Dintotdeauna mi-a placut sa daruiesc mai mult decat sa primesc. Intotdeauna am stiut sa daruiesc, dar n-am stiut sa primesc. Am avut chiar - si cred ca mai am inca- un soi de handicap in a intelege ca si altii pot simti ca mine sau ca si altii pot fi fericiti la fel ca mine atunci cand ofera, cand imi ofera mie ceva. Intotdeauna am vazut sau am vrut sa vad partea luminoasa a oamenilor si am evitat pe cat posibil stradutele lor intunecate. Stiu sigur ca undeva in spatele vitrinelor se afla si asa ceva. Dar nu vreau sa stiu. Intotdeauna pentru ceilalti am avut cuvinte de incurajare si m-am "autouimit" pentru cat de ingenioasa pot fi in a nascoci argumente chiar logice care aveau puterea sa scuture genunchi prafuiti si sa ridice de aripi. Si tot practicand migratia intre pantofii mei si-ai altora si invers, ajungeam de multe ori sa ma intreb cum pentru ceilalti reusesc asa de usor, iar pentru mine nu? cum stiu sa spun atatea vorbe bune, cum pe ceilalati ii vad cu ochi frumosi, iar pe mine cu ochi mijiti sau cu sprancene ridicate? Oricum...am renuntat sa-i mai invidiez in taina pe cei pe care ii alin si-am renuntat si sa mai vreau sa inteleg de ce pentru mine cuvintele mele bune pur si simplu se evapora din dictionar. Azi, dar si cu alte "ocazii", n-am mai avut cuvinte bune si de alinare, pentru cineva drag. Nu am mai avut pentru ca nu mi-o mai permitea logica. Desi o fortam si incercam s-o storc de cate-un argument schilod macar, nu-mi iesea. Iar logica asta care ne bate cu funia inmuiata in apa rece, impreuna cu disperarea unui om drag si dorinta ta nemasurata de a-l alina, te poate ucide. Este cumplit sa te sufoci de atata mutenie. Sa vrei sa croiesti pe loc vorbe care sa faca bine, sa cauti scanand cu viteza luminii prin toate codurile mintii tale ceva, orice, ceva logic care sa dezgroape rapid speranta ingropata de vie, dar sa nu poti. Sa nu poti. Sa-ti fie acest simt al daruirii si-aceasta dorinta si nevoie de a obloji, de a proteja, atat de biciuit de realitate sau de logica incat sa nu poti sa mai rostesti nimic...sau mai rau: sa rostesti cuvinte si mai dureroase sau si mai nelalocul lor, din dorinta ta de a pansa rana...sa vrei sa lupti nebuneste, sa te misti, sa ridici, sa sustii si sa fii cuprins de o cumplita pareza...
Ce ne facem cand cuvintele nu mai au cuvinte? Ce ne facem??? ...
4 comentarii:
Uchi,
exista o anumita tacere, plina de farmec. Un om special ( Marilena) vorbea la un moment dat despre " necuvinte". Si-am inteles atunci ca daca cuvintele elibereaza, la fel o pot face si necuvintele, cand cel de langa noi, simte pur si simplu, ne simte si ne intuieste intr-un fel de necuprins in cuvinte.
Uchi si de ai sa te fastacesti, eu am sa-ti las un necuvant ce cuprinde emotii bune si ganduri curate :)
Sa-ti fie Craciunul alb si luminos :)
Este cumplit sa te sufoci de atata mutenie iar inauntrul tau sa fie atata valtoare.
Draga Lotus, in primul rand vreau sa-ti multumesc pentru urare si sa ma lasi sa indrept catre tine ganduri la fel de frumoase. Apoi sa-ti multumesc ca ma bagi in seama si apoi sa-ti spun ca ai dreptate cu necuvintele, dar stii ca sunt situatii cand intelegi ca omul ala are nevoie tocmai de vorbele tale, de un fir de speranta, de putina incurajare...si tocmai atunci tu nu poti sa i le oferi;si Doamne, cat ai vrea sa poti sa i le oferi...
Uchi,
sa stii ca eu te las sa-mi daruiesti cate ganduri frumoase vrei, imi place sa primesc :)
Nu stiu sa cer, dar asta e o alta poveste.
Cred ca stiu la ce te referi, am trait si eu momente in care n-am gasit sau n-am putut spune cuvintele de care cineva, avea nevoie ca de aer. Dar, am reusit, sa transmit ce simteam prin gesturi sau imbratisari. Cred insa ca depinde de situatie.
Trimiteți un comentariu