l. In pielea unei femei

Astazi mi-a povestit cineva, un barbat, cum a fost hartuit, cam sexual, de altcineva, de o femeie. Povestea in sine este amuzanta si se petrece la munca, acolo unde multe ite de acest gen se pot tese intr-o viata de om, intr-un carnet de munca. Dialogul, mai mult monologul "agresoarei" s-a desfasurat pe o retea interna de comunicare, o retea gen messenger care a fost dezvoltata in compania in care cei doi lucreaza. Iata deci, cum firma a avut grija sa limiteze accesul angajatilor la retelele clasice de comunicare directa si online, dar le-a oferit in schimb, o retea interna. Desigur, ratiunea aparitiei unei asemenea retele a fost comunicarea profesionala intre angajati, comunicarile neprofesionale fiind probabil si ele admise la nivel teoretic, cel putin. Nu cred ca aceia care au creat si dezvoltat reteaua au avut in vedere strict dialoguri gen "trimite-mi si mie factura aia" sau "opereaza-mi si mie decontul ala". Normal ca s-or fi gandit si ei ca angajatii se mai intreaba si de sanatate sau isi mai arunca si cate-un flirt, pe ici pe colo. Probabil ca si angajatii au vazut in reteaua lor o rampa de lansare pentru vreo factura, comanda sau mai stiu eu ce, dar si pentru cate-un "ce faci, draga?" cu ocheada cuvenita-n coada. Prietenul acesta al meu care mi-a povestit tarasenia s-a gandit si el, desigur, si la una si la alta. Nu s-a gandit insa la ce-a patit azi: declaratii fatise, doruri brusc marturisite , "iubire" inabusita si rabufnita tocmai pe reteaua cu pricina. Poate ca daca "subiecta" l-ar fi incantat, socul nu ar fi fost asa de mare. Replicile ei insa au curs gradat, de la fraze simple pana la declaratii insistento-agresive, care au reusit sa-l irite la culme pe el. In cele din urma, povestea a fost transata barbateste de el, care, renuntand sa mai suporte in tacere jenata replicile scrise de ea, s-a ridicat de la biroul lui si s-a dus direct la biroul ei intreband-o simplu "ce vrea concret". Ea, la randul ei stupefiata de reactia lui, a raspuns incet si scurt "nimic". Trebuie precizat ca un subsol la aceasta pagina ca ambii sunt casatoriti (desigur, nu unul cu celalalt), ea are un copil si sunt cam de aceeasi varsta. Pe-astea le-am (s)pus asa, ca pe simple elemente de decor...
Nu judec, iar de minunat nu ma mai minunez de mult. La urma urmei, povestea asta care m-a si amuzat pe undeva, e o poveste banala care se mai intampla; mai rar, dar se intampla.
Ceea ce am extras eu ca idee principala, exact cum faceam la scoala cand ne intreba invatatoarea la sfarsitul lectiei "ce idee extragem noi din text", a fost senzatia de disconfort vadit pe care i-a creat-o ea lui.
El mi-a marturisit ca a inteles foarte bine cum se simt femeile cand trebuie sa se apere de agresiunile verbale ale barbatilor. Ei, aici voiam s-ajung! Pe-aici era i-ul cu punctul lui cu tot, si anume: cat de stresat poate fi un barbat agresat - chiar si numai verbal - de o femeie.
Si asta in conditiile in care li se intampla rar asa ceva. Si asta chiar cand ei au din start avantajul fortei.
Si corelativ si in oglinda acestei idei m-am gandit cat de des se confrunta femeile cu astfel de probleme.
Nu stiu cum fac, ca tot incercand sa fiu obiectiva si sa observ lucrurile asa cum sunt, tot o feminista reusesc sa par a fi, desi chiar nu cred ca sunt. Eu cred ca sunt doar obiectiva, chiar obiectiva...Oricat de partinitoare as putea fi acuzata ca sunt, realitatea vine aprig din urma si ma sustine cu toti țâțânii.
Pe tot parcursul existentei lor femeile platesc tribut genului caruia ii apartin. De la nimicuri care tin de felul cum arata, cum se ingrijesc, cum se mentin sau mai bine zis cum sunt obligate sa se mentina, pana la anatomia lor fragila si expusa, pana la birul pe care trebuie sa-l plateasca mereu din sanatatea lor pentru copii, pana la sacrificiile pe care le fac pentru cei dragi, pana la cariera lor adeseori intrerupta pentru familie. Uneori mi se pare ca toata viata lor e intr-o tensiune, intr-un efort, intr-o obositoare echilibristica. Multe vor spune ca nu e chiar asa, ca nu simt ca se afla in vreo tensiune, pana la urma nici eu nu stiu daca as ajunge s-o spun, pentru ca eu insami nu ma simt vreo prapadita a sortii, dar cred ca nici eu si nici ele nu ne mai dam seama ca este asa pentru simplu fapt ca ne-am obisnuit asa. Asa ne-am nascut, asa traim, dar suntem mereu expuse. Nu e vina nimanui, e doar meritul lui Dumnezeu...

Si tot legat de femei, voi aborda un alt subiect in episodul urmator...