batrani

In doua zile implinesc treizeci si trei de ani; varsta lui Iisus cand s-a dus fara sens din lumea asta - omenirea a ramas la fel, eu zic ca s-a facut si mai rea dupa El - si varsta lui Alexandru Macedon cand s-a petrecut si el de pe-aici... judecand numai dupa exemplele astea doua, ma gandesc ca ar trebui sa fiu si eu acum mai inteleapta si cu mintea cat de cat upgradata...nu pot zice ca nu sunt mai "citova la minte"- vorba maica-mii...sunt un pic, recunosc...dar mai am si urme de infantilism si naivitate de care nu m-am vindecat si cu care cred ca ma voi duce si eu cand imi va veni vremea; oricum, nici nu stiu daca vreau sa ma vindec de ele; putina seninatate nu strica niciodata:P; ideea e insa ca am inceput din ce in ce sa inteleg fosnetul otetarilor din curtea lui Octavian Paler; am inceput sa pricep fosnetul sfarsitului mai bine ca oricand; incep sa inteleg ce inseamna sa devii batran, sa stii ca esti la capatul drumului cu sens unic si cu cedeaza trecerea...simt acum mult mai acut si mult mai prezent disperarea tacuta din sufletul unui batran; incep sa stiu cum e sa fi trait deja cel mai mult din timpul tau si sa fii in acel punct in care stii ca oricand poti sa fi sters din evidentele umanitatii...desigur, ar putea parea exagerat sa-mi permit sa spun la varsta mea inca "tanara" dupa canoanele de gen ca eu pricep ce inseamna batranetea; este adevarat, nu am toate datele problemei, dar incep sa am o parte din ele...inca ma plimb pe picioarele mele, inca nu m-au lasat oasele si muschii, inca nu mi-e groaza de ce vad in oglinda (desi uneori imi e :)), inca nu mi-au murit prietenii, inca ii am pe cei dragi...si ii multumesc lui Dzeu in fiecare zi pentru asta; si totusi simt si stiu, miros de departe duhoarea aceea...nu-mi este straina disperarea singuratatii, a mintii fragede care lucreaza inca tanara si-n acelasi timp imbogatita de atatea trairi si de atatea "aflari" in trupul epava, nu-mi este straina calea de cativa pasi pe care-o mai vezi in fata si drumul al carui inceput abia se mai vede in urma...desi poate parea o obraznicie, pot spune ca stiu, pot spune ca pricep, ca simt, ca adulmec...nu sunt inca in curtea aceea fara poarta de iesire, dar inteleg ce se petrece acolo; cand l-am citit pe Paler spunand cat de fericit e ca se mai trezeste dimineata si ca uite, a mai apucat sa traiasca inca o zi, am simtit tristetea lui, mi-a fost mila, am avut compasiunea spectatorului; precum mila de un animal batut; dar atat; acum insa simt in mine disperarea lui, durerea, d e z n a d e j d e a...acum simt loviturile asa cum am simtit bataia pana la moarte a calului din "crima si pedeapsa"; este acolo un fragment sfasietor in care un cal este batut pana este ucis...cum o fi sa te vezi neputincios trupeste dar cu mintea inca agera? cum o fi sa nu mai ai prieteni nu pentru ca sunt plecati in vacanta ci pentru ca nu mai sunt de mult? cum o fi sa mai fi si bolnav si singur, cu tot ce-a fost frumos in spate si cu tot ce poate fi mai necunoscut si infricosator inainte? un simplu exercitiu de imaginatie in vremea cand esti tanar si treci usor peste gandurile urate, te poate innebuni...am citit de obiceiuri barbare in care batranii plecau singuri dintr-o comunitate, departe, in pustiu, acolo unde nu exista nicio sansa...ratacind ca in legenda tapului ispasitor, pana sunt istoviti de foame si de sete; am vazut cum sunt condamnati ca vor sa mai traiasca si ei, ca mai indraznesc sa vrea sa traiasca si ca mai au indecenta sa lupte pentru asta, stand la cozi pentru medicamente sau pentru vreo parafa medicala...stiu ca sunt urati, stiu ca nu ne plac ochii lor dusi in orbite, pleoapele cazute, fruntea ridata, mainile uscate si cu pete, dar cum o fi sa te trezesti la un moment dat in vestamantul asta si pe sub el sa-ti porti acelasi suflet nebun dupa viata si-aceeasi minte tanara? sa facem numai acest exercitiu, sa incercam sa simtim groaza asta numai cateva clipe, inainte de a le adauga si noi inca o condamnare...m-am tot gandit -asa cum ma gandesc in orice situatie - cum ai putea sa te consolezi, sa te alini, sa iti gasesti un pic de echilibru si in cea mai nenorocita dintre deznadejdi? solutiile sunt clasice: familia, copiii, nepotii, munca, bunatatea, umorul, acceptarea neincruntata...