Caini ai nimanui

de Corneliu Vadim Tudor

Rătăcitori și neajutorați
câini fără vârstă, nume și dreptate
fiți întru totul binecuvântați
voi, ce dormiți pe dale înghețate

Voi, care puneți semn de carte trist
atâtor nopti și zile hăituite
când pliscul unui vultur exorcist
scobește ochii unei vechi ursite

Veniți la ușa mea arareori
cu pieptul rupt și insetat de milă
stigmatizați de arșiti și ninsori
firave monumente de argilă

Iar eu mă rog să fie cer de mai
să nu mai tremurați in epidaur
căci pentru voi o coajă de mălai
e mai de preț ca sculele de aur

Copii ai foamei, câini ai nimanui
ce cruciadă veșnică va cheamă?
Ne-ațineți calea când suntem sătui
când nu mai vrem să știm de nicio dramă

Și cum vă bucurați din răsputeri
la gestul cel mai mic de mângâiere
ați și uitat sudalmele de ieri
făgașe moarte prind din nou putere

Dar o minune ține cât un crin
rămâneți iar mai singuri ca-nainte
și zeii voștri, Doamne, nu mai vin
și-un foc de oase joaca pe morminte

Păziți cu îndârjire de eroi
pe vetre vechi ruinele și lemnul
stăpânii s-au mutat în case noi
dar nu v-au ridicat, uituci, consemnul

Și ca un duh al locului natal
voi bântuiți prin vaste șantiere
progresul nu-i deloc sentimental
neputincioasă, spița voastră piere

Și cât de blânzi și de încrezători
voi lingeți mâna ce vă dă otravă
cu vintre sfârtecate de sudori
dați singuri piept cu taina cea grozavă

Noi n-avem timp, suntem și-asa destui
tragismul nostru poate că-i mai mare
un egoism atroce face pui
albește Valea Plângerii de sare

Copii ai foamei, câini ai nimanui
la ce icoane să vă cer iertare?