azi nu e loc de titlu

ca l-am iubit, e limpede...primele cuvinte de pe acest blog, cuvintele sale, mi-au fost si mi-au ramas crez si stau scrise de la inceput pe frontispiciu; printre primele mele post-uri au fost cuvinte nascute de mintea sa; in iunie anul acesta mi s-a strans inima cand s-a anuntat ca nu-i era bine; aveam un cumplit deja-vu, dar ma incapatanam sa gandesc bine; de data aceasta, de aceasta ultima data, cu putin timp inainte sa se anunte ca iar nu-i este bine, tocmai postasem o alta poezie de-a sa pe blog; printre cele cateva carti pe care le tin permanent la capatul patului a stat mereu si o carte de-a sa; imi facea bine sa-l citesc inainte sa adorm;
de aceea probabil azi am simtit in mod atat de firesc o adiere de singuratate si de gol; pentru ca imi era familiar si il simteam aproape;
ma doare sufletul sa stiu ca nu mai e; ma doare adanc si posomorat numai gandul ca ar mai fi avut atatea de spus si de facut; ma mahneste cumplit gandul ca i s-ar mai fi cuvenit macar cateva zeci de ani in plus, nu numai pentru ce-ar fi putut sa ne mai ofere, cat mai ales pentru cat ne-a oferit pana acum; da, i s-ar fi cuvenit si ar fi meritat un dar de ani in plus, o dispensa de moarte; da, ar fi meritat sa nu (ne) fie asa de muritor...
azi dimineata, fara sa stiu ca se dusese, auzisem doar ca e grav, m-a lovit soarele in privire si mi-a trimis instantaneu gandul la el; era un soare neobisnuit pentru o dimineata de toamna; parca prea cald, parca prea luminos; si ma uitam asa inspre soare si ma gandeam la Adrian Paunescu; si aveam ganduri simple, nu-mi mai treceau prin minte versuri de-ale lui, ma gandeam doar ce mult cred ca i-ar fi placut si lui soarele asta pe care nu-l vede acum ca e bolnav, foarte bolnav; si tot cu gandul la el, imi treceau prin retina, armonios ca o trecere moale de maini pe un pian, toate culorile acestei toamne caldute; si priveam cu ochii mei, dar ma gandeam la ochii lui; dar in mod diferit de cum ma obisnuisem, ma gandeam la ochii lui de om, nu la ochii lui de poet; pur si simplu omeneste imi parea rau de aceasta dimineata pe care nu o vede...
avea poezia limpede, geniala, curata, armonioasa; cand il citeam, parca ascultam Vivaldi; si mai avea ceva: era tulburatoare, avea iubire, avea pasiune, avea emotie si mai ales... avea suflet
ma simt neputincioasa si mult prea mica sa spun mai multe; mi se pare prea putin si prea modest sa vorbesc eu despre un om si despre un poet covarsitor;
poezia lui vorbeste prin ea insasi; acum imi doresc doar sa vad ca natia noastra il va cinsti asa cum a meritat-o; imi mai doresc sa pot sa cred crestineste in lumea de dincolo si sa stiu ca e linistit in sfarsit acolo; pentru ca prea trist si prea fara liniste in suflet mi se pare ca s-a dus... acum doar asta mi-ar mangaia sufletul: sa pot sa cred ca se odihneste si ca pe sufletul lui s-a asternut lumina.
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!