Despre acest blog

L-am creat acum doi ani. Isi facuse cineva un blog pe care intentiona sa posteze fotografii cu fetita nou-nascuta si mi-a povestit si mie despre asta. Nu prea intelegeam mare lucru din mecanismul de functionare, dar mi-am dat seama ca ar fi ceva interesant. Mi-am facut si eu imediat. Sindromul maimutei. Nu-mi venea sa cred cat de simplu e. Voiam de mult sa scriu cate ceva. Cand m-am vazut cu coala alba in fata, m-au apucat temerile. Pai ce rost are sa scriu eu ceva? Cum sa-mi permit eu sa-mi fac publice elucubratiile? Pe cine ar interesa? De ce m-as expune? Sunt atatia oameni cu adevarat interesanti pe lumea asta. Eu doar as ingrosa randurile banalului. Insa era o idee mai veche, asa ca ma tenta in continuare. Si cum e stiut ca cel mai bun mijloc de a scapa de o tentatie este sa-i cedezi, m-am apucat de treaba.

M-am ascuns dupa un pic de anonimat. Am zis ca asa voi reusi. Partial, am avut dreptate. La inceput am vrut sa fac din banda asta care-mi fusese oferita prin amabilitatea domnului Google?, doar un locsor dragut, insa fara prea mari pretentii. Adica, sa ne intelegem, mari pretentii nu am nici acum, insa locul nu mai e asa de dragut cum s-a dorit initial sa fie. La inceput am vrut sa fie asa...ca o plimbare lejera intr-o zi minunata cu soare. Iar intr-o zi minunata cu soare, cand te plimbi si privesti tamp pasarelele si florile, nu-ti pui mari probleme existentiale. Cam asa voiam si eu sa fie blogul. Un loc unde sa pun poezie frumoasa sau vorbe interesante si neatinse de morbul vreunei realitati stridente sau fetide. Un coltisor de rai. Evident ca nu am reusit. Asta mi-e meteahna. Nici in cele mai mai etnobotanice vise nu reusesc sa ma dezlipesc de realitate. Plutesc, plutesc, dar varfurile degetelor de la picioare tot imi tarsaie pe pamant. Asa ca nici cu blogul nu mi-a mers. Prea multa visare semana cu mine, dar nu eram eu. La inceput am pus cateva poze din vacanta care tocmai trecuse. Evident, cu cateva detalii minunate sau, ma rog, care mi s-au parut mie minunate. O vioara pe care am observat-o pe caldaram intr-o piazzetta din Viena, un sarut clandestin la Monte Carlo, cateva barci si-un albastru marin la buza pietei San Marco din Venetia...apoi doi indragostiti intr-o dulce visare pe o iarba cruda ca tineretea lor intr-un parc din Viena...o pisica burgheza deschizand dimineata devreme un chiosc de ziare din Venetia...o fetita minunata cu pielea de abanos de care m-am indragostit pe loc in fata unei gari din Marsilia, doi porumbei a caror decizie de despartire m-a indurerat profund dupa ce ii urmarisem curtandu-se pe un mic pod din Venetia...si-apoi trei nori calatori ca mine, asezati in pufoase paralele pe un cer a la francaise...

Cu aceste bucati mici de paradis de vacanta si visare am inceput. Am vrut apoi sa pun cateva poezii frumoase, am pus niste fragmentele. Multa vreme am preferat sa scriu cu litere mici, incalcand cu buna stiinta regulile ortografiei. Literele mari imi pareau disonante. Scrisul mare nu mi-a placut niciodata. Voiam o curgere lina de litere. Probabil ca pentru multi a fost stresant stilul asta. Cu siguranta, e greu de urmarit. Poate e chiar enervant. Ma gandesc din ce in ce mai mult sa renunt la el, mai ales ca eu am fost mereu dintre aceia obsedati de scrierea corecta. De asemenea nu am vrut sa scriu fragmente mari. Nu vreau sa plictisesc sau sa vorbesc mai mult decat e cazul. Asa...Cum spuneam, am inceput cu mici fragmente de poezie. Apoi am indraznit sa scriu si eu cate ceva straduindu-ma sa tin acelasi nivel, aceeasi mica altitudine fata de realitate precum imi propusesem de la inceput. In cele din urma, firea mea flu-flu brazdata de un paradoxal pragmatism si-a spus cuvantul. Nu mai puteam asa. Nu mai puteam sa vorbesc despre nimic. Si-asa mi se pare ca vorbesc de multe ori despre nimic - "e usor a scrie versuri cand nimic nu ai a spune". Scriu nu atat de des pe cat ar trebui, pentru ca de fiecare data am nevoie de o emotie care sa-mi miste cursorul. Nu am mereu zvacnirea ei in tample sau in suflet, asa ca mai scriu si doar relatand ceva sau facand doar cate un mic comentariu. Cel mai bine imi e insa cand literele imi sed confortabil pe o emotie.

Tentatia e mare pentru subiecte care ma diseca pe mine. Aici as vorbi in cunostinta de cauza si aici emotia ar fi la ea acasa. Dar nu vreau. Sau incerc sa evit. Nu-mi iese de fiecare data.

De cele mai multe ori nu indraznesc sa conjug la persoana intai verbul a scrie. Mi se pare ca e pe undeva o impertinenta. Un mod de a-mi atribui o calitate pentru care nu am diploma. Ca infractiunea aia de uzurpare de calitati oficiale.

Si totusi, imi face bine sa bat campii astia virtuali. Si cand mai am si cate-un om care ma citeste, ma simt onorata de-a dreptul. Daca ma mai si intelege sau se regaseste pe undeva, sunt un om fericit.

Si ca sa inchei optimist, partea buna e ca nu multi stiu despre acest blog si ca au acces la el doar cativa apropiati ai mei si o mare nemarginita de oameni care nu ma cunooooosc. :)