cand eram eu mica auzeam des in casa, la ai mei si la cei care veneau in vizita pe la ai mei "e cumsecade, e foarte cumsecade"; nu stiu daca acum acel "e cumsecade" a fost inlocuit cu "e de treaba" in zilele astea sau daca a devenit pur si simplu un cuvant vechi sau si mai rau, caduc; cert e ca nu-l mai aud, nu l-am mai auzit de multa vreme; mai auzeam si "e omenos", dar probabil ca nici asta nu mai are loc pe portativul actual intesat de baieti sau fete "de comitet", "de gasca", "valabili" sau "valabile"...
probabil ca ne-am mercantilizat si noi dupa modelul americano-capitalist si nu mai stam sa facem decat aprecieri pragmatice, mai potrivite oricum decat aprecierile literare... "valabil" suna oricum mai practic decat afabilul "cumsecade"...omul nu mai e cumsecade ca om, ca structura, el e valabil; adica, urmand chiar principiile economiei, el poate oricand sa-si ia talpasita din termenul de valabilitate...el e valabil pe o perioada de garantie, iar tu stii ca in perioada asta de garantie ar trebui sa obtii de la produs ceea ce producatorul ti-a garantat cand l-ai achizitionat; sau nu...
asadar nu mai aud angajamente pe termen lung sau afirmatii stampila cum a fost candva "cumsecade"; traim si intr-o epoca in care nu mai avem timp si nervi sa fim cumsecade, poate...abia avem timp de noi, ce sa ne mai intereseze (de) altii? cand se face verde la semafor si cel din fata nu tasneste imediat ca la curse, e imposibil sa nu se gaseasca instant cativa soferi din spate care sa nu claxoneze isteric sau sa nu spurce verbal; niciunul dintre isterizati nu are rabdare sau timp sa se gandeasca la omul de la volanul masinii din fata; niciunuia nu cred ca ii trece prin cap ca exista posibilitatea ca acel om sa nu se simta bine, sa fi trait chiar in ziua aia sau chiar cu zece minute inainte o drama, sa fi primit vreun telefon din acela care iti paralizeaza sufletul si Doamne, cate framantari mai poate avea sufletul omului...desigur, e posibil ca intarziatul sa tina in loc cardul de victime din spate doar pentru ca i-a scapat telefonul pe jos sau pur si simplu pentru ca e mai indolent, ca sa nu ii spun altfel...dar ma gandesc ca e de preferat sa punem in fata omenia si cumsecadenia, macar pana trece suficient timp ca sa ne convingem de adevar; si spun asta in general; la fel si la munca, in lift, pe strada, in supermarket, oriunde...daca toti am acorda o prezumtie de omenesc inainte e a ridica piatra, sigur ne-ar fi tuturor mai bine; stiu ca sunt voci care spun ca e de preferat sa nu-ti asumi astfel de riscuri si ca e mai bine sa apuci sa lovesti primul, decat sa fii cumsecade si apoi sa regreti; totusi, mi-a ramas in minte o emisiune in care s-a discutat despre cersetori si despre faptul ca de cele mai multe ori banii dati acestora ajung la mafia care se afla in spatele lor; Florin Piersic a zis ca prefera sa piarda acea bancnota de un leu, chiar stiind ca e posibil sa nu ajunga in buzunarele cersetorului in cele din urma, decat sa traiasca cu gandul ca ar fi putut sa il ajute, dar nu l-a ajutat, iar acela ar fi putut fi chiar un caz adevarat...asta e un exemplu de asumare a riscului, de curaj si expunere cu buna stiinta pentru o idee de omenie; si mi-am mai dat seama de ceva: si ura, dar si iubirea si omenia sunt contagioase; au calitatea asta de “a se lua”; desigur, ura, ca orice lucru rau, se deprinde mai usor si mai repede; dar si iubirea se poate transmite, din fericire…si ea e contagioasa
probabil ca ne-am mercantilizat si noi dupa modelul americano-capitalist si nu mai stam sa facem decat aprecieri pragmatice, mai potrivite oricum decat aprecierile literare... "valabil" suna oricum mai practic decat afabilul "cumsecade"...omul nu mai e cumsecade ca om, ca structura, el e valabil; adica, urmand chiar principiile economiei, el poate oricand sa-si ia talpasita din termenul de valabilitate...el e valabil pe o perioada de garantie, iar tu stii ca in perioada asta de garantie ar trebui sa obtii de la produs ceea ce producatorul ti-a garantat cand l-ai achizitionat; sau nu...
asadar nu mai aud angajamente pe termen lung sau afirmatii stampila cum a fost candva "cumsecade"; traim si intr-o epoca in care nu mai avem timp si nervi sa fim cumsecade, poate...abia avem timp de noi, ce sa ne mai intereseze (de) altii? cand se face verde la semafor si cel din fata nu tasneste imediat ca la curse, e imposibil sa nu se gaseasca instant cativa soferi din spate care sa nu claxoneze isteric sau sa nu spurce verbal; niciunul dintre isterizati nu are rabdare sau timp sa se gandeasca la omul de la volanul masinii din fata; niciunuia nu cred ca ii trece prin cap ca exista posibilitatea ca acel om sa nu se simta bine, sa fi trait chiar in ziua aia sau chiar cu zece minute inainte o drama, sa fi primit vreun telefon din acela care iti paralizeaza sufletul si Doamne, cate framantari mai poate avea sufletul omului...desigur, e posibil ca intarziatul sa tina in loc cardul de victime din spate doar pentru ca i-a scapat telefonul pe jos sau pur si simplu pentru ca e mai indolent, ca sa nu ii spun altfel...dar ma gandesc ca e de preferat sa punem in fata omenia si cumsecadenia, macar pana trece suficient timp ca sa ne convingem de adevar; si spun asta in general; la fel si la munca, in lift, pe strada, in supermarket, oriunde...daca toti am acorda o prezumtie de omenesc inainte e a ridica piatra, sigur ne-ar fi tuturor mai bine; stiu ca sunt voci care spun ca e de preferat sa nu-ti asumi astfel de riscuri si ca e mai bine sa apuci sa lovesti primul, decat sa fii cumsecade si apoi sa regreti; totusi, mi-a ramas in minte o emisiune in care s-a discutat despre cersetori si despre faptul ca de cele mai multe ori banii dati acestora ajung la mafia care se afla in spatele lor; Florin Piersic a zis ca prefera sa piarda acea bancnota de un leu, chiar stiind ca e posibil sa nu ajunga in buzunarele cersetorului in cele din urma, decat sa traiasca cu gandul ca ar fi putut sa il ajute, dar nu l-a ajutat, iar acela ar fi putut fi chiar un caz adevarat...asta e un exemplu de asumare a riscului, de curaj si expunere cu buna stiinta pentru o idee de omenie; si mi-am mai dat seama de ceva: si ura, dar si iubirea si omenia sunt contagioase; au calitatea asta de “a se lua”; desigur, ura, ca orice lucru rau, se deprinde mai usor si mai repede; dar si iubirea se poate transmite, din fericire…si ea e contagioasa
ce-ar fi daca ne-am da germenul unii altora si-am declansa cea mai frumoasa pandemie?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu