cu botul pe labe

prietenia a fost candva pentru mine un crezamant; crezamant este un cuvant greu, ca un capac mare cu care inchizi un mormant, tocmai de-aia l-am ales; asa cadea in mine prietenia, ca un capac greu pe care nu-l mai ridici, care ramane acolo stabil si imuabil; pe vremea aceea purtam un devotament fanatic prietenului si notiunii de prietenie in care imi placea sa-mi invelesc prietenul ca pe un cocon; prietenul meu era primul telefon dat, dar mai ales primul telefon primit, problemele prietenului imi apartineau de la ivire in mod natural si fara rezerve; le primeam bucuros cum primesti lepra bucuros de la fiinta iubita, fara sa ma gandesc o clipa la mine, considerand ca asa e firesc, ca asta e prietenia, ca asa se cere ea intretinuta, crescuta; din prietenie as fi daruit tot ce mi-ar fi stat in putinta, fara nici un pic de parcimonie, cu o bucurie imensa; ma imbata de fericire sa-mi fac prietenul sa zambeasca, sa pot eu sa-i ofer ce stiam ca-si doreste, sa-l vad fericit; ma daruiam prieteniei senin si generos precum fanaticii care-si pun pe ei o bomba si se-arunca-n aer incredintandu-si viata in mainile Celui de Sus; pentru mine prietenia a fost o notiune fara comentarii, odata declarata oficial in forurile mele interioare; dupa prietenia mea era punct;

...

nu m-am schimbat; mai cred in ea; as oferi si-acum cu-aceeasi daruire; sunt fericita si-acum si mi se umple inima de bucurie cand stiu ca un milimetru din surasul prietenului meu e de la mine; si-acum i-as primi bucuroasa problemele, cu acelasi vid de comentarii pe care il gasesc firesc intr-o prietenie; dar daca pe vremea fanatismului meu in ale prieteniei eram ca un caine ce da senin din coada lui sincera pentru stapanul pe care-l iubeste neconditionat, acum sunt acelasi caine care intre timp a luat cateva ziare pe spinare si chiar si cateva bataite bune de la stapanul sau;

cu alte cuvinte imi iubesc si-acum stapanul, ma uit la el cu aceeasi dragoste si sinceritate, as sari si-acum cu coltii mei sa-l apar si sa sfasii orice i-ar face rau, dar parca nu mai cred in el ca altadata...parca am ochii un pic mai tristi, de caine batut iubitor...

...

si-asa stau si ma gandesc ca in multe debutam curat, cu toate panzele sus, cu orizontul lin in privire, cu aer in piept, cu daruire totala, pana ceva, cineva, un stapan, ne da cate-un bobarnac, ne tempereaza sau poate chiar ne ingroapa.

versiunea mea originala

am urmarit acum cativa ani buni un serial ce se numea parca "universuri paralele"; ideea mi se parea grozava: Pamantul nostru in diverse ipostaze, hartile geo-politice modificate radical ca si cum un copil s-ar fi jucat cu degetele in acuarelele globului, noi oamenii diferiti, vietile noastre in variante multicolore, noi insisi cu alte apucaturi, gandirile noastre total intoarse pe dos, binele devenit rau si invers, firescul devenit nefiresc...povestile cu sensuri inversate puteau deveni cumplite la un moment dat, puteai sa te sperii de o asa idee ciudata, de-o asa intorsatura cum ar fi de exemplu, starea de razboi ca stare fireasca, ca mod de viata, ca trai dintotdeauna si permanent; si ma bucuram atunci asa naiv in sinea mea ca realitatea noastra nu e deloc asa urata ca in versiunea aia stramba de Pamant si ca totul e doar un scenariu tv; azi imi dau seama cat e de stramba de fapt si versiunea mea de Pamant pe care o credeam oabla comparativ cu versiunile alea gheboase; si cat de nedreapta si de ciudata e...mi-am dat seama ca Pamantul meu drag are atatea ciudatenii si injusteti si fapte inimaginabil de cumplite care nu sunt neaparat poze dintr-un firesc permanent, dar sunt poze din "se intampla", din "poate fi"; si-atunci ma gandesc daca o exista si daca exista, cum arata oare, versiunea originala a unui Pamant nestramb? si daca exista, unde-o fi oare sa-mi stramut toti pamantenii acolo si sa-i vad fericiti si sa vad de-acolo intradevar universurile paralele ca pe niste copii nereusite ale minunatei mele versiuni originale;

ce nu ti se spune

ti se spune mereu cand esti mic sa inveti, sa citesti, sa asculti, sa fii cuminte, sa nu faci prostii; ti se spune ce sa mananci si ce nu, la ce scoala ar fi bine sa mergi, ce meserie ti-ar aduce bani si lipsa de griji, ce consort ti se potriveste; ti se spune - in cazurile fericite - ca vei regreta timpul pierdut la fotbal sau in fata blocului, timp in care "n-ai pus mana pe o carte", ti se spune ca "o sa vezi tu mai tarziu", ca foarte bine ca nu iti place mancarea de acum, ca o sa vezi tu in armata daca mai faci nazuri...ti se spune sa ai grija cu cine "te inhaitezi" sau "sa dea dracu sa vii cu burta la gura acasa"; ti se spune sa casti bine ochii la cum se face o mancare ca sa nu-ti strige barbac'tu de te-o lua "ce te-a invatat, mai (ca sa nu folosesc alt apelativ :))), femeie, ma-ta acasa?"; ti se spune "sa lasi televizorul" sau cluburile daca vrei sa iei bac'ul;

dar nu ti se spune ca tot ce faci acum, bun sau rau, te construieste pe tine, iti daruieste amintirile dulci din care te vei hrani mai tarziu, pana la capat... nu ti se spune "greseste, ca sa-nveti din asta!", nu ti se spune traieste-ti acum copilaria ca uite-o cat e de scurta, ca acum nu ai nicio grija, ca acum nu trebuie sa stii de nicio grija, ca o sa ai timp destul sa fii responsabil si impovarat; nu ti se spune ca dupa ce iti iei bac'ul ai la dispozitie numai zece ani de pura tinerete si ca dupa aia devii rapid un adult tanar, din ce in ce mai putin tanar...nu-ti spune nimeni sa o dai mai a cote, sa mai comiti si cate-o nebunie, ca n-o sa mai ai timp intre job si scuturat carutul copilului si ca oricum, nebuniile varstelor nu se pot compara; nu-ti spune nimeni cat de rapid se duce totul, cat de putin timp ai la dispozitie; ce ma doare si ce ma revolta insa cel mai mult, e ca nimeni nu-ti spune cat de putin dureaza adevarata tinerete, aceea reala, cu carnea tare, cu ochii lumina, cu mintea frageda, cu memorie fantastica, cu nepasare, cu inconstienta, cu o incredere in tine care frizeaza obraznicia, cu convingerea ca ai un secol in fata ta care numai pe tine te-asteapta; nu-ti spune nimeni ca ai de fapt doua decade si ca-n prima jumatate a acestui interval urci, iar in cea de-a doua incepi sa cobori; fireste, la patruzeci de ani si nici la cincizeci, nu te poti considera batran si oricum cred ca reperele ti se schimba cu fiecare an inghitit, dar tineretea pura, veritabila, genuine youth isi intinde aripile numai peste vreo zece ani...ei bine, mie nu mi-a spus nimeni asta; am crezut ca o naiva ca voi fi muuult timp tanara, nici nu mi-am pus problema intervalelor de vreme; cred ca eternul meu cosmar, matematica, m-a batut si de data asta...

:)

:(

cum era?

m-a intrebat o prietena ce stiu despre cineva cu care am lucrat acum cativa ani buni; m-a izbit in urechi intrebarea simpla, dar teribil de exhaustiva (daca pot sa spun asa) "cum era?"; atat; doua cuvinte;chiar asa:cum era? m-am apucat sa il descriu in cateva cuvinte; in general ma straduiesc sa fiu obiectiva; de fapt, exersez pe cat posibil obiectivitatea in general in judecarea situatiilor si a oamenilor; de multe ori nu-mi iese; sunt situatii in care imi e aproape imposibil sa nu pun cate-o tusa de subiectiv, oricat incerc sa las desenul in culorile lui deja date; probabil ca tuturor ni se intampla asta; tusa de personal vine din intalnirile existentiale cu ceilalti, din reflexiile pe care aceste intalniri le-au schitat in noi, din prejudecati, poate din idei fixe, din temeri, din "eu stiu mai bine", din influentele altora si probabil ca pomelnicul poate continua;

"cum era?"...si atunci mi-a venit in minte, dar eu cum voi fi fost? as putea spune, am putea spune :"ce mai conteaza in praful existentei noastre?"; ce importanta are pana la urma in scalda noastra scurta in cosmos? tarana fuseram, tarana vom fi; ce importanta mai are la un moment dat ca x a fost un om bun, ca demoazela cutare iubea iasomia sau avea un suras frumos? ce importanta are ce ochi au privit prin ochelarii adunati maldare in lagarele de concentrare? cat mai contam noi si vietile noastre de drosophile in infinitul asta? probabil ca deloc sau prea putin; omenirea n-a ajuns si nu cred ca va ajunge vreun colt de rai, asa ca ce mai conteaza cum era, cum eram?...conteaza! tocmai ca bazaim cu totii si impreuna in aburii micului nostru ferment, conteaza! conteaza cum ne-am petrecut in clipele ce ne-au fost date; conteaza cum ne-am purtat, cat am oferit, cum ne-am impregnat in memoria celorlati; viata fiecaruia dintre noi e compozitie in culorile celorlalte vieti; conteaza cu ce culoare alegem sa ne punem tusa in peisajul celorlalte vieti; conteaza ce cuvinte raman despre noi, dupa noi...conteaza "cum era(m)"...conteaza ce am ales sa insemnam pentru ceilalti...de fapt, cred ca e singurul lucru care conteaza; in rest suntem colb de stele...