Treizeci de minute cu metroul

De la o vreme merg din nou cu metroul. Am jumatatea mea de ora total libera, de cele mai multe ori dupa ce alerg bezmetic dimineata ca sa-l prind (lacune de organizare, asadar) si dupa ce rascolesc zapacit si cu draci geanta dupa cartela. De foarte multe ori imi pleaca de sub nas si-l vad dincolo de bara, eu cautand in continuare in geanta mereu dezorganizata (nu e neaparat numai vina mea, producatorii astia n-au ajuns inca la suprema forma care sa fie in ritm cu infinitele cerinte feminine). Acelea sunt momentele in care ma gandesc cu incantare cum ar fi sa sar peste bara si peste reguli, cum ar fi sa atrag dupa mine alergatul constiincios al gardianului, cateva tipete si multi ochi curiosi. Dar, desigur, ma intorc la regulile mele - n-am avut niciodata curaj pentru mari nebunii, iar asta mi se pare mare - introduc cartela in aparat, privesc (a cata oara?), cum peronul meu e curatat de toti pasii, aud avertismentul cu inchiderea usilor si cobor invinsa din nou de minutelul ala decisiv in care nu am reusit sa extrag la timp cartela. Pe peron ma recompun. Mai asez o suvita, mai strang un cordon, ma analizez un pic inainte de a patrunde in pantecele sarpelui. Odata intrata aici, lumea e a mea. Pot spune ca sunt fericita. Ca o paranteza - cineva ma ironizeaza in ultima vreme si-mi spune ca eu sunt fericita din te miri ce. Asta ce-nseamna oare? Sunt superficiala sau am gasit secretul fericirii?

Revenind, am treizeci de minute numai ale mele. Nu sunt acasa sa-mi stea gandul ca mai am ceva de facut, nu sunt la birou sa trebuiasca sa raspund la ceva, sa ma ocup de ceva, sa trebuiasca deci, chiar sa muncesc :)). Domne, e timpul meu. Da, e adevarat, nu am prea multe optiuni nici aici, dar alea care sunt, vreo trei la numar, ma incanta la culme.

In primul rand, pot sa citesc linistita si sa imi satisfac una din obsesiile care mi-au fost laitmotiv in viata: sa nu pierd timpul sau mai bine zis, sa storc tot ce pot din timpul pe care stiu sigur ca l-as pierde, asa cum as reusi sa scot dintr-un petic de material un lucrusor chiar util. Citisem undeva ca pierdem in viata vreo cinci ani pe transport. Nu mai pun la socoteala anii pierduti pe somn. Asta hai, treaca de la mine. Dar cinci ani pe transport! Cinci ani!!! este enorm; ma sufoc numai la gandul. Asa ca citind, ca alternativa la a nu face oricum nimic si ca modalitate de a mai scadea din cifra asta sinistra de cinci, este grozav pentru mine.
Apoi, imi mai place sa nu fac nimic. Deci sa pierd timpul, la prima vedere. Dar nu e chiar asa. E un timp introspectiv. In timpul asta apuc si eu sa ma prind din urma fara intreruperi. Apuc sa ma mai intreb de sanatate. Pai ce mai fac, cum o mai duc? Pe unde-mi mai zace sufletul, pe unde mi-a mai poposit mintea (ea cel mai adesea pare poposita hahaha).
E timpul in care nu-mi fac planuri, nu-mi stabilesc prioritati, doar fac recapitulari. Reiau, reanalizez, regandesc, revad, intreb din nou, incerc sa raspund mai mult, mai bine...

Dar cel mai mult si mai mult imi place sa privesc oamenii. In fiecare zi, spectacolul e altul. Chiar daca dupa acelasi tipic, dupa acelasi scenariu, personajele sunt diferite. Ma fascineaza. As scrie o cronica zilnica a spectacolului din metrou.
Treizeci de minute de film mut. Nu ma influenteaza vocea, tonul, trecutul, prejudecatile, nimic. Cei din fata mea imi apartin. Desigur, am de luptat cu bunul simt si educatia, asa incat trebuie sa observ cat mai discret. Dar daca n-ar fi conditiile astea doua, m-as uita fara intrerupere, ca o imbecila. Imi place sa vad oamenii citind, uneori ma gandesc cum ar fi sa-i vad pe toti cu cate-o carte in mana, ca si cum ar face parte toti dintr-un "nou val", un val benefic sau ca si cum parola pentru calatorie ar fi... o carte deschisa. Imi place sa-i vad citind si-as vrea sa vad cat mai multi, din ce in ce mai multi, ca-ntr-un protest al cartilor si al cunoasterii, ca intr-o "lupta buna". Imi place sa le privesc ochii. Si mainile. Nu stiu cum fac, dar le corelez intotdeauna. Sunt ochi atat de stinsi si de obositi, sunt ochi indiferenti, sunt ochi vii...Barbatii tineri de acum, din vremurile noastre, au majoritatea maini fine, exersate doar de tastatura calculatorului. Rar mai vad maini muncite in "dulcele" stil clasic. Seara tarziu, cand ora evadarii din bastiliile muncii a trecut si marea de oameni peste care a mai trecut o zi s-a retras in culise, seara trenul e mai mult gol, iar la fiecare cotitura de tunel, poti sa vezi din primul vagon pana in spate. E si mai multa tacere, cu si mai putine destine care calatoresc paralel.

In general, oamenii sunt tristi, obositi, preocupati. Dar asta e o imagine generala la noi in vremurile astea. N-o mai reiau.

Mai vad si cate-un el cu cate-o ea. Recunosc, sunt tema mea preferata. Recunosc, am un soi de voyeurism cand ii intalnesc. Saruturile lor nu mi se par niciodata indecente, poate doar expuse, neprotejate, ca niste trupuri curate lasate nude sub ochi pagani. M-as uita la saruturile lor ca o maniaca. As uita de cartea mea, de ceilalti ochi, de maini, de statii. Indragostitii sunt preferatii mei, de aceea i-am lasat la urma. Saruturile lor imi dau speranta, saruturile lor imi dau soare.

M-as hrani din imaginea lor fara sa contenesc, ca un vampir al dragostei. I-as vrea multiplicati, raspanditi, ubicui...

....

Asa reusesc eu sa ma bucur din te miri ce. Chiar si din cele treizeci de minute cu metroul. Mai ales din cele trezeci de minute cu metroul.