Oh!locurile cum vorbesc...

"Oh!lucrurile cum vorbesc"-imi placea sa citesc cu emfaza regizata in pauza la scoala si sa rad impreuna cu prietena mea de-atunci de pasiunea din rondelurile lui Macedonski. Intelegeam ce spune, evident, chiar daca nu eram inca la varsta marilor nostalgii, dar mi se parea exagerat sa fii asa de sensibilizat de niste lucruri, pana la urma...de aceea fiecare poezie de-a sa era sursa sigura de ras si de ironii de copii prosti si insensibili.

Acum insa, numai o parafraza a acestui rand simt ca ar putea cuprinde pe de-a-ntregul ceea ce vreau sa spun: "Oh!locurile cum vorbesc".

Ma gandeam de curand cat de legati suntem de locuri, noi oamenii. Nu are importanta ca esti fire nomada, au ba. Dimpotriva, printr-un paradox ai putea spune ca nomazii ar trebui sa fie legati de si mai multe locuri vazute si traite. Pentru ca aici e discutia: tot ceea ce traim se leaga de un loc. De aici si toate amintirile si trairile dintr-un anumit timp al nostru. Normal, nicio noutate pana aici: suntem spatiu si timp. Totusi, nu stiu cat ne dam seama de impactul lor. Dar acum am sa vorbesc de loc, pentru ca daca timpul nu se mai repeta, nu se mai intoarce, locul ramane; si ramane sa ne aminteasca...asta ma duce cu gandul la o gluma de-a lui frate-meu care spunea ca e mai avantajos la scoala sa iti consumi memoria cu geografia, pentru ca geografia, spre deosebire de framantata, interpretata si mereu up-datata istorie, este imuabila. La fel s-ar petrece lucrurile si cu spatiul si timpul nostru de viata. Oricum, am impresia ca acordam mai multa importanta timpului decat locurilor, pentru ca timpul e o curgere cu sens unic, timpul sterge, inchide, anuleaza, vindeca...locurile sunt in general stabile; e in legea firii noastre pana la urma: apreciem ce e dificil de abordat si de pastrat sau ce nu (mai) putem avea si nu apreciem ce stim ca e mereu acolo.

Nu cred ca exista cineva pe lumea asta care sa nu se fi gandit la ceva, care sa nu fi corelat cu ceva din trecut, un loc prin care a revenit. Evident, corelatiile pot fi facute de la cel mai rudimentar nivel "aici am mancat o pizza buna", pana la un nivel la care reverberatiile pot fi foarte profunde, atat de profunde incat ai vrea sa ocolesti locul respectiv pentru ca e prea dureros ca sa mai treci o data pe acolo. Iar intre aceste doua niveluri, se afla multele intamplari banale pe care in mod normal le uitam, dar de care ne amintim la urmatoarele treceri cand timpul le-a facut sa nu mai fie banale: aici m-a luat de mana, aici am stat pe banca "uite, chiar pe banca aceea", aici m-a sarutat, aici mi-a dat vestea ca pleaca, aici, aici, aici...Insusi cuvantul aici e mai aproape parca de timpul prezent, de aceea locurile tin vii in memoria noastra amintirile.

Am vazut odata un film in care niste tineri traisera o catastrofa si singura lor sansa era sa gaseasca drumul inapoi catre orasul lor si sa ajunga intr-un anume loc din oras. Au reusit sa gaseasca orasul, dar acestuia ii lipsea cea mai mare parte din cladiri si din strazi, iar cele ce ramasesera nu mai puteau constitui repere...degeaba gasisera strada x, daca langa ea nu mai era si cladirea pe care ei o stiau acolo sau cealalta strada care se aseza perpendicular pe ea. Asadar locurile sunt repere in spatiu si...in memorie.

Tot la fel imi amintesc ca acum cativa ani ne-a invitat o prietena sa cinam la un restaurant nou deschis pe-atunci. Ea mai fusese acolo si i-a placut foarte mult. Zis si facut. Ne-am dus acolo incurajati de spusele ei si mai ales ca restaurantul se afla foarte aproape de casa noastra, langa un parc. Am ajuns, restaurantul era frumos amplasat, avea - lucru mare - parcare, pereti de piatra de munte, facut cu mult bun gust. Am luat masa undeva sus, la un fel de mansarda pentru ca jos la parter era o nunta foarte restransa. Mi-amintesc ca mi-a placut mult mireasa, m-am holbat si eu ca toata lumea in drumul spre mansarda, imi amintesc imaginea parcului de la geam, culoarea zidurilor, vaza cu flori de pe masa, imi amintesc ca aveam un aparat foto cu noi si ca am facut cateva poze. Seara a decurs frumos, am plecat de-acolo cu o impresie placuta. Dupa ceva timp, nu foarte mult, cam la o luna-doua, cand dezbateam din nou cu aceiasi prieteni unde sa iesim la o masa, mi-am amintit de "restaurantul cu nunta". De data asta eu am venit cu propunerea sa mergem acolo. Prietena mea mi-a pus cateva intrebari ca sa se asigure ca ne gandim la acelasi loc, dupa care mi-a zis "Pai nu mai este". "Ce nu mai este?" intreb. "Restaurantul, zice ea, nu mai este". "Cum adica nu mai este?" revin eu nelamurita. "L-au demolat!" dupa care s-a pus pe un ras nepotolit probabil din cauza mutrei mele lovite brusc de o totala si nedisimulata stupefactie. Evident ca am intrebat de ce. Nici ea nu stia. Cine sa stie meandrele urbanistice si afacerile primariilor?

Nu-mi venea sa cred. Fusesem cu atat de putin timp in urma, cum sa dispara peste noapte ditai restaurantul? Aproape ca imi venea sa ma duc pana acolo sa ma asigur ca este adevarat. Nu m-am dus, dar cand am trecut ulterior prin zona, am fost la fel de uluita. Nu mai ramasese nimic, absolut nimic, tabula rasa. In locul lui era doar parcarea, nici urma ca a existat candva acolo, nu demult, o cladire. Nu era nici un semn ca se demolase ceva, cum ar fi gropi sau asfalt ciupit, ceva, un semn. Imaginea era de un firesc paralizant. Parca visasem. Era la modul la care daca nu stiai ca ai fost cu inca cineva, ai fi zis ca te-ai dilit brusc peste noapte si visezi ca ai fost la restaurante.

Si-atunci m-am gandit ca mi-a ramas doar amintirea, amintirea despre o seara oarecare petrecuta in oras. Si miresei aceleia i-a ramas doar amintirea, amintirea despre una dintre cele mai importante seri din viata ei. A, si pozele. Ne-au ramas si pozele. Si despre acestea cred ca sunt secunde salvate din viata pentru ca sunt imagini ale clipelor noastre irepetabile.

Revenind, cred ca lucrurile se petrec ca atunci cand pierzi pe cineva. Nu-l mai ai fizic, dar ramai cu imaginea, spiritul, amintirea acelui om. Dar pe oameni ii pierdem mai usor, vietile noastre sunt prea efemere, asa ca nu lasa in urma nimic altceva decat amintiri. Locurile raman insa si ne amintesc constant si proaspat despre ceilalti care-au fost, dar mai ales despre noi. Ele sunt carlige pentru amintiri, suport. Cand dispare acest suport, te simti - la propriu :)- pierdut in spatiu.