 |
| Am vrut să pun o poză de pe vremea când încă se iubeau |
S-a întâmplat și neîntâmplatul: divorțează Demi Moore de Ashton Kutcher. Divorțează ei, și îmi dărâmă mie ultimul mohican de speranță. Gata, mă mai ținea un firicel de pânză de păianjen de ideea că totuși, o femeie frumoasă, chiar mai "în vârstă" ("în vârstă"=(după dicționarul meu) noțiune absolut relativă și susceptibilă de modificări de optică de la an la an și de la etapă la etapă de viață), poate fi iubită, dorită, chiar luată de nevastă de un băiețel mai tânăr. Auzeam mereu, de la maica-mea citire și până în zilele noastre că n-are, domne, cum să dureze o relație între o femeie mai coaptă un pic și un bărbat mai fraged un pic mai mult. Și așa-mi doream să văd legea asta contrazisă, ca pe atâtea multe alte legi crude, încat DM și AK erau pentru mine dovada incontestabilă că se poate, chiar se poate. Și se putea chiar în contextul în care ea venea după alte două căsnicii încheiate, după trei copii, după o carieră într-un mediu destul de instabil pentru familie și mai ales... după mai mulți ani de trai decat el. Mi se umplea inima de încântare să-i văd împreună, spărgând canoane și prejudecăți și făcând poteci pentru idei noi, deși, în spatele minții mele, ședea pitită temerea zgândărită de vocile din jur, că nu va dura. Și n-a durat mult: numai șase ani. Vă imaginați că în toți acești șase ani am stat cu sufletul la gură, preocupată de gândul ăla de care vă spusei mai sus, dar încântată an de an, știre de știre, despre informațiile confirmatoare că încă mai merge. Când azi, zbang! M-a trăznit. Am deschis televizorul și mi s-a năruit tocmai această speranță naivă de femeie care îmbâtranește și ea și înțelege mai multe și spera și mai multe, deși paradoxal, dispera. Poate că evenimentul în sine, infidelitatea lui și pe cale de consecință decizia ei de a divorța, nu are nicio legatură cu vârsta ei. La urma urmei, se-ntâmplă divorțuri la tot pasul, indiferent de...indiferent de multe. Și totuși, și totuși, cred că ritmul lui biologic și-a spus cuvântul, până la urmă. Cred că nici frumusețea ei genuină zic eu, dar cu siguranța întremată pe ici pe colo, cred că nici experiența ei și uite, că nici iubirea ei, nu au reușit să-l țină lângă ea până la urmă. Tot l-a tras gândul și fapta către cei douăzeci și doi de ani ai celeilalte...Și-atunci, e imposibil, ca femeie, să nu te gândești la ce simte ea, cea de patruzeci și nouă de ani, în fața acestui simplu și cumplit de natural fapt de viață?
Nu mai aduc în discuție cazurile clasice când, după o viață lângă el,
adesea dedicată lui și plozilor turnați din dragoste cu el, te lasă pe
tine, pe plozi, casa, masa, viața toată din urmă, pentru...o gură mai
fragedă, pentru un trup căruia încă n-au început să-i cadă balamalele, pentru tinerețe, pur și simplu.
Cum să te-mpaci cu ideea că numai atâta s-a putut, că s-a dus pe apa sâmbetei perspectiva acelui "și au trăit fericiți până la adanci bătrâneți" - pentru ea, oricum, mai adânci decât pentru el? Cum să asiști la alunecarea ta către seniorat, după ce toată lumea ți-a zis că nu va dura și după ce îi vezi pe ei, tineri și neliniștiți neliniștindu-te și neliniștindu-se în fața ta?
Nu iau in calcul aici consolarile pe care le poate avea ca mamă, ca actriță consacrată, vorbesc aici de prăpastia din sufletul ei de femeie care nu mai e tânără (repet, conform organigramei bine știute și nu conform părerilor mele) și care este părăsită de bărbatul ei mai tânăr pentru o femeie mult mai tânără. Cred că drama trebuie să fie cumplită.
Știu, știu, că se vor auzi voci, cum s-au auzit oricum de la început că platește prețul inconștienței ei sau poate pe-al ambiției de a demonstra că se poate. Dar de fapt, plătește altceva. Plătește doar prețul simplului fapt de a se îndrăgosti de un barbat și de a-l iubi, indiferent de vârstă sau de alte lucruri. Și, pentru că mi-e imposibil să nu mă gândesc la situația în oglindă, iar constat cu amărăciune cum ele nu mai pot, de la o vârstă destul de rezonabilă, iar ei mai pot, până la vârste comentabil de rezonabile. Nu pot să nu mă gândesc la cuplurile în care el are cu mult mai mult decât ea, și, deși există prejudecăți și la acest capitol, totuși, circumstanța asta este trecută mai ușor cu vederea, este mai puțin blamată, este chiar înteleasă, de multe ori. Și iar mă revolt pe această permanentă situație ingrată a femeilor versus bărbați (și nu sunt, chiar nu sunt feministă). Exact cum am văzut de curând o glumă bună într-un film în care două prietene comentau un cuplu - un domn cu părul alb ținând de talie o demoazelă silfidă (pentru o imagine completă, amândoi în costume de baie, la piscină): "Pentru bărbați, speranța nu moare niciodată".
