antiteza

nu reusesc sa fac pace intre mine si realitate, intre mine si restul...nu reusesc sa ma decid pentru o cale sau sa o gasesc pe cea corecta la momentul potrivit, in situatia potrivita; grav pentru varsta mea, as putea spune; educatia mea, pornirile mele, modul cum vad eu lucrurile, cum simt eu sa ma port cu oamenii, cum as vrea s-o fac, nu are nicio legatura cu realitatea; tendintele mele amabilo-sufletisto-prostesti se izbesc de comportamentul "normal" (rece si lipsit de orice implicare in traducerea mea) al celorlalti; si-atunci ma intreb cum e mai bine? sa ma adaptez la haita si sa ma deghizez si eu vulpe printre caini sau sa am curajul sa raman exact cum sunt? am fost si curajoasa si m-am simtit de cele mai multe ori prost sau am simtit cata lipsa de apreciere primesc in schimb, dar m-am consolat cu gandul ca macar am facut ce-am simtit, ce-am gandit, ce mi-am dorit; de multe ori am adoptat si varianta lasa a adaptarii - in mare parte pentru ca mi-a fost intotdeauna groaza de penibil - dar m-am uitat mereu cu admiratie invidioasa la cei care au curajul sa fie ei insisi t o t t i m p u l, indiferent de cum sunt vazuti de ceilalti; asadar, cum e mai bine? sa urli de pe rug "si totusi se misca" ori sa graiesti in taina tradarea la al treilea cantec de cocos? la ce bun curajul sau cat de mult sa te manjesti? cred ca rezolvarea vine din cum te simti mai bine cu tine in momentul decisiv, dar mai ales din cum vei in stare sa mai traiesti cu tine dupa...