bat la portile neiertarii si sunt hotarata sa intru; vreau sa invat sa NU mai iert; nu am stiut niciodata sa ma supar visceral pe cineva; m-au suparat, dezamagit, dezgustat chiar multi oameni, unii de la care nu ma asteptam la nemernicii... m-au ranit si tot tacamul, dar nu am fost niciodata in stare sa ma supar "cu sufletul"; m-am suparat rau, foarte rau, m-a tinut supararea 10-20 de minute, o zi, cateva zile, dar niciodata intratat incat sa ma tina si sa ma atinga in esenta mea ca sa fiu in stare sa nu iert; niciodata intratat incat sa nu (mai) vorbesc cu omul acela (chiar daca nu imediat), incat sa nu-l ajut sau sa nu fac un gest de bunavointa fata de el daca mi-a stat in putinta; traiam paradoxul asta intr-un mod dubios de natural, dar asa simteam; orice om cu scaun la cap sau oamenii in general nu m-ar fi inteles, ar fi zis ca sunt nebuna; sincer, nici eu nu m-am inteles; constientizam la modul cel mai realist de multe ori, ca ma port prosteste, ca sa nu spun ca o "fraiera" ca tot se poarta acum termenul asta; imi ziceam singura "dar vita asta ti-a facut asta si asta, de ce-o ajuti?; uite-asa! pentru ca nu pot altfel"; nu mai vorbesc de faptul ca niciodata nu mi-am planificat sa fac rau cuiva, un rau din acela premeditat, periculos, cu consecinte...cel mult mi-am planuit razbunari de mosquito suparat, dar niciodata planuri diabolice, intrigi, mizerii....imi amintesc cat de ingrozita ma uitam la oamenii care spuneau cu atata ura "nu am uitat asta", "nu l-am iertat" sau tampenia aia sablon care ma irita ori de cate ori o aud "iert dar nu uit"; pai daca ierti cu adevarat, uiti! daca nu esti in stare s-o faci complet, nu mai spune aberatia asta; mai bine "n-am iertat si n-am uitat"; sau daca vrei, poftim o forma diplomata "am trecut peste, dar n-am uitat"; cu alte cuvinte, am depasit momentul, vorbim, ne purtam civilizat dar nu te-am uitat; n-am putut niciodata sa inteleg cum poate cineva sa se incarce de o asemenea otrava, sa isi concentreze energia si sufletul pe niste limite atat de inguste...imi dau seama ca pot exista situatii in viata, cand cineva ajunge sa te raneasca in asa hal sau sa iti faca un asemenea rau incat sa nu-ti mai ramana decat ura ca mod de a ramane viu; probabil ca exista; dar sunt foarte multe cazuri cand auzi ca din nimicuri oamenii se urasc visceral si mai ales hahahaha "nu se uita"(unii pe altii); neiertarea altora m-a inspaimantat tot timpul, ca o limba straina total de sufletul meu, ca o scriere cuneiforma pe care-am simtit-o cu stranii si cumplite intelesuri;
revenind, mi-am dat seama ca aceasta disponibilitate a mea pentru iertare cu care m-am falit mereu precum cu o decoratie de intelepciune, superioritate si chiar noblete crestina, imi e de fapt
un mare handicap, imi e bresa de intrare pentru toate neplacerile, dezamagirile si suferintele; asa ca bat la portile neiertarii si vreau sa intru ca sa ma train-uiesc; vreau sa invat sa vorbesc si eu limba aceea cumplita a buzelor stranse in rea strambatura, vreau sa se nasca si-n ochii mei uitatura aceea de ura pura (rima neintentionata :)), vreau sa scriu si eu povesti cu litere cuneiforme; poate asa voi fi si eu protejata mai mult, poate voi fi mai putin inteleapta, dar mai fericita sau mai linistita...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu