Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea-asa...
Si asa incheia basmele pe care mi le citea mama mea cu vocea ei draga, cu vocea ei calda, pe vremea cand eram copil...si acelea au fost singurele sfarsituri care nu m-au intristat niciodata; pentru ca toate se terminau fericit, cu gust de tinerete fara batranete si cu gust de voce de mama si de cuib in care nimic nu te poate ajunge...
Si-am incalecat pe-o sa si-am lasat in urma inca douasprezece luni legate din viata mea si-a altora...si niciodata nu ma bucura acest sfarsit si-n general nu ma bucura niciun sfarsit de an, de clipa, de viata, de zi, de vacanta, de om, de legatura cu om, de iubire...nu-mi place sa-mi socotesc viata, sa trag linie si sa vad balanta, nu-mi place sa se deschida in fata ochilor mei negura viitorului luminat doar de sperante sau de planuri...nu-mi place sa traiesc iar teama ca poate tocmai anul care vine imi va aduce pierderi iremediabile de oameni, pierderile de care am scapat si in anul ce-a trecut. Nu-mi place sfarsitul de an pentru ca vad oameni singuri, pentru ca parca prea multi se drogheaza simultan cu acea traire autoindusa de fericire...de fapt, nu inteleg aceasta fericire voluntara. Oamenii isi pudreaza sufletul pentru cateva zile din an si totul mi se pare cumplit de fals si de efemer...parca vezi si mai mult cat de superficiali si grabiti suntem in restul anului si-n general...de ce atata fason? de ce atata tam-tam? de ce doar acum? de ce nu mereu? sunt eu mai ciudata? sau vrem si noi macar cateva zile pe an sa ne imbracam haina cea buna si sa dansam fara grija? e de fapt un fel de a nu mai crede in ceea ce inghitim zilnic? de a nu mai vrea sa credem?...e de fapt singura pauza de fericire pe care ne-o permitem? nu stiu nici eu ce e...
Dar cel mai mult in aceasta perioada nu-mi place sa vad diferentele. De fapt, mai mult decat linia trasa si calculul totalului de peste an, mai mult decat apa opaca in care stiu ca iar o sa-mi fortez ochii in zilele ce vor veni, mai mult decat acest "hai sa ne bucuram" (un imperativ asociat cu un verb care se vrea spontan:)) ), mai mult decat toate astea ma doare sa vad diferentele. In perioada asta mi se pare ca lumea nu se mai imparte in miliarde de suflete, lumea se imparte brusc numai in doua: o parte se duce sa petreaca, iar cealalta parte ramane cu nasul lipit de geam, privind inauntru la cei care petrec, cu ochii tristi, cu burta goala.
Asta de fapt ma omoara. Evident ca asa este mereu, ca lumea e impartita in nefericiti si restul - nu as indrazni sa le zic fericiti, dar oricum, oameni care sunt cat de cat in echilibru cu ei insisi si cu viata lor; insa acum, acum parca cei care sunt in acest echilibru se imbraca de sarbatoare, isi pudreaza si mai imbujorat fetele, fac si mai mult caz de fericirea lor ...si n-ar fi nimic rau in asta si as fi si eu fericita pentru fericirea lor, daca nu as sti de ceilalti...daca as putea sa uit de ceilalti... si parca cu cat stralucesc petrecaretii mai mult, cu atat mai gri si mai ponositi se fac ceilalti. Si mereu am avut o slabiciune pentru cei slabi, pentru cei cazuti, pentru cei loviti.
De-asta nu-mi place perioada asta. Pentru ca nu pot sa nu vad si mai acut ceea ce ma doare oricum tot timpul. Pentru ca parca imi tranteste cineva cu zgomot in fata singuratati, neimpliniri, angoase, frici, nelinisti, suferinte, tristeti, pierderi, neiubiri si de parca nu ar fi de ajuns, peste toate astea imi presara ranjind neputinta... certitudinea ca imi este imposibil sa schimb ceva sau sa schimb mare lucru; si ca o gluma trista bine ancorata in proportiile cuvenite...taica-meu m-a consolat mereu: nici Mantuitorului nu i-a reusit...
Si asa incheia basmele pe care mi le citea mama mea cu vocea ei draga, cu vocea ei calda, pe vremea cand eram copil...si acelea au fost singurele sfarsituri care nu m-au intristat niciodata; pentru ca toate se terminau fericit, cu gust de tinerete fara batranete si cu gust de voce de mama si de cuib in care nimic nu te poate ajunge...
Si-am incalecat pe-o sa si-am lasat in urma inca douasprezece luni legate din viata mea si-a altora...si niciodata nu ma bucura acest sfarsit si-n general nu ma bucura niciun sfarsit de an, de clipa, de viata, de zi, de vacanta, de om, de legatura cu om, de iubire...nu-mi place sa-mi socotesc viata, sa trag linie si sa vad balanta, nu-mi place sa se deschida in fata ochilor mei negura viitorului luminat doar de sperante sau de planuri...nu-mi place sa traiesc iar teama ca poate tocmai anul care vine imi va aduce pierderi iremediabile de oameni, pierderile de care am scapat si in anul ce-a trecut. Nu-mi place sfarsitul de an pentru ca vad oameni singuri, pentru ca parca prea multi se drogheaza simultan cu acea traire autoindusa de fericire...de fapt, nu inteleg aceasta fericire voluntara. Oamenii isi pudreaza sufletul pentru cateva zile din an si totul mi se pare cumplit de fals si de efemer...parca vezi si mai mult cat de superficiali si grabiti suntem in restul anului si-n general...de ce atata fason? de ce atata tam-tam? de ce doar acum? de ce nu mereu? sunt eu mai ciudata? sau vrem si noi macar cateva zile pe an sa ne imbracam haina cea buna si sa dansam fara grija? e de fapt un fel de a nu mai crede in ceea ce inghitim zilnic? de a nu mai vrea sa credem?...e de fapt singura pauza de fericire pe care ne-o permitem? nu stiu nici eu ce e...
Dar cel mai mult in aceasta perioada nu-mi place sa vad diferentele. De fapt, mai mult decat linia trasa si calculul totalului de peste an, mai mult decat apa opaca in care stiu ca iar o sa-mi fortez ochii in zilele ce vor veni, mai mult decat acest "hai sa ne bucuram" (un imperativ asociat cu un verb care se vrea spontan:)) ), mai mult decat toate astea ma doare sa vad diferentele. In perioada asta mi se pare ca lumea nu se mai imparte in miliarde de suflete, lumea se imparte brusc numai in doua: o parte se duce sa petreaca, iar cealalta parte ramane cu nasul lipit de geam, privind inauntru la cei care petrec, cu ochii tristi, cu burta goala.
Asta de fapt ma omoara. Evident ca asa este mereu, ca lumea e impartita in nefericiti si restul - nu as indrazni sa le zic fericiti, dar oricum, oameni care sunt cat de cat in echilibru cu ei insisi si cu viata lor; insa acum, acum parca cei care sunt in acest echilibru se imbraca de sarbatoare, isi pudreaza si mai imbujorat fetele, fac si mai mult caz de fericirea lor ...si n-ar fi nimic rau in asta si as fi si eu fericita pentru fericirea lor, daca nu as sti de ceilalti...daca as putea sa uit de ceilalti... si parca cu cat stralucesc petrecaretii mai mult, cu atat mai gri si mai ponositi se fac ceilalti. Si mereu am avut o slabiciune pentru cei slabi, pentru cei cazuti, pentru cei loviti.
De-asta nu-mi place perioada asta. Pentru ca nu pot sa nu vad si mai acut ceea ce ma doare oricum tot timpul. Pentru ca parca imi tranteste cineva cu zgomot in fata singuratati, neimpliniri, angoase, frici, nelinisti, suferinte, tristeti, pierderi, neiubiri si de parca nu ar fi de ajuns, peste toate astea imi presara ranjind neputinta... certitudinea ca imi este imposibil sa schimb ceva sau sa schimb mare lucru; si ca o gluma trista bine ancorata in proportiile cuvenite...taica-meu m-a consolat mereu: nici Mantuitorului nu i-a reusit...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu