Tara, tara, vrem substantive! pe cine? pe burlaca!

Declar cu simt de raspundere si cu mana pe minte: sunt o burlaca...ma pregateam sa spun convinsa...dar, dupa ce ca mi-am imprumutat substantivul de la domni, nici adjectivul cel mai potrivit nu pot sa i-l agat in piept, pentru ca n-ar mai fi eufonie...Avem pentru noi "celibatara", adus de la frantuzoaicele mai emancipate si célibataires...avem si-un cuvant neaos construit tehnic printr-un banal prefix si anume "necasatorita/nemaritata", dar n-avem, domne, si noi un substantiv stapan pe soarta lui care sa ne-nveleasca si pe noi precum o suba groasa si cu tinuta, cum au confratii nostri pe "burlac". Eu una, as avea nevoie de el. Uite acum, cand sunt casatorita si la casa mea, nu pot a ma plange de my state of mind pentru ca-mi lipseste cuvantul potrivit. A nu se intelege ca ma plang de casnicia mea. Ar fi o indecenta pe care nu as comite-o. Domne, eu ma plang de obositoarea si imbecila obsesie pentru casatorie. Nu reusesc sa inteleg nici acum, ce-i mana pe ei in lupta, ce-au voit acel Apus...Dar de ce sa ne luam neaparat? de ce sa facem tambalaul cu pricina? o sa ziceti, "dar, draga mea, nimeni nu te obliga". Pai da, nimeni nu ma obliga (nu m-a obligat), dar eu vorbesc aici de traditia asta pe care-o vad ca pe o funie groasa cu unul din capete aruncat hat departe, in fantana timpului si de care tooot continuam sa tragem...De ce mergem prosteste, orbeste, in masa, dupa exact aceleasi reguli, apucaturi, canoane? De ce xeroxam visele (banale) ale celor de dinaintea noastra in mod colectiv, ca un tavalug? In ceea ce ma priveste, stiu de ce. Mi-am gasit raspunsul, explicatia, scuza, inca dinainte de a o comite si eu. Dar ceilalti? ei ce scuze or avea? Banuiala mea cea grozava e ca nu sunt multe scuze. Numai cateva categorii. Daca ar fi atatea scuze cate pirostrii, as zice da, domne, eu sunt stramba si lumea asta este dreapta. Dar sunt numai cateva, iar asta demonstreaza inca o data absurditatea gestului. De ce sunt asa pornita? Pentru ca ma conving, pe masura ce trece timpul, ca suntem si plecam singuri, ca suntem si vrem sa fim liberi, pentru ca nu avem dreptul sa cerem unui om sa stea langa noi zeci de ani doar pentru ca asa e scris in acte si-n cutume. Chiar si atunci cand iubesti pana la sufocare si cand numai dragul sau draga de langa tine te tine in viata si tu esti cel mai fericit pentru asta, chiar si atunci spuneam, cred ca libertatea ne este pe undeva modulata, slefuita, transformata...

Suntem numai si numai pe cont propriu pe lumea asta, iar casatoriile se straduiesc degeaba sa contrazica ideea. O contrazic sau mai bine zis, o atenueaza in unele aspecte, dar...la urma urmei...casatoria, ca de altfel orice relatie foarte lunga sau foarte stransa iti suprima libertatea sau ti-o restrange mult, iar tu tot pe cont propriu ramai. Adica si singur, si cu libertatea luata. Stiu, stiu, se vor gasi imediat voci care-mi vor spune ca daca ai o casnicie in regula, nu simti nevoia sa fii liber. Si se refera oricum la "acea" libertate. Alta prostie cat casa. Si pe asta o invata multi dinainte. O iau ca atare, exact ca pe casatorie. N-are nicio legatura una cu alta. Ceea ce vreau eu sa spun nu are legatura cu iubirea. Carcotasii catolici vor spune "exact, nu are legatura cu iubirea". Dintre puscariasii menajului, eu chiar cred ca fac parte dintre cei ultraprivilegiati. Nu mi s-a ingradit libertatea in niciun fel de consort si totusi raman la ideile mele. Dovada ca-mi permit chiar aceasta obraznica libertate de a spune ce cred din varful unei stari de fapt conjugale.

S-a creat ditai institutia, ditai monumentul in jurul ei. Atatea secrete ingropate in spatele peretilor, fatada multa, consecinte juridice importante, frustrari, asteptari...cumva ca o secta...

Negresit lucru, casatoritii sunt sectanti; si eu printre ei.

Desigur, sunt si avantaje, nu pot sa nu ma gandesc la ele...macar pentru a fi obiectiva...macar sa le numesc pe alea date de studiile asupra divortatilor (alta categorie care trece prin doua evenimente proaste in viata: casatoria si divortul). Se spune ca divortatii/celibatarii sunt mai expusi bolilor si chiar accidentelor, decat cei imperecheati. E logic. Acestia din urma sunt in haita lor de doi, poate si mai multi daca s-au grabit sa se perpetueze, si-si poarta de grija vrand nevrand. Una peste alta, sigur e la mijloc o nevoie ancestrala de a tine aproape - psihanaliza stie mai bine... si, cum in mod pragmatic punand problema, a sta in doi e oricum mai facil decat a sta in mai multi sau intr-unul singur, stam pe capete asa sau tindem de cand ne stim la aceasta stare...Nu spun ca e rau sa fii casatorit, dar chiar nu pot sa nu pomenesc de acest cimitir al libertatii tale...

PS acest articol are neseriozitate de pamflet, pe fondul unei seriozitati interogative.