faci pace cu efemerul, sa n-ai intelepciunea sa te lasi doborat de el, este un naiv supliciu...Si acum imi este greu, ba chiar imposibil uneori, sa vad in batrani, pe tinerii de altadata. Ca si cum, asa au fost ei mereu. Ca si cum s-ar fi nascut direct batrani. Si impotriva acestei idei absurde si nedrepte ma fortez mereu, fac un exercitiu de imaginatie parca in compensatie pentru aceasta injustete si ma oblig sa le indrept ridurile, sa le netezesc unul cate unul, sa le luminez ochii, sa le ridic sprancenele si mai ales privirea si colturile buzelor, sa le indrept spinarea, sa le curat mainile de vitiligo, sa-i vad pur si simplu asa cum erau ei cu multi ani in urma, uneori cu mai multi ani decat toata viata mea adunata la un loc, sa-i vad asa cum erau cand erau tineri. Imi e imposibil sa duc acest exercitiu pana la capat, nu reusesc, desi imi pun toata imaginatia la bataie. O slabiciune a imaginatiei ma doboara, exact cum ma doboara realitatea. Revin fulgerator la chipul lor si la esecul meu de cosmetizare a lor si parca efemerul imi rade inca o data in fata, si mai cinic, si mai dureros de aceasta data. Si clipele care trec si pe care le simt uneori cu o forta teribila, ca si cum s-ar materializa, ca si cum mi-ar cadea direct pe trup, pe carne, ma dor uneori parca direct in materialitatea lor si in fuga asta a lor continua si ireversibila. Imi reprosez ca poate le constientizez eu prea tare, asa cum am auzit ca se constientizeaza respiratia, pentru o educare a diafragmei. Uneori le simt atat de acut, incat simt ca as vrea sa le strang in pumn, sa le apuc, sa mi le insusesc. Le simt trecerea aproape fizic, le vad aglomerarea din trecut si tavalugul difuz din viitor. Ciudat si paradoxal in acelasi timp e ca le vad scurgerea la relanti, ca intr-un film care se deruleaza cu incetinitorul insa, cu toate acestea, eu nu apuc sa le prind, imi aluneca printre degete, se fac nevazute, le pierd...Iar pierderea asta e o durere continua, o suferinta, de care vreau sa scap, pe care vreau s-o accept, in fata careia vreau sa ma dau batuta, in fata careia stiu ca singura sansa este sa ma dau batuta. Nu a iesit nimeni invingator din lupta asta, nici eu n-o sa ies...Vreau sa ma impac cu efemerul, am inceput deja sa-i platesc birul, stiu si ce va face din mine daca voi rezista suficient incat sa asist la asta, stiu si ce-a facut altora si tuturor, vreau sa ma resemnez, sa-i recunosc suprematia si sa iau din clipa cea definitiv pierduta totul..
