In pielea unei femei s-a zbatut in chinuri iritate prietenul meu, astazi. A experimentat si el, pe pielea lui de barbat, cum e sa trebuiasca sa faci fata daca nu unei agresiuni, macar unui stres micut venit simplu pe reteaua interna de comunicare de la serviciu. Tot el a inteles, saracul, cum e sa suporti replici cu tenta sexuala de la persoane pe care nu le placi. Este deplasat sau poate deveni deplasat sa primesti mesaje "cu tenta" chiar si de la oameni pe care ii placi, dar cand mesajele vin de la antipatici/antipatice, rezultatul este dezastruos. Din nou, in aceasta situatie un barbat are la indemana mai multe mijloace de aparare. El poate sa rezolve barbateste problema sau poate chiar s-o ignore, daca il tine rabdarea sau firea. E greu de crezut ca poate ajunge in situatii extreme gen "Atractie fatala", desi, evident, nu este exclus.
O femeie agresata verbal nu dispune de niciun mijloc fizic de aparare. Nu le includ aici pe posesoarele de centura neagra, desigur...Femeilor le ramane doar istetimea, eventual experienta, precum si iscusimea jonglarii cu astfel de lucruri. Dar cum trebuie sa jongleze ea? Eeee, pai nici aici nu e treaba usoara. Ca orice jonglerie, ea trebuie sa se desfasoare cat mai indemanatic posibil, in asa fel incat femeia sa se si apere, sa puna si la punct lucrurile, insa in acelasi timp nici sa nu-l supere prea tare pe agresor sau sa-i provoace cine stie ce reactie deviata sau imprevizibila, iar in final sa mai iasa si basma curata. Am putea spune ca si in acest caz, femeile trebuie sa se bazeze mai mult pe minte, decat pe fizic. Nicio jignire adusa confratilor nostri, doar o constatare...
M-as mai opri aici si cu asta as incheia, asupra femeilor care se expun in acest fel. Cum s-a expus colega prietenului meu. As incepe prin a spune ca inteleg disperarea din iubire si ca gasesc ca fiind scuzabile gesturile deplasate facute din si pentru iubire, indiferent ca sunt facute de barbati sau de femei.
Le gasesc scuzabile, nu si pardonabile. Le gasesc atenuate de frumoasa circumstanta a iubirii, atunci cand iubirea se situeaza in parametri sociali normali. Stiu ca prin fraza de dinainte tocmai am incadrat iubirea intre niste borne si mi-am contrazis toata baza gandirii mele, insa nu pot sa ignor ca traim intr-o lume cu reguli, cu borne, cu parametri si ca si iubirea, vrem nu vrem, trebuie sa i se supuna. Ca i se supune si nu prea, asta o stim. Povestile de iubire se nasc te miri unde, te miri cand si nu te mai miri intre cine si cine. Pot intelege si pot pleca ochii fara urma de judecata in fata gesturilor disperate de iubire pe care o femeie poate ajunge sa le faca, dar totusi, nu pot sa nu gasesc in asta un tablou trist, nedemn. Poate ca este doar o prejudecata, poate ca vine din vechile teorii de educatie a femeilor intr-o lume de barbati, cu toate astea, totusi, cred ca ii sta mai bine unei femei sa fie curtata, decat sa curteze, sa primeasca gesturi, decat sa le faca. As vedea asta ca pe o compensatie a faptului ca femeia face destule alte lucruri care ii consuma esenta, de ce nu si-ar pastra atributul asta - de inceput de iubire de cele mai multe ori, din pacate- ca pe o cochetarie?
Nu sunt radicala si nu cred ca femeia nu ar trebui sa daruiasca, sa faca gesturi, nicidecum. As fi si chiar sunt revoltata pe toate relatiile (in general) in care numai unul da si celalalt primeste, insa in economia unei relatii de iubire sau pur si simplu a unei relatii care abia se infiripa, parca ii sta mai bine ei sa fie obiectivul final, decat lui. Poate ca gesturile mari si riscul unei umilinte proportionale pot fi suportate si duse mai bine de un barbat - el fiind obisnuit cu greul, decat de o femeie. Sau poate ca pur si simplu am si eu prejudecati transmise din mama-n fiica.
O femeie agresata verbal nu dispune de niciun mijloc fizic de aparare. Nu le includ aici pe posesoarele de centura neagra, desigur...Femeilor le ramane doar istetimea, eventual experienta, precum si iscusimea jonglarii cu astfel de lucruri. Dar cum trebuie sa jongleze ea? Eeee, pai nici aici nu e treaba usoara. Ca orice jonglerie, ea trebuie sa se desfasoare cat mai indemanatic posibil, in asa fel incat femeia sa se si apere, sa puna si la punct lucrurile, insa in acelasi timp nici sa nu-l supere prea tare pe agresor sau sa-i provoace cine stie ce reactie deviata sau imprevizibila, iar in final sa mai iasa si basma curata. Am putea spune ca si in acest caz, femeile trebuie sa se bazeze mai mult pe minte, decat pe fizic. Nicio jignire adusa confratilor nostri, doar o constatare...
M-as mai opri aici si cu asta as incheia, asupra femeilor care se expun in acest fel. Cum s-a expus colega prietenului meu. As incepe prin a spune ca inteleg disperarea din iubire si ca gasesc ca fiind scuzabile gesturile deplasate facute din si pentru iubire, indiferent ca sunt facute de barbati sau de femei.
Le gasesc scuzabile, nu si pardonabile. Le gasesc atenuate de frumoasa circumstanta a iubirii, atunci cand iubirea se situeaza in parametri sociali normali. Stiu ca prin fraza de dinainte tocmai am incadrat iubirea intre niste borne si mi-am contrazis toata baza gandirii mele, insa nu pot sa ignor ca traim intr-o lume cu reguli, cu borne, cu parametri si ca si iubirea, vrem nu vrem, trebuie sa i se supuna. Ca i se supune si nu prea, asta o stim. Povestile de iubire se nasc te miri unde, te miri cand si nu te mai miri intre cine si cine. Pot intelege si pot pleca ochii fara urma de judecata in fata gesturilor disperate de iubire pe care o femeie poate ajunge sa le faca, dar totusi, nu pot sa nu gasesc in asta un tablou trist, nedemn. Poate ca este doar o prejudecata, poate ca vine din vechile teorii de educatie a femeilor intr-o lume de barbati, cu toate astea, totusi, cred ca ii sta mai bine unei femei sa fie curtata, decat sa curteze, sa primeasca gesturi, decat sa le faca. As vedea asta ca pe o compensatie a faptului ca femeia face destule alte lucruri care ii consuma esenta, de ce nu si-ar pastra atributul asta - de inceput de iubire de cele mai multe ori, din pacate- ca pe o cochetarie?
Nu sunt radicala si nu cred ca femeia nu ar trebui sa daruiasca, sa faca gesturi, nicidecum. As fi si chiar sunt revoltata pe toate relatiile (in general) in care numai unul da si celalalt primeste, insa in economia unei relatii de iubire sau pur si simplu a unei relatii care abia se infiripa, parca ii sta mai bine ei sa fie obiectivul final, decat lui. Poate ca gesturile mari si riscul unei umilinte proportionale pot fi suportate si duse mai bine de un barbat - el fiind obisnuit cu greul, decat de o femeie. Sau poate ca pur si simplu am si eu prejudecati transmise din mama-n fiica.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu