Feng shui si dizarmonii

Imi place armonia,"feng-shui-ul" cum i se spune acum. Ascult muzica linistita, caut locuri linistite, vreau pace. Cu toate astea, par o fire belicoasa, iar cand ma plang de ceva - si ma plang destul de des - pare ca vreau sa isc o critica, o cearta...de cele mai multe ori imi incep vaicarelile cu intentia de a ajunge la un rezultat (pacific, bland, ostoit) de comunicare, de constructie si/sau de reconstructie a unei situatii, a unui comportament, a unei probleme. Nu inteleg si de cele mai multe ori sunt  surprinsa sa constat ca exact invers imi sunt interpretate intentiile si apucaturile. Cu siguranta gresesc pe undeva in prezentare. Nu fac bine fluxul de imagini ori de argumente, nu conving auditoriul. Sau poate vorbesc prea mult sau poate vorbesc prea gol de sens ori de finalitate. Imi tot caut pricina, desi, recunosc fara modestie ca inca mai cred in elocinta mea. E mai bine sa lasi oamenii asa cum sunt? E mai bine sa lasi situatiile sa curga fara sa ai apucaturi interventionale, salutare (asa crezi tu!), sa nu mai astepti nimic, sa nu mai pretinzi nimic, sa nu mai schimbi ceva?
Cum o fi, Doamne, mai bine? Eu mi-am asumat intotdeauna actiunea, in locul inactiunii. Nu-mi place incrucisarea de brate peste piept in nicio situatie. Nu-mi place inactiunea, inactivitatea, delasarea, conformismul, impacarea cu sine intru impacarea generala, serenitatea aceea pocaita, obedienta, usoara. Cred in interventii, in puterea de a schimba, de a modifica in bine. Cu toate astea, gresesc pe undeva. Abordez gresit lucrurile. Probabil ca le abordez razboinic, in aceasta intentie a mea total sincera de a construi sau de a rezolva. Regret ca mesajul meu ajunge distorsionat. Tonul face muzica. Probabil ca in mintea mea muzica e lina, insa cand incep sa punctez partitura, iese disonant. Gandul si vorba trebuiesc impletite. Nu pot merge paralel, nici macar fonetic. E nevoie de armonie peste tot. Eu n-am gasit-o, din pacate. Oricum, cert este ca oamenii trebuie lasati in pace cu gandurile lor, cu credinta lor, cu parerile lor. Nu poti si nu ai dreptul sa intervii, asa cum nu ai dreptul sa judeci pe nimeni. Este foarte greu sa reusesti performanta asta. E atat de simplu sa judeci, e atat de simplu sa te grabesti sa te situezi deasupra altora sau sa crezi ca tu ai dreptate. Negresit! Cu toate astea, daca toti ne-am lasa in pace, ce s-ar intampla? Unde am ajunge? Care o fi calea, pana la urma?
Sigur aia din mijloc, linia punctata, peste care poti face zig-zag-uri cand intr-o parte, cand in alta...

Divort la 60 de ani

Astazi m-a anuntat maica-mea ca o cunostinta de genul masculin si de saizeci de ani a inaintat divort de nevasta sa de aceeasi varsta si de-o viata impreuna. Desigur, maica-mea era revoltata in calitate de femeie, in primul rand, dar si in calitatea ei de nevasta cu state mai vechi de patruzeci de ani, in al doilea rand. Si desigur, astepta de la mine o parere, de femeie, de fiica  sau de om. Aici imi amintesc de un vers de-al lui Marin Sorescu: "Pai ce, politica este pentru femei? Politica e pentru oameni!". Deci ce parere sa am eu, ca neom, despre acel barbat-om? Mi-am permis sa-i spun detasat ca asta e alegerea lui, ca probabil ca n-a mai fost fericit, daca a ajuns la asa o masura in extremis, dupa o casnicie de patruzeci de ani si doi copii acum oameni in toata firea. Am adus-o in culmea revoltei cu raspunsul meu -probabil- aparent misogin. Acum, ce sa fi spus, ce sa fi crezut, cum sa-mi fi permis sa judec? Fiecare isi cunoaste cel mai bine parcursul, neimplinirile, asteptarile, dorintele. Trebuie sa fie foarte trist ca dupa o viata sa ajungi la divort. Divortul e dificil si cand ai inainte o viata intreaga de trait si de intalnit alti oameni. La 60 de ani, trebuie sa fie si mai greu. Timpul e un pic mai scurtat. Cred ca e greu pentru amandoi, si pentru el, si pentru ea. Intrebarea care se ridica este: "cum e mai bine?" daca te-ai resemnat o viata sau ai stat o viata, sa mai ramai pentru cat mai e din viata, langa ea/el? sau sa te desprinzi si sa te asumi, indiferent cum si cand, si, mai ales, indiferent cat timp mai ai sau tocmai pentru ca mai ai timp putin?

....

Se spune ca dupa divort esti ca dupa doliu. 

Or fi oameni care sunt ca dupa nunta? sau ca dupa botezul renasterii lor?

....

Off, iar n-am raspunsuri la intrebarile mele iscate de altii....