Resemnarea

Cred despre mine că sunt o luptătoare, atunci când cred în ceva. Nu m-aș încadra la "ambițioase", nici în șablonul "femei puternice", nici în oastea "realizatelor". Dar cred, sau mai bine zis, știu, că atunci când cred cu adevărat în ceva (deși nu ajung des la performanța asta), atunci când îmi doresc cu adevărat ceva, atunci când iubesc cu adevărat ceva, lupt cu tot ce am la îndemână, nu obosesc și nu renunț. Știu ce am de făcut și fac.
Sunt însă lupte care nu depind de mine, numai de mine. Sunt lupte pentru a căror soartă nu sunt singura ursitoare. Sunt lupte pe care le pierd.
........
Resemnarea vine întotdeauna după zbucium. Întrebări fără răspunsuri sau cu răspunsuri întortocheate ce bombardează creierul, gură uscată, tălpi goale simțind pietrișul alunecos de pe marginea hăului, zbucium, căutare, bâjbâit, controverse, neliniști sau pur si simplu luptă acerbă, luptă umăr la umăr, grea, istovitoare, după care liniște, pur și simplu liniște. Resemnare. Resemnarea născută din oboseală. Deci, mai întâi e oboseala. Da, oboseala. Ești obosit să te întrebi și să nu știi ce să-ți răspunzi, ești obosit să lupți și să-ți fie frânte mâinile în luptă precum vreascurile, ești doar foarte obosit, definitiv obosit. Așa că te resemnezi. La început, te resemnezi cu obidă, cu neliniștea, încă, a acelui "și dacă?..". În tine mai pâlpâie un pic speranța, aceea care, de altfel, te-a ținut până nu mai demult în luptă. Dar asta este numai la început, atunci când resemnarea debutează, când tu "începi să te resemnezi". După aceea însă, vine adevărata sucombare, adevărata paralizie, hibernare, nelucrare, nemișcare, dar mai ales, după aceea, vine adevărata liniște. Liniștea resemnării. Dincolo de regretul nereușitei și dincolo de tristețea învingerii în cauze mai presus de tine e această minunată și binecuvântată liniște a resemnării. Te împaci cu tine, cu călăul tău sau pur și simplu te lași doborât, învins, te ghemuiești în poziție fetală sau îți expui pieptul fără nicio teamă, pentru că toate coordonatele s-au schimbat și toată miza de dinainte care-a ținut lupta sus, s-a diluat, nu mai există.
Râmai doar tu, în sfârșit odihnit, resemnat, adunând forță pentru următorul zbucium.

Filmul mortii mamei mele

Astazi se implinesc exact trei saptamani de cand mama mea a murit. Acum trei saptamani, in fata mea, sub ochii mei. De atunci nu mai plang. Nu mai pot sa plang. "Mi s-a impietrit inima" - ma gandesc. S-a facut o crusta tare peste sufletul meu, ceva dur, mut. Nu pot nici sa ma gandesc, adica ma gandesc, dar e ceva de suprafata, ca o vizita in fuga. Nu raman, nu ma asez, nu privesc in mine. Parca as trece pe langa usa unei dependinte in care am inghesuit foarte multe catrafuse, pe care-am burdusit-o in asa hal, incat stiu sigur ca daca o voi deschide, se va prabusi peste mine si ma va inghiti. Asa ca n-o deschid. De frica, probabil. De neputinta, sigur. Acum vorbesc tot in trecere, tot ca si cum mi-as purta palma peste un obiect, fara sa-l iau in mana, fara sa vreau sa-l iau in mana. Mi-e si frica sa-l privesc. Doar stiu ca e acolo si ca palma mea trece usor pe deasupra lui. Dar doar atat.

Port negru. Niciodata nu mi-a placut negrul. Am cautat, tarziu, in ultimii ani, sa-l inteleg, sa-l privesc din alta perspectiva, sa-i atribui cel putin calitatea misterului. Dar a fost ca o dragoste cu de-a sila. De fapt, niciodata nu mi-a placut. Nu mi-a placut pentru ca n-am reusit niciodata sa vad in el enigma, misterul, eleganta, sobrietatea, care i se atribuie. Eu am vazut in el suferinta, intuneric, moarte. Probabil sunt limitata. Ma apasa negrul asta si-l detest, pentru ca imi aminteste in fiecare secunda de usa aceea pe care am inchis-o fortat si care stiu ca se va deschide. Mi-e frica de usa aceea si de suferinta mea de dincolo de ea. Stiu ce "catrafuse" sunt acolo. Stiu ce-am adunat, stiu ce-am inchis. 

Ma strabat doar flash-uri cu ea, cu mama mea, cu iubirea mea. Asa-i spuneam eu: iubirea mea. Acum, cand pronunt "iubirea mea", imi aud plansul si deznadejdea de la ultima atingere a trupului ei rece, de la ultima imagine cu ea: superba ca-ntotdeauna, in sfarsit linistita si senina dupa suferinta. Ce n-as fi dat sa o vad asa linistita cand traia. Chipul ei superb se brazdase in perioada bolii cu multe riduri, linii, cute si capatase cu zece ani mai mult decat avea. Ochii ei verde crud erau tristi si obositi, dar chipul ei ramasese, culmea, frumos. Cu toate cutele, cu toata pielea aceea palida - inainte mereu foarte fina si rozalie -cu toata paloarea ochilor, ramasese incredibil de frumoasa. Era prea obosita de suferinta sa mai puna fard, insa frumusetea staruia pe chipul ei cu obstinatie, uimindu-ma de fiecare data. Mereu glumeam cu ea si-i spuneam "Vezi, cine e frumos cu adevarat, e frumos oricum". Si asa era. Ea era frumoasa oricum. Si moarta. Dar ce folos? 

Acum cand scriu toate astea, ma simt foarte aproape de usa aceea, aproape ca simt inghesuiala de dincolo. 

Suferinta de suflet, acuta, chinuitoare, razbate carnea. Suferinta de suflet, cand e mare, cand e cumplita, doare direct in carne, taie in ea, rasuceste in rana vie, arde, zdrobeste. Asa m-am simtit eu: zdrobita. Dar nu moartea ei m-a zdrobit, ci suferinta ei. Suferinta ei si neputinta mea m-au zdrobit, m-au nimicit, in asa hal, in asa fel, incat moartea a venit ca un punct dupa o fraza. Moartea a inchis doar o acolada. Ceea ce s-a petrecut inainte, a fost purgatoriul. O neliniste continua, constanta, sufocanta, zeci de intrebari despre cum va fi sfarsitul, despre cat de lunga va fi agonia, despre cat de sfasietoare va fi neputinta de a face ceva pentru ea.

Cosmaruri, nopti fara picatura de somn, nopti in care ii auzeam respiratia, gemetele de durere care se reverberau in mine si se multiplicau precum un ecou fara sfarsit. Sunetul bastonului pe podea, teama continua sa nu i se rupa oasele si sa fie condamnata definitiv la agonie, medicamentul tradus simplu si obisnuit de farmacista in "morfina", spaima cazuta instantaneu si in picaj in stomac la auzul acestui cuvant morbid, apoi lupta, speranta constient absurda, tristetea...tristetea aceea sfasietoare din ochii ei constienti, Doamne, cat de constienti, tristetea aceea muta din pieptul ei obosit, tristetea aceea de muribund care stie ca e muribund, dar care iubeste disperat viata. In ultimele saptamani, intr-o stare de semiconstienta, ne-a reprosat ca nu vrem s-o tratam si a adaugat "Nu intelegeti ca eu vreau sa traiesc?". Ca o bara de otel mi-a intrat intrebarea asta in creieri. O aud si acum si n-am curajul s-o simt. Doar o aud, doar o amintesc, doar o scriu aici. Dar nu o simt. Mi-e teama s-o simt. Pentru ca stiu ca daca imi voi permite s-o simt, ma voi prabusi de durere. 

Culmea este ca nu imi amintesc mai mult copilaria minunata pe care mi-a oferit-o, nici vocea ei in prag de noapte cand imi citea povesti si avea o arta deplina in a ma face curioasa intrerupand lectura in punctele cheie si "obligandu-ma" sa citesc mai departe, ca sa invat sa citesc inainte de a merge la scoala. Nu, nu imi amintesc mai mult asta. Nu stiu de ce. Poate si pentru ca sunt amintiri indepartate. Nici rasul ei frumos, nici buzele ei fine, superb arcuite ori sarutul ei cald, patimas, de mama care isi iubeste copilul. Imi amintesc mai putin imagini, mirosuri, senzatii din copilarie. Imi amintesc mult mai mult si foarte pregnant timpul de suferinta de la capatul vietii ei. Mi-e mintea permanent bombardata de momente: imaginea ei pe patul de spital, imaginea bratelor ei invinetite de perfuzii, mainile moi pe care le tineam in causul palmelor mele avand o foarte reala senzatie ca tin doua pasari mici si fine, privirea speriata cand plecam de langa ea, privirea verde intens cand am surprins-o venind ultima data la spital, incurajarile naive pe care si le facea si pe care le accepta si de la altii, dar doar temporar, ca va trai, lacrima dinainte de ultima suflare, desi era in coma. Imi amintesc marturisirea asistentei care a tratat-o in ultimele zile si careia i-a spus "mi-e frica". Acest "mi-e frica", spus singular de-a lungul unor zile mute de agonie, m-a zdrobit. Neputinta de a o proteja, de a-i fi scut, de a o linisti, de o inchide definitiv intr-o bucla de iubire si protectie asa cum merita - Doamne, cum merita! - m-a zdrobit. Groaza ca se duce din aceasta lume cu aceasta frica de copil neocrotit, fara sa pot s-o tin de mana, fara sa pot sa-i arat pana in ultima secunda ca nu e singura, ca o iubesc pana la Dumnezeu si ca as merge cu ea pana in abis, a trecut peste sufletul meu ucigator. M-a parjolit. 

Nu stiu de ce am povestit toate astea. Nu intereseaza pe nimeni o suferinta in plus de pe un blog obscur. Dar cred ca se adunasera in mine cuvinte. Se adunasera multe in mine, nu e loc aici si nu ar fi loc intr-o viata, sa zugravesc pierderea si suferinta din tot acest timp de pierdere gradata. Nu e loc sa descriu ce om a fost mama mea. Cata bunatate de sfanta era in sufletul ei, in gesturile ei, cate noblete, cata generozitate si dedicare pentru ceilalti. Mereu ceilalti. Ea, ultima. Cat spirit de sacrifiu, pana la anulare de sine, pentru orice: de la o mancare preferata facuta in toiul noptii vreunuia dintre copii, pana la ajutoare anonime sau discrete pe care le dadea unor oameni cu care nu schimbase o vorba vreodata, dar despre care auzise ca ar avea nevoie. Buna la suflet ca o sfanta a fost. Buna cu toata lumea. Si toata lumea o iubea. Iertatoare, impardonabil de iertatoare. O certam mereu pentru cat era de iertatoare. Niciodata nu se invata minte si ma ierta de fiecare data ca o certam, si nu numai. 

Definitia iubirii de oameni, de bun si de frumos a fost iubirea mea.

....

Dumnezeu sa mi-o odihneasca si sa mi-o ocroteasca!

Divort la 60 de ani

Astazi m-a anuntat maica-mea ca o cunostinta de genul masculin si de saizeci de ani a inaintat divort de nevasta sa de aceeasi varsta si de-o viata impreuna. Desigur, maica-mea era revoltata in calitate de femeie, in primul rand, dar si in calitatea ei de nevasta cu state mai vechi de patruzeci de ani, in al doilea rand. Si desigur, astepta de la mine o parere, de femeie, de fiica  sau de om. Aici imi amintesc de un vers de-al lui Marin Sorescu: "Pai ce, politica este pentru femei? Politica e pentru oameni!". Deci ce parere sa am eu, ca neom, despre acel barbat-om? Mi-am permis sa-i spun detasat ca asta e alegerea lui, ca probabil ca n-a mai fost fericit, daca a ajuns la asa o masura in extremis, dupa o casnicie de patruzeci de ani si doi copii acum oameni in toata firea. Am adus-o in culmea revoltei cu raspunsul meu -probabil- aparent misogin. Acum, ce sa fi spus, ce sa fi crezut, cum sa-mi fi permis sa judec? Fiecare isi cunoaste cel mai bine parcursul, neimplinirile, asteptarile, dorintele. Trebuie sa fie foarte trist ca dupa o viata sa ajungi la divort. Divortul e dificil si cand ai inainte o viata intreaga de trait si de intalnit alti oameni. La 60 de ani, trebuie sa fie si mai greu. Timpul e un pic mai scurtat. Cred ca e greu pentru amandoi, si pentru el, si pentru ea. Intrebarea care se ridica este: "cum e mai bine?" daca te-ai resemnat o viata sau ai stat o viata, sa mai ramai pentru cat mai e din viata, langa ea/el? sau sa te desprinzi si sa te asumi, indiferent cum si cand, si, mai ales, indiferent cat timp mai ai sau tocmai pentru ca mai ai timp putin?

....

Se spune ca dupa divort esti ca dupa doliu. 

Or fi oameni care sunt ca dupa nunta? sau ca dupa botezul renasterii lor?

....

Off, iar n-am raspunsuri la intrebarile mele iscate de altii....

Aceasta minunata calatorie....

De ceva vreme, traiesc chiar in maduva vietii. Foarte aproape de boala, foarte aproape de moarte, in toiul tristetii si-al deznadejdii, vecina cu disperarea. Zilele se itesc serbede de la prima ora si colorate hotarat in apus, in loc de rasarit. Se intampla foarte rar sa mai prind cate-o clipa de seninatate in aceste zile. Spun "seninatate", doar atat, pentru ca de veselie, bucurie, fericire, nici nu mai poate fi vorba. Aceasta apasare continua, grea, istovitoare, ma sufoca si ma simt ca intr-un glob tulbure de sticla, izolat de restul lumii. Ma uit din globul meu straveziu spre lume si am ajuns sa-mi doresc enorm, nu fericire, nici linistea sau veselia de altadata, ci doar putina normalitate. Ma uit cu jind la normalitate. Am ajuns sa-mi doresc "problemele" de altadata: probleme la serviciu, nervi la tejgheaua unui magazin, plictis la televizor, par care-mi sta prost, un ciorap agatat inainte de o sedinta. Atat de departe am ajuns de aceste "probleme", din cauza noilor si istovitoarelor mele probleme, incat ma uit cu dor si jind in urma, dupa zilele in care nici nu visam cat de bine imi este, cat de fericita pot fi, cu tot cu parul meu prost coafat ori cu ciorapul rupt. Uneori mi se pare ca aici e orizontul, aici e limita, ca bine nu mai poate fi, nu mai are cum sa fie si-mi mai rasuna si-n urechi avertismentul amenintator "Sa nu-i dea Dumnezeu omului cat poate sa duca!". Si ma ingrozesc si eu, asa cum s-ar ingrozi oricine, de filele necitite din oracolul prezicator, cu toate astea, nu pot sa nu vad, nu pot sa nu simt, nu pot sa nu iubesc, aceasta minunata calatorie a vietii. Si culmea e ca, cu cat ma apropii mai mult de maduva vietii, cu cat sunt mai mult in preajma mortii, cu cat ma cufund in mai multa si mai profunda disperare, cu atat mai mult iubesc viata, culorile ei, mirosurile ei, emotiile ei, clipele ei, normalitatile ei. Iubesc viata mai mult ca oricand, o pretuiesc si-o respect cum nu cred c-am facut-o cu adevarat ori pe deplin, vreodata. Iubesc si mai patimas decat indrageam, toate momentele ei, toate intamplarile ei, toate intalnirile ei, toate provocarile ei. Caut cu infrigurare in ziua cea searbada un singur moment macar, de bucurie. Il caut eu, nu mai astept sa mi se intample, ca altadata. Ies eu in intampinarea vietii, nu mai stau s-o astept blazata ori s-o las sa treaca neobservata. Iubesc viata acum mai nebun ca niciodata, cu mai multa si mai profunda intelegere decat altadata, cu mai multa nostalgie, dar si cu mai multa si mai izbavitoare resemnare. Ma intreb de mai putine ori "de ce?", pentru ca nu imi mai permit sa pierd timp pe intrebari, in loc de trairi. Prefer sa traiesc pur si simplu, sa respir si sa ma bucur. Nu mai stau sa fac poze in acest voiaj, nu mai caut unghiurile perfecte si lumina cea mai buna, traiesc pur si simplu, chiar contre-jour, pentru ca viata este intr-adevar, o minunata calatorie.