Sunt copil de tata visator si de mama pragmatica. Cand eram chiar copil, eram departe de firea asezata si delicata a fetitelor. Aveam mutra de fata si apucaturi de baiat. Papusile nu erau pentru mine niste fetite dragi, ci doar niste fiice neascultatoare care cereau bataie. Ma bateam cu baietii si bateam baietii. Tatal meu visa sa-mi placa poezia sau macar cantecul greierilor in serile de vara. Nicio sansa. Imi placeau romanele, dar greierii si poezia imi scrijeleau creierul. Taica-meu renuntase sa mai...viseze.
Timpul mi-a intors firea cu susul in jos. M-a astamparat si m-a facut mai pasnica, oricum, opusul lui "batausa" (m-a civilizat, intre noi fie vorba), mi-a facut din sunetul greierilor in noptile de vara o muzica minunata. Pe scurt, m-a facut visatoare-plutitoare. M-a cam deviat. Ma mai salveaza zgaltaielile mamei si cateva gene ramase nici eu nu stiu cum, de la ea. Noroc cu alea. Fara ele, nu cred sa fi ajuns bine pana la varsta asta. Altfel, am descoperit in poezie intelesuri, ma uit la oameni ca la picturi, interpretez vorbe, priviri, gesturi, neaparat cu sufletul si neaparat in mii de culori, pentru ca altfel nu stiu, n-am cum. Ratiunea ramane undeva in urma, adunandu-si hainele de pe ea mereu in dezordine si pantofii care-i pica mereu din picioare, strigand timid: "asteptati-ma si pe mine, va roooog"
Visatorii vad lumea numai prin spectrul lor. Iar spectrul lor nu prinde toata aria din fata ochilor. Spectrul lor are multe unghiuri moarte. Sunt unghiurile reale. Visatorii nu vad dinainte esecul, nici libertatea infranta, nici limitele de care vorbesc altii. In acelasi timp, nu vad nici anumite asteptari ale celorlalti de la ei. Nu pentru ca nu vor, ci pentru ca nu pot. Nu-i ajuta ochelarii lor de cal cu lentile pastelate. La aceasta scurta descriere numai, ar putea parea o categorie de grav inadaptati. Pe undeva, cam asta este adevarul. Pentru ca da, ei lupta toata viata cu consecintele rose-ului din mintea lor. Si totusi, poate ca tocmai unghiurile viu colorate care raman sa le compuna vederea sunt farmecul lor. Poate ca tocmai visatorii au urnit lumea atunci cand realistii au considerat calculat ca nu se mai poate.
Ii spuneam odata cuiva ca poezia nu are sens sau ca nu-i mai vad eu sensul in lumea noastra de azi, cand nu ne mai plimbam cu umbrele de soare prin parcuri si nu mai ascultam muzica romantioasa in chioscuri albe. Si chiar credeam ce spun. Chiar aveam convingerea ca aceia care mai iubesc poezia sunt niste ciudati ai lumii de azi, niste marginalizati, niste neadaptati; credeam ca poezia nu-si mai gaseste locul sau, mai bine zis, ca nu mai e loc pentru ea, intrucat tot spatiul e ocupat, invadat, de pragamatism, de principii clare, de scopuri exacte. Mi se parea ca aceia care mai iubesc poezia si visatorii in general sunt personaje de epoca intr-o mare fotografie digitala de grup. Eram convinsa ca voi gasi ecou la parerile mele. Dar am fost surprinsa sa aud un raspuns foarte prompt si foarte convins de genul "cum poti sa spui asta? ce ne-am face fara poezie? cum crezi ca ar fi fost lumea pana acum fara poezie? fara oameni visatori?". Si dintr-o data mi-am dat seama ca nu sunt singura si ca nu e chiar asa cum credeam. Si m-am bucurat nespus sa inteleg ca mai e loc si pentru poezie si visare, chiar daca mai putin ca altadata, dar mai e. M-am bucurat sa inteleg ca prin asta mai avem o sansa, ca nu suntem chiar atat de arizi, ca nu am secat chiar de tot.
Imi amintesc de un concurs care s-a tinut acum multi ani intre niste copii de clasa a cincea, parca. Concursul era in limba franceza si tema era "mai cred copiii, azi, in basme?". Ideea era in primul rand sa le fie testat nivelul de scriere in franceza, dar si creativitatea si originalitatea. Intr-un procentaj covarsitor copiii au scris ca nu mai e loc de visare, ca basmele nu mai exista pentru ei, ca realitatea nu-i mai lasa sa creada in basme. Era chiar in perioada razboiului din Bosnia si Hertegovina. Concursul s-a tinut la noi. Profesorii au fost surprinsi sa vada asemenea rezultate. Cei care au scris corect in limba franceza, dar au imbratisat ideea majoritara, nu au promovat concursul. A fost premiata originalitatea, adica ideea non majoritara, aceea ca basmele exista inca, iar copiii raman copii, indiferent de ce se intampla in jurul lor. A fost declarat premiata originalitatea si nedeclarat, speranta.
Ii spuneam odata cuiva ca poezia nu are sens sau ca nu-i mai vad eu sensul in lumea noastra de azi, cand nu ne mai plimbam cu umbrele de soare prin parcuri si nu mai ascultam muzica romantioasa in chioscuri albe. Si chiar credeam ce spun. Chiar aveam convingerea ca aceia care mai iubesc poezia sunt niste ciudati ai lumii de azi, niste marginalizati, niste neadaptati; credeam ca poezia nu-si mai gaseste locul sau, mai bine zis, ca nu mai e loc pentru ea, intrucat tot spatiul e ocupat, invadat, de pragamatism, de principii clare, de scopuri exacte. Mi se parea ca aceia care mai iubesc poezia si visatorii in general sunt personaje de epoca intr-o mare fotografie digitala de grup. Eram convinsa ca voi gasi ecou la parerile mele. Dar am fost surprinsa sa aud un raspuns foarte prompt si foarte convins de genul "cum poti sa spui asta? ce ne-am face fara poezie? cum crezi ca ar fi fost lumea pana acum fara poezie? fara oameni visatori?". Si dintr-o data mi-am dat seama ca nu sunt singura si ca nu e chiar asa cum credeam. Si m-am bucurat nespus sa inteleg ca mai e loc si pentru poezie si visare, chiar daca mai putin ca altadata, dar mai e. M-am bucurat sa inteleg ca prin asta mai avem o sansa, ca nu suntem chiar atat de arizi, ca nu am secat chiar de tot.
Imi amintesc de un concurs care s-a tinut acum multi ani intre niste copii de clasa a cincea, parca. Concursul era in limba franceza si tema era "mai cred copiii, azi, in basme?". Ideea era in primul rand sa le fie testat nivelul de scriere in franceza, dar si creativitatea si originalitatea. Intr-un procentaj covarsitor copiii au scris ca nu mai e loc de visare, ca basmele nu mai exista pentru ei, ca realitatea nu-i mai lasa sa creada in basme. Era chiar in perioada razboiului din Bosnia si Hertegovina. Concursul s-a tinut la noi. Profesorii au fost surprinsi sa vada asemenea rezultate. Cei care au scris corect in limba franceza, dar au imbratisat ideea majoritara, nu au promovat concursul. A fost premiata originalitatea, adica ideea non majoritara, aceea ca basmele exista inca, iar copiii raman copii, indiferent de ce se intampla in jurul lor. A fost declarat premiata originalitatea si nedeclarat, speranta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu