Iubesc cerbul. Tăcerea umeda si copilăroasă a ochilor lui, blana caldă si moale, cu păr scurt, tremurul abia perceptibil al pielii, al cozii, al picioarelor. Sunetul frunzelor sub pașii lui, liniștea brândușelor martore timide si-a pădurii pe care sunt desenate. Iubesc pașii lui punctați, suav filigran…îmi place teribil uitătura lui scrutătoare, regală, sublimă. Iubesc coarnele lui Art Nouveau.
joi, 27 martie 2025
O baie buna
2025…ani multi de cand nu am mai scris, straturi multe crescute unul peste altul…ai putea crede ca am devenit cu totul altcineva, ca am “evoluat”, ca am devenit, redevenit…atâtea lucruri s-au întâmplat, atâta viață, atâta moarte, atâta frica, atâta plans…e un miracol, totuși, un miracol…si-apoi, ce surpriza sa regăsesc fraze scrise acum multi ani cu aceleași gânduri si aceleași întrebări…pana la urma, este adevărat: trăsăturile de bază rămân constante de-a lungul vieții; cum e mai bine? Sa te transformi, sa fii mereu reînnoit ca pământul Deltei Dunării sau sa rămâi constant ca un astru? Sau un hibrid între aceste două opțiuni ? Mi-am pierdut exercițiul introspecției. Viața m-a luat pe valul ei, facem surfing de câțiva ani, eu, luată cu forța de ea pe placa nesigură. Imi tremura picioarele, valurile ma lovesc peste fata, sarea imi musca pielea, mi-e frica mereu sa nu cad, sa nu ma înghită golul si întunericul. Până la urma, oricum voi cădea. Până atunci, sa facem o baie buna, zic
niciodata toamna…
Niciodata toamna nu-mi fu mai frumoasa..nu-mi place toamna sau nu-mi mai place de cativa ani buni..imi placea cand eram adolescenta, insa cu cat a trecut timpul, cu atat mai mult m-am apropiat de vara si si m-am indepartat de toamna.. e un paradox comprehensibil, pana la urma...imbatranesc, deci caut viata si fug de anotimpurile si de timpurile de desert...
asa...asadar...anul asta toamna in sfarsit imi fu -din nou -frumoasa...desi trista ca de obicei, desi stinsa, desi melancolica, de data asta nu m-am mai impotrivit mersului ei si mai ales nu m-am mai chinuit cu aparitia ei; n-am mai simtit lupta aceea inversunata de copil pedepsit sa plece din vara si sa intre in toamna dupa ce a trebuit sa-si abandoneze bicicleta hai-hui-toare...dimpotriva; a venit toamna asta la mine de parca mi-ar fi fost invitata; am primit-o, dar nu pot spune ca m-am bucurat foarte mult de ea, nu pot spune ca m-am bucurat de ea ca de o musafira pe care am asteptat-o cu sufletul la gura..as minti daca as spune asta; nu, nu m-am bucurat foarte mult s-o vad, dar daca tot a venit, de ce sa ma lupt sa-i pun un scaun in usa ca sa nu poata intra? de ce sa ma opintesc din toti rarunchii sufletului stiind de la inceput ca ma va dovedi? de ce sa ma baricadez bosumflata in camera mea dupa ce va fi a intrat (ca de fiecare data) in casa mea, in viata mea si dupa ce va fi inceput sa se poarte ca o stapana aroganta trecand fara mila peste parerile mele, peste amintirile mele, peste planurile mele de vacanta? nu, de data asta nu! am vazut-o pe ulita, i-am auzit pasii siguri pe scari, stiam ca direct la usa mea se va opri, asa ca de data asta am asteptat-o la usa, ba chiar i-am deschis-o; am salutat-o politicos, nu neaparat din suflet; ok, ai venit, foarte bine! oricum veneai; ia un loc, bea ceva, eu o sa merg probabil in camera mea; dar uite ca de data asta nu m-am mai dus in camera mea; am inceput pur si simplu sa-mi asum prezenta ei; umblam oricum cam in acelasi perimetru, asa ca nu o mai evit; cand dam nas in nas dimineata ne salutam ca doua fete binecrescute si pot spune - in secret mare - ca uneori mi se pare teribil de frumoasa si cred chiar ca pe undeva ar putea fi o punte intinsa pentru o eventuala relatie de prietenie...asa ca toamna a inceput sa ma lase in pace si culmea, chiar sa imi placa...
Republicat din 25.11.2010
Companie
Imi tin companie de cativa ani buni. M-am laudat mereu, mai in gluma, mai in serios, ca daca e sa raman singura cu mine, n-am sa ma plictisesc. Si am cam avut dreptate. De plictisit, nu m-am plictisit niciodata. Pentru ca nu e fiinta mai interogativa si mai inchizitiva ca mine, cu mine. Eu ma iau cel mai abitir la intrebari, eu ma descos cel mai nemilos, eu ma acuz cel mai mult si ma scuz cel mai putin, eu imi pun piedici, ma storc, ma intorc, imi dau teste, ma supun cinic propriilor contradictii. Si ma intreb cum de nu mi-e mila de mine, de-mi fac atatea pocinoage. Deci, nu ma plictisesc. Cu toate acestea sau tocmai de aceea, cel mai nesuferit imi e sa raman cu mine. Incerc de multe ori sa evit asemenea momente pentru ca stiu sigur ce ma asteapta.
Republicat din 25.04.2012
`Gloria vieții
S-a mai dus un actor astazi. Vad plecarile actorilor ca pe o epuizare dureroasa care sa intampla chiar sub ochii nostri. Ca si cum dintr-o pictura, dispar, una cate una, culorile. Tabloul ramane din ce in ce in mai gol de culoare si cu multe tuse negre care nu mai graiesc nimic. Azi s-a dus Emil Hossu. Pe scena. Aud ca intamplarea asta a dat "glorie" mortii. Poate. O glorie trista. Ar fi fost minunat sa aiba gloria vietii, in continuare. Si cu fiecare plecare si disparitie de culoare din tabloul meu, nu pot sa nu-mi amintesc, sa nu "recapitulez", una cata una "marile" morti de actori de pana acum. Imi amintesc fiecare culoare ce s-a dus si stiu exact locul de unde s-a dus din tablou. Imi amintesc si senzatia umbrei si-a negrului lasat in urma, din ziua fiecarei plecari.
Am observat ca actorii pleaca, cei mai multi dintre ei, mai devreme. Sunt sigura ca daca s-ar face un studiu, o sinistra estimare, s-ar constata ca actorii, cel putin acestia din Romania, traiesc mai putin decat restul oamenilor. Spun "restul oamenilor" in deplina cunostinta a sensului cuvintelor. Spun asta pentru ca eu cred cu tarie ca artistii in general, si actorii in mod special, sunt alte specii de oameni. Nu stiu daca mai bune, mai rele, dar alte specii. Inclin sa cred ca mai bune, totusi. Sunt facuti dintr-o plamada eterica, subtire, delicata, in multe cazuri, nobila. Nu ai cum sa nu fii suflet frumos, tot graind frumos, tot respirand frumos, tot petrecandu-ti timpul in frumos si artistic. Nu ai cum sa nu ai o minte fabuloasa, tot citind atata cat citesc ei, memorand, intelegand, simtind, traind. Si aici este ideea. Tot traind personaje, vieti, oameni, actorii isi pun cumva propria lor viata deoparte. Ai putea crede ca astfel isi conserva ei spiritul, intocmai cum cosmonautii care ies in spatiu castiga cateva clipe de viata terestra pentru intoarcerea de pe urma pe bila albastra. Dar tot iesind si intrand din propriul spirit in alte spirite, din propria viata in alte vieti, din realitate in randuri scrise, tot lasandu-si viata de acasa in cabina de proba si reluand-o dupa cateva ore, isi consuma incet, incet propria esenta. Daca stam sa ne gandim, e de ajuns o viata, cum e aceea reala, de pilda, sa ne erodeze si sa ne aduca intai la stadiul de schita, iar mai apoi din ce in ce mai aproape de huma. Dar ce faci cand traiesti mai multe vieti, de fapt, un sir lung de vieti intr-una singura?
Cat sa reziste un suflet? Cat sa reziste un trup?
…..republicat din 15.02.2012….
Privitor ca la teàtru
Am mai spus-o si-o s-o spun mereu: subiectul meu de (cel mai mare) interes il reprezinta oamenii. Nu am nevoie de niciun spectacol, de nicio reprezentare si recunosc vinovat ca nici natura insasi nu ma fascineaza, cu toata splendoarea ei, atata cat ma fascineaza infinitul uman. L-as contempla, l-as diseca, l-as analiza mereu fara sa ma plictisesc. Privitor ca la teatru eu in lume sa ma-nchipui, este hobby-ul meu preferat. Teatrul este superb pentru ca extrage esenta din toate, dar realitatea insasi, e imbatabila.
ne-am dat “insuficient”
nu ne suntem suficienti
nu ne umplem niciodata sufletul pe deplin
nu ne suntem de ajuns, unii altora, noua înșine
ne nastem completi si totusi incompleti, murim incompleti si pe alocuri, completi
e nevoie mereu de ceva, de cineva, de-un dincolo de noi ca sa fie limita acolo sus, altfel nu stim, altfel secam, altfel e greu
nu ne umplem niciodata sufletul pe deplin
nu ne suntem de ajuns, unii altora, noua înșine
ne nastem completi si totusi incompleti, murim incompleti si pe alocuri, completi
e nevoie mereu de ceva, de cineva, de-un dincolo de noi ca sa fie limita acolo sus, altfel nu stim, altfel secam, altfel e greu
A cata sansa?
Jongleriile cu sanse sunt riscante. Trebuie sa stapanesti bine arta asta. Nu poti nici abuza de sanse, nu poti nici sa retragi una aleatoriu, dintr-un sir care-ti joaca intre degete. Sa stii sa alegi momentul in care merita sa mai arunci o sansa in fluxul dinamic al intamplarilor ramane o arta.
Unde sunt manierele de altadata?
Desi n-am facut inca istorie, m-am nascut, totusi, acum cateva decade, suficient cat sa mai prind sarutul mainii, multumesc-ul mai generos oferit si scuzele venite la timp si sincer. Am prins vremea cand se oferea pardesiul femeii, i se deschidea usa, i se aseza scaunul la masa. Asa am vazut eu in copilaria mea, in casa la mine si in alte case. Admit ca sarutatul mainii mi s-a parut intotdeauna un gest exagerat, inca de pe atunci. Si atunci, si acum, am preferat si prefer sa vad o strangere de mana, civilizata, rezonabila, in locul capului plecat si al gestului obedient, parca. Sunt insa si barbati care strang mana unei femei, precum i-ar strange-o unui confrate: ca intr-o menghina. Mi s-a intamplat de multe ori sa experimentez o astfel de stransoare in timp ce incercam sa extrag din grimasa de durere un "Buna ziua" sau mai stiu eu ce replica potrivita circumstantei. Dar mai nou, de cand cu suflul asta corporatist si al diverselor tehnici de manipulare ori control in societate, si femeile strang mana voiniceste. Te si miri cum o mignona cu cateva kilograme bune mai usurica decat tine sau cu cateva trepte de masurare mai putin, poate sa-ti nenoroceasca o biata mana cu o stransoare asa de soldateasca. E stiut deja ca o strangere ferma de mana denota seriozitate, incredere in sine, responsabilitate. Deci...ti-o poti controla- nefiind un gest spontan- si poti ajunge sa inspiri incredere de mare angajament. Asa ca...haideti sa ne strangem mana omeneste, nu militareste si sa ne construim imaginea pe piloni reali.
Dar, revenind la manierele de altadata, desi pot parea exagerate acum, desi cu multe nu rezonez foarte mult pentru ca deopotriva cred ca multe gesturi si lucruri pot fi facute de tine insati, nu neaparat de un el sau nu neaparat pentru ca "asa scrie la carte", parca imi e dor sa mai vad o femeie tratata...ca o femeie.
De ce sunt inca "slabe" femeile la gesturi frumoase venite din partea barbatilor? Pentru ca nici aici, clasicul nu moare. E adevarat ca si femeile si-au mai pierdut din gratia comportamentala - daca pot spune asa - si fac mai usor de trecut culoarul asta al gesturilor fruste, barbatilor, dar parca tot barbatii ar putea sa-si asume curajul de a se purta altfel decat marea masa contemporana.
Probabil ca e semn de batranete din partea mea sa ma lamentez acum nostalgic pentru ce a fost, dar asa cum hainele vintage au un farmec deosebit intr-o epoca prezenta, tot asa cred ca bravura de a renaste gesturi frumoase de altadata, ar putea insemna un suflu nou minunat in zilele noastre si mai ales, in societatea noastra. Ar fi minunat sa reinvie curtoazia masculina, cuvintele tandre si dulci ori gesturile cavaleresti, care acum par penibile si pun dintr-un voleu in panoplia prostilor si a "fraierilor" pe orice temerar care ar incerca sa le rosteasca ori sa le faca. As putea parea o inadaptata a vremurilor si poate ca asa si sunt, dar nu cred ca nu as gasi adepte ale acestei idei vintage de comportament masculin intr-o era moderna. Locul femeii s-ar muta cu o treapta mai sus decat este acum, femeia insasi ar recapata un pic din farmecul ei oricum intrinsec dar mult diluat de vremurile de azi si, cu siguranta, si-ar reintregi din valoarea stirbita de masiva banalizare a conceptului feminin.
L-as aprecia pe curajosul care si-ar asuma o aparenta abordare penibila, pentru bravura de a face sau de a spune ceva frumos unei femei. Femeile insele ar trebui sa aprecieze si sa incurajeze orice bravura de acest soi. Din pacate, nici printre femei nu mai exista multe curajoase care sa recunoasca si sa admita ca le place si ca isi doresc o anumita curtoazie si frumusete invechita a gesturilor si a vorbelor masculine.
Deci, ar fi de apreciat curajul oamenilor de a-si asuma frumusetea gesturilor dincolo de orice aparente catalogate superficial ca fiind penibile.
Dar, revenind la manierele de altadata, desi pot parea exagerate acum, desi cu multe nu rezonez foarte mult pentru ca deopotriva cred ca multe gesturi si lucruri pot fi facute de tine insati, nu neaparat de un el sau nu neaparat pentru ca "asa scrie la carte", parca imi e dor sa mai vad o femeie tratata...ca o femeie.
De ce sunt inca "slabe" femeile la gesturi frumoase venite din partea barbatilor? Pentru ca nici aici, clasicul nu moare. E adevarat ca si femeile si-au mai pierdut din gratia comportamentala - daca pot spune asa - si fac mai usor de trecut culoarul asta al gesturilor fruste, barbatilor, dar parca tot barbatii ar putea sa-si asume curajul de a se purta altfel decat marea masa contemporana.
Probabil ca e semn de batranete din partea mea sa ma lamentez acum nostalgic pentru ce a fost, dar asa cum hainele vintage au un farmec deosebit intr-o epoca prezenta, tot asa cred ca bravura de a renaste gesturi frumoase de altadata, ar putea insemna un suflu nou minunat in zilele noastre si mai ales, in societatea noastra. Ar fi minunat sa reinvie curtoazia masculina, cuvintele tandre si dulci ori gesturile cavaleresti, care acum par penibile si pun dintr-un voleu in panoplia prostilor si a "fraierilor" pe orice temerar care ar incerca sa le rosteasca ori sa le faca. As putea parea o inadaptata a vremurilor si poate ca asa si sunt, dar nu cred ca nu as gasi adepte ale acestei idei vintage de comportament masculin intr-o era moderna. Locul femeii s-ar muta cu o treapta mai sus decat este acum, femeia insasi ar recapata un pic din farmecul ei oricum intrinsec dar mult diluat de vremurile de azi si, cu siguranta, si-ar reintregi din valoarea stirbita de masiva banalizare a conceptului feminin.
L-as aprecia pe curajosul care si-ar asuma o aparenta abordare penibila, pentru bravura de a face sau de a spune ceva frumos unei femei. Femeile insele ar trebui sa aprecieze si sa incurajeze orice bravura de acest soi. Din pacate, nici printre femei nu mai exista multe curajoase care sa recunoasca si sa admita ca le place si ca isi doresc o anumita curtoazie si frumusete invechita a gesturilor si a vorbelor masculine.
Deci, ar fi de apreciat curajul oamenilor de a-si asuma frumusetea gesturilor dincolo de orice aparente catalogate superficial ca fiind penibile.
sâmbătă, 23 septembrie 2017
Cu cărțile pe masă!
Cum se poate întoarce uneori pe față, brusc, hidos, cu mațele pe afară, cu mirosul fetid de ascunzişuri purulente, putrede, imunde, mintea umana....