Urări de majorat

             Astăzi, fiica unei prietene împlinește optsprezece ani. Am sunat-o pe maică-sa și am cerut-o la telefon pe fată. Nu mă pregătisem cu vreun discurs. "Sănătate și iubire" urez mereu. E greu să fii original când trebuie să faci o urare. Totuși, mă străduiesc pe lângă cele doua vorbe de mai sus să mai spun câte-o urare ad-hoc legată strict de omul urat, ceva numai pentru el, ceva aidoma unui dar micuț și personalizat de vorbe. Te poate bucura un dar de vorbe mai mult decât orice alt dar, dacă vine atunci când ai mare nevoie de el sau dacă vine de la cineva care contează pentru tine. Mi-a răspuns la telefon și, copil ultraeducat, nu a putut să mă salute altfel decât era obișnuită, deși i-am zis de atâtea ori să mă tutuiască. Mi-a zis cald "Bună ziua!". Am înțeles-o. "Sărut mana" este demodat, probabil. Oricum, mi-ar fi picat și mai prost, cu siguranță. Ce să zic? I-aș fi zis să îmi zică "Salut!", dar știam că educația primită n-o s-o lase. De unde să știe ea că eu mă simt cam de vârsta ei, chiar un pic mai micuță, de șaisprezece ani, nici măcar de optsprezece? Că nici nu știu cum am ajuns să-mi zică "Bună ziua" ea, un copil de optsprezece ani și "vă rog să mă scuzați", alți copii ca ea, de care mă lovesc - de exemplu - din greșeală pe strada? Nu știu cum mă despart anii ăștia de ei, că eu nu mă simt în șleahtă cu companionii mei de leat, eu mă simt în grupa mică, împreună cu ei. Dar, revenind la urare, gândindu-mă la darul meu personalizat de vorbe, m-am gândit: de ce ar avea nevoie un debutant în viață?

Ce gânduri i-ar prinde bine? Păi, i-ar prinde bine să aibă un vis, două, chiar mai multe, de care să se țină, la care să nu renunțe. Între noi fie vorba, am vrut să-i spun frumos "vis" ca să cadrez cu o anume tonalitate eufemistica a scrierii, dar, după trecerea mea prin timp de până acum, i-aș zice "țel". "Obiectiv" ar fi și mai bine, dar nu vreau să vin cu apucături corporatiste în text. Dar da, un țel măcar, dacă nu două-trei, urmărite cu obstinație și muncite cu tenacitate sunt piatră de temelie în viață. Plutitul în derivă, chiar pe o mare senină, rămâne plutit.

           I-ar prinde bine nu să nu întâlnească ticăloși în viață, pentru că îi va întâlni oricum, dar să tragă concluziile potrivite din întâmplările prin care va trece. Pentru că va trece. Nu traume, nu psihoze, nu sechele, nu obsesii, nu temeri, nu descurajări, ci doar concluzii corecte. De ce nu, poate și un al șaselea simț pentru detectarea ticaloșilor și ticăloșiilor înainte de orice coup d'état și mai ales de coup d'esprit. Dar detectatul ăsta nu e chiar așa de simplu cum crede omul, vorba reclamei...Vine în timp. Cine are cap să tragă concluzia potrivită la timpul potrivit, s-ar putea să beneficieze mai devreme de acest serviciu de autoresuscitare.

           I-ar mai prinde bine să nu repete greșelile, ca să nu fie chemată la recapitularea lecțiilor. Am auzit odată la radio un proverb polonez "cine se împiedică de două ori de aceeași piatră, merită să-și spargă capul". Eu, personal, m-am împiedicat de atâtea ori de aceeași piatră, încât mi-e și rusine să recunosc câte vânătăi am "la" cap...Ba chiar, recidivând, nu puteam să nu constat cu cinică analiză, cum parcurg exact același tipar, niciun milimetru à côté. Mă și gândeam "băi, dar fidea îmi sunt greșelilor. Incredibil cum mă "(re)produc"." Așadar, i-ar fi fost de urat să nu se împiedice de aceleași pietre cu ineptă perseverență. 

            Pe lângă urări, i-aș mai da să vadă un film cu Jim Carrey, "Yes Man". Un film despre aruncatul cu capul înainte. Hai să fim inconștienti și anormali. S-ar putea să ne placă sau chiar să ne prindă bine. Și hai - vorba cuiva - să regretam ce-am făcut, decât ce n-am făcut. Hai să ne trăim momentele și riscurile. Mai bine așa, decât somn dulce.

             N-aș vrea să uit să-i spun, să se prețuiască pe sine, onest și cald.

            I-as mai ura să înteleagă din timp că nimic nu se face cu de-a sila. Nici munca, nici dragostea. Și că peste fiecare concluzie corectă, ar putea desena un zâmbet. Îi va ține de cald și ei, și celorlalți.

            Și cred că dacă m-aș mai gândi mult, aș mai avea ce s-o sfătuiesc, sub forma asta voalata de urări, dar știu sigur că cea mai mare parte din ce-ar auzi de la mine, va verifica pe propria ei piele, pentru că nimeni nu e scutit de pragul prea jos de dat cu capul și, până la urma, ăsta este și farmecul vieții. 

Să treci prin ele și să înveți.

Iubiri fără ecou

A suferi de iubire neîmpărtășită este una dintre cele mai grele suferințe la care te poate supune viața, Dumnezeu, întâmplarea și, în mod absolut natural, tocmai acela pe care il iubesti. Iubirea neimpartasita e o cumplita povara pentru ca nu e om pe lumea asta care sa nu-si doreasca sa primeasca raspuns de la capatul celalalt. Nu am auzit si nu cred ca voi auzi vreodata de vreo iubire cu cauza de la inceput si pana la sfarsit pierduta care sa reziste prin ea insasi. E un principiu de fizica pura, pana la urma. E ca si cum ai tine in priza un cablu deconectat de la aparatul lui. Este o energie care se transmite, insa moare pe drum. Cred ca pana si calugarii in chiliile lor, isi doresc sa fie iubiti de Dumnezeu, asa cum si ei il iubesc pe El, cu spirit si suflet. Dar nu s-a nascut inteleptul filantrop care sa dea iubire, fara sa vrea si el pentru el, iubire. 

Ce fac insa cei care sunt iubiti, dar nu pot iubi, nu pot raspunde iubirii primite, nu pot oferi? Optiunile sunt numarabile. As zice ca sunt vreo trei: pot refuza iubirea rece, ferm si fara sa se uite in urma, pot primi iubirea si se pot bucura in mod incorect de ea, pot primi iubirea sperand sa se nasca in timp si in ei ceva. Prima mi se pare cea mai sanatoasa si mai dreapta. A doua mi se pare o marsavie fara margini. Ultima mi se pare un compromis maladiv cu slabe sanse de implinire in viitor. Pot exista sanse ca acest raspuns la iubire, mai mult din fair play, decat din simtire, sa devina in timp o iubire, culmea, chiar veritabila, insa aceasta iubire nu va avea niciodata atributele unei iubiri naturale. Va fi o iubire nascuta in vitro. 

Orice iubire este asezonata cu speranta. Iubirea fara speranta, fara perspectiva, fara viitor, nu apuca sa faca prea multi pasi. Cele doua notiuni sunt intrinsec legate, nu pot exista in mod independent una de cealalta. Asa ca atunci cand se stinge speranta, se stinge si sora ei siameza, iubirea. De aceea caderile din iubirile golite de sperante -sperante desarte, desigur - sunt cumplite. 

Asta ii tine pe cei care iubesc: speranta, de cele mai multe ori golita de miez. 

Pe unii ii mai tine indragostirea de propria indragostire. Acestia raman in iubirile lor fara final de dragul senzatiei de a iubi. Le place atat de mult sa se simta indragostiti, incat uita si vor sa uite de adevarul ca nu sunt iubiti si ca foarte probabil nu vor ajunge niciodata sa fie iubiti.

Cred ca este foarte dificil si pentru cei care inteleg ca sunt iubiti, insa nu pot iubi. Nu poate fi nimeni silit sa iubeasca, nici macar atunci cand primeste o superba iubire. Nu trebuie nimeni acuzat ca nu iubeste, fiindca e iubit. Da, sunt condamnabili cei care profita in mod josnic de sincera iubire a altora, dar aceia care sunt iubiti si sunt sinceri cu neiubirea lor, nu pot fi acuzati. Pot fi acuzati de cruzime, dar stau si ma intreb totusi, pana la urma, ce e mai crud? sa recunosti ca nu poti iubi ori sa te lasi iubit stiind ca nu vei oferi niciodata nimic sau stiind ca la un moment dat adevarul va iesi la iveala? 

Culmea e ca iubirile fara raspuns se intretin prin propria drama. Cel care iubeste renunta greu la speranta si chiar si atunci cand intelege ca se indeparteaza de speranta, el totusi, lupta in continuare. 

Tocmai asta e una din superbele trasaturi ale iubirii: lupta. Lupta pentru celalalt, lupta pentru iubire. Este impresionant sa asisti la astfel de lupte, este deopotriva trist, dar si un simplu, foarte natural si deci, foarte crud fapt de viata.

Susan Boyle - I dreamed a dream

  

Iat-o cum vine: șleampătă, demodată, simplă, un pic caraghioasă, antimodel de femeie. Nu a văzut coafor sau cosmetician, nu are nicio nuanță de sofisticat nici în vorbă, nici în port. Și iată cum e primită: exact așa cum se înfațișează. I se pune eticheta înainte de-a deschide gura, iar când o mai și deschide, i se lipește bine de tot. Nu bănuiește nimeni ce greșeala face și ce urmează să audă de la femeia asta simplă care vine dintr-o "adunare de sate". I se pun câteva întrebări de introducere, ocazie în plus pentru cei mulți să-i mai coloreze eticheta după ce-i aud răspunsurile. Dar ea parcă plutește peste toate impresiile astea. E singură în fața tuturor, optimistă, simplă, sinceră, de mână cu visul ei. Nu o oprește nimic din curățenia ei. Își dorește doar să cânte. Și cântă. Și eticheta se desprinde luată de muzica ei. Și toată acea prima impresie generală, superficială, grăbită, cinică, se prăbușește. Și nu ai cum să nu te gândești privind acest moment, la câte întâmplări de acest fel nu am fost martori, complici, instigatori. Ce ușor ne grăbim să îngropăm sub impresii ușuratice oameni valoroși, talente, oameni care au muncit, oameni care au atât de mult de oferit...Cu toate astea, nu ma îngrijorez. Talentul veritabil triumfă peste orice. Are doar nevoie de puțină șansă; din păcate, da! și de puțin marketing. Momentul ăsta simplu de televiziune, de comercial, la care m-am oprit acum, este o veche și răstrăită lecție despre cum ne grăbim, despre cum nu dăm șanse, despre cum judecăm repede și de multe ori, din păcate, rău. 

Însă mai mult decât asta, este o lecție despre idealuri, despre optimism, despre a nu renunța și despre a crede chiar și atunci când pare incredibil. Este o lecție despre simplitate și frumos, despre modestie, despre a-ți trăi în cele din urmă, visul visat.

A dăinui încredere

Engleza are o expresie pe care Hollywood-ul a adus-o adesea în prim plan prin filmele lui mai mult sau mai puțin scrise adânc: "to build trust" - "a construi încredere", dacă ar fi să-l traduc word by word, cum s-ar zice tot pe limba holiudiană. Noi avem două expresii mai consacrate: "a avea încredere" - în cazurile fericite - și "a căpăta încredere" - în cazurile care în care presupui că s-a depus ceva muncă în spatele acestui rezultat. Deși cred și am crezut întotdeauna ca limba noastră are atâtea minunate valențe, sensuri ori întortocheri de sensuri, totuși, prefer de departe această expresie din engleză sau mai bine spus, întelesul pe care îl dă ea, și, de fapt,  mai ales imaginea la care te trimite, pentru că despre asta este vorba până la urmă: de construcție. Până ajungi să ai încredere, până ajungi să capeți încredere - pe munca ta, a celuilalt sau prin cine știe ce noroc divin - trebuie să construiești, să zidești, să durezi încredere. Uite că noi avem și sinonimele astea pentru "a construi": îl avem pe "a dura" și pe superbul "a dăinui". Și nu știu câte din fluxurile pe care ajungem să le schimbăm într-o viață cu ceilalți, au nevoie de atâta muncă, precum acest simplu "sentiment de încredere". Puține, poate. Sau nu așa de multe. Probabil că prin muncă și cu muncă ajung cele mai alese trăiri pe care oamenii le au unii cu ceilalți, să fie înnobilate. Pentru mine, construcția acestui sentiment a fost întotdeauna anevoioasă, cumplit de anevoioasă. Poate pentru simplul fapt că pentru mine însămi nu am reușit nici până acum să durez trainic această construcție, s-o durez solid și de neclintit ca pe... o moară de vânt, de exemplu! N-am reușit pentru mine, n-am reușit nici pentru ceilalți. Parcă mi-am zidit întotdeauna construcția pe nisip, pe ape mișcătoare, pe vânt, pe mlaștini. Nu știu ce element de zidărie îmi lipsește, nu l-am reperat nici până acum, dar știu sigur că, fie îmi lipsește ceva, fie am prea mult din altceva. Probabil prea mult din experiențe proaste sau o prea mare teamă de risc, dezamăgire ori suferință. Și-aici vin și mă contrazic, tocmai eu, cea care am crezut mereu mai mult în acțiune decat în inacțiune, mai mult în viața cu suferință decât în viața ostoită de frici. Nu am ajuns să performez în arhitectura încrederii în mine însămi și nu am reușit nici să semnez vreodată în alb imaculat vreun cec de încredere pentru ceilalți. Am crezut mereu că așa mă voi afla pe tărâmul solid și că nimic din eventualele și presupusele zguduiri de mai târziu, nu mă va putea atinge. Dar am avut momente - și nu puține - când, neconstruind nimic în ceilalți, neinvestind nimic in cecurile lor albe întinse - culmea, cu încredere - către mine, am pierdut mult. M-am aflat sigură și singură pe tărâmul meu. Când mi-am întins și eu cecul către ceilalți, spre semnare, spre investiție întru construcția despre care vorbesc aici, și când l-am primit înapoi, la fel de curat precum l-am oferit, am înțeles cât de trist și dezamăgitor deopotrivă este să vrei să-ți întinzi brațul protector pe un umăr care nu are curajul (încrederea?), să ți-l lase să poposească acolo.
Și-atunci mă întreb, chiar și acum, când am ajuns la o sumă destul de neglijabilă de experiențe și mai puțin neglijabilă de zile de trai, când să oferi și cui? Când să primești, pe ce criterii, de la cine? Ce fapte trebuie să te convingă, care sunt vorbele oneste și care sunt acelea măsluite? Ce să mai pui în creuzetul experienței, înțelepciunii, vârstei, faptelor, vorbelor? Intuiția, deducția, instinctul, flerul? Cum să desăvarșești arhitectura încrederii?

Scurta pledoarie pentru foste iubiri

Adevarata măsură a unei iubiri nu se dă nici atunci când iubirea se înalță fulgerător si nici atunci cand, dimpotrivă, se naște dospit, etapizat, chinuit...adevarata măsură a iubirii nu se arata nici măcar atunci când iubirea e ajunsă la zenit, un zenit inaltat atât de sus si atat de inundat in lumină, incat intunericul ti se pare undeva departe, departe...
Adevarata masura a unei iubiri se da... dupa. Da, adevarata masura a iubirii isi bate ritmul abia atunci cand nu mai este, abia atunci cand se incheie, cand isi aduna catrafusele, cand drumul comun sa bifurca, se alege, se imparte. Abia atunci se vede masura unei iubiri. Cand oricat te-ar durea carnea si oricat de golit te-ai simti, atat de golit, incat daca te-ai mai striga, ti-ai da seama ca esti gol si de ecou, atunci cand, cu toate acestea, ai sti si te-ar tine baierele sufletului sa nu urasti, sa nu regreti, sa nu strici si sa nu intinezi ce-a fost. Adevarata masura a unei iubiri, a unei foste iubiri, este sa mai poti iubi pe "a iubi" la trecut, atat de frumos si-atat de uman, incat sa-ti lasi in pace prezentul. Frumoasa masura a unei iubiri este sa poti altfel iubi, sa ai forta si omenia sa te ridici peste orice ispita de a macula ori de a tavali, ce-a fost, pe cel care-a fost, si mai ales, pe cel care-ai fost.

Nu dati cu pietre in iubiri cazute. Pe cine mai ajuta? Nu ajuta, nici nu sterge, doar coboara.

Sa ne iubim iubirile, asa cum au fost: grele, luminoase, cu speranta, lungi, asfixiante, incredibile, ciudate, ascunse, strigate, hulite, intelese, neintelese...Sa nu le negam, sa nu le stergem, sa nu le murdarim. Sunt si ele, acolo, undeva...Sa le lasam sa moara frumos, in tihna.Si sa ne ridicam deasupra oricarei tentatii de a le ingropa in macule sau in memorie.

Vorba reclamei: sunt cea care te face să te întorci din drum. Sunt eu, uitarea!

Nu semănăm decât la parchet

După reclama asta, damă mai bine ca uitarea, nici nu cred să existe.... 

Dar și uitarea e scrisă-n legile-omenești...Și Doamne, cât de bine e că e așa...Mă lăsase memoria în ultimii ani, în ultima vreme. Am pus-o mai întâi pe seama aiurelii cu care - recunosc modest - am fost înzestrată. Apoi mi-am dat seama că nu e numai aiureala de vină, că la mijloc se află ceva mai puternic decât talentul meu nativ. Și-am început să întreb în stânga și-n dreapta, să cer păreri, să cer soluții. "Stresul, draga mea, stresul e de vină". Fugi de-aci - răspundeam - toată lumea e stresată, de ce-aș fi eu mai cu moț și de ce moțul meu ar fi tocmai uitarea? Când o viață întreagă am reținut mii și mii de date inutile pentru admiteri tâmpite la facultate, versuri, bucăți de filme, de evenimente, ochi, gesturi, amănunte fără rost, lecții, teme, fraze, păreri, biografii, vise și nenumărate alte crâmpeie de acest soi? Cum să accept ideea că acum nu mai rețin nici unde am pus telefonul sau cana, ori dacă am încuiat ușa, dacă am dat bună ziua o dată sau de mai multe ori aceleiași adunări de oameni în cele două minute de la sosirea mea, dacă azi e luni sau e chiar ziua în care sunt nașă de botez? Cum să mă obișnuiesc să-mi repet în gând locul în care am lăsat mașina, când știu că mă duc cu ea la băcănie ca să-mi care sarsanalele cu merindele cumpărate și-apoi ne întorcem pe jos acasă eu și sarsanalele mele, pentru că am uitat cu desăvârșire că am venit cu mașina?
Alții mi-au zis mai delicat: "ai multe preocupări, te frământă prea multe, ai prea multe pe cap". Păi cum să mă recunosc vinovată și-aici? Că n-am! O pisică în loc de trei copii și un job în loc de șomaj, un soț în loc de unul în contumacie, sănătate cu mici strâmbături din nas, în loc de bătut spitalele? Astea sunt preocupări? Păi nu sunt. Deci n-am nici preocupări atât de multe și apăsătoare încât să mă ascund în spatele lor.
La cap nu m-am lovit, deși multi m-ar contrazice.
Am cerut ajutor specializat. Am primit, ca toți bolnavii - închipuiți sau nu - pastiluțe. Am uitat de prea multe ori să le iau, așa că m-am lăsat. Mi-am luat în schimb, o agendă, deși mi s-a sugerat Excelul. Excelul e de actualitate, îți poate aduna planurile, îți poate filtra lipsurile și-ți poate chiar face previziuni pe baza statisticilor scrise de tine pe nervii altora. Prefer agenda. Nervii altora ca nervii altora, dar eu cu mine ce mă fac? Că nici mie nu mi-e ușor să-mi uit gândurile, geanta, capul. Mi s-a mai spus "nu ești suficient de atentă!". Bine, sunt atentă. Mă concentrez să fiu atentă sau să plătesc atenție cum îmi spunea cineva în romgleză. Bine spus în cazul meu, că eu chiar plătesc bir greu. Sunt atât de concentrată să fiu atentă, încât uit de ce trebuia, de fapt, să fiu atentă....
Ce să fac? Să-mi leg vorbele de gât? Să-mi scriu pe mână ca la școală? Să-mi notez PIN-ul cu marker pe spatele cardului și să-mi pun PUK-ul numărul doi ca mesaj de întâmpinare pe telefon? Să port mereu în geantă o cască de duș în locul umbrelei pe care nu uit s-o iau pe soare si fără de care plec întotdeauna pe ploaie? Și că veni vorba, acum îmi dau seama ca problema ar deveni nu să-mi amintesc să iau umbrela, ci să îmi amintesc măcar o dată să pun casca de duș în geantă, nu-i așa? A, era să uit! Și să nu uit c-o am la mine și apoi s-o scot! Asta dacă n-o uit cu geantă cu tot.
E supărător când povestesc aceleași lucruri aceluiași auditoriu și care, de cele mai multe ori, se jenează să-mi spună că știe povestea. 

Atâta luptă și cu uitarea asta, pentru ce? N-am putut s-o înving? Păi ia atunci să mă împrietenesc cu ea, să fac un pact cu ea, eventual s-o scot la un suc să văd ce mai zice, ce (-mi) mai face.

Unul din marile ei avantaje? Nu mă plictisesc niciodată. Totul mi se pare nou, ediție princeps, de fiecare exasperantă dată pentru alții, eu am același zâmbet tâmp și plin de fericire de ce aud. La fel mă mir și la a mia povestire. La fel de candid întreb, exact ca la început și ca data trecută: "hai, măi, așa s-a-ntâmplat?". Și la fel de lipsită de apărare mă simt de fiecare dată când cel cu care stau de vorbă se uită stupefiat la mine. Și dacă-mi amintesc de ce se întâmplă asta, mă scuz imediat și mor de rușine și scanez cu viteza luminii printre pixelii lipsă, ca să reconstitui repede repejor puzzle-ul ce mă împricinează.

Un alt avantaj? Cele bune să se-adune, cele rele să se spele. Prin nu știu ce mecanism, le uit mai repede pe alea rele. Uit, uit și iar uit. Se mai trezește câte-un binevoitor să-mi amintească. Și-atunci mă plesnesc - la figurat vorbind, că la propriu, mi-e milă, cu palma peste frunte. Da, băi, așa e...Uitasem....Și ce bine că uitasem!

Pentru bărbați, speranța nu moare niciodată

Am vrut să pun o poză de pe vremea când încă se iubeau

S-a întâmplat și neîntâmplatul: divorțează Demi Moore de Ashton Kutcher. Divorțează ei, și îmi dărâmă mie ultimul mohican de speranță. Gata, mă mai ținea un firicel de pânză de păianjen de ideea că totuși, o femeie frumoasă, chiar mai "în vârstă" ("în vârstă"=(după dicționarul meu) noțiune absolut relativă și susceptibilă de modificări de optică de la an la an și de la etapă la etapă de viață), poate fi iubită, dorită, chiar luată de nevastă de un băiețel mai tânăr. Auzeam mereu, de la maica-mea citire și până în zilele noastre că n-are, domne, cum să dureze o relație între o femeie mai coaptă un pic și un bărbat mai fraged un pic mai mult. Și așa-mi doream să văd legea asta contrazisă, ca pe atâtea multe alte legi crude, încat DM și AK erau pentru mine dovada incontestabilă că se poate, chiar se poate. Și se putea chiar în contextul în care ea venea după alte două căsnicii încheiate, după trei copii, după o carieră într-un mediu destul de instabil pentru familie și mai ales... după mai mulți ani de trai decat el. Mi se umplea inima de încântare să-i văd împreună, spărgând canoane și prejudecăți și făcând poteci pentru idei noi, deși, în spatele minții mele, ședea pitită temerea zgândărită de vocile din jur, că nu va dura. Și n-a durat mult: numai șase ani. Vă imaginați că în toți acești șase ani am stat cu sufletul la gură, preocupată de gândul ăla de care vă spusei mai sus, dar încântată an de an, știre de știre, despre informațiile confirmatoare că încă mai merge. Când azi, zbang! M-a trăznit. Am deschis televizorul și mi s-a năruit tocmai această speranță naivă de femeie care îmbâtranește și ea și înțelege mai multe și spera și mai multe, deși paradoxal, dispera. Poate că evenimentul în sine, infidelitatea lui și pe cale de consecință decizia ei de a divorța, nu are nicio legatură cu vârsta ei. La urma urmei, se-ntâmplă divorțuri la tot pasul, indiferent de...indiferent de multe. Și totuși, și totuși, cred că ritmul lui biologic și-a spus cuvântul, până la urmă. Cred că nici frumusețea ei genuină zic eu, dar cu siguranța întremată pe ici pe colo, cred că nici experiența ei și uite, că nici iubirea ei, nu au reușit să-l țină lângă ea până la urmă. Tot l-a tras gândul și fapta către cei douăzeci și doi de ani ai celeilalte...Și-atunci, e imposibil, ca femeie, să nu te gândești la ce simte ea, cea de patruzeci și nouă de ani, în fața acestui simplu și cumplit de natural fapt de viață? 

Nu mai aduc în discuție cazurile clasice când, după o viață lângă el, adesea dedicată lui și plozilor turnați din dragoste cu el, te lasă pe tine, pe plozi, casa, masa, viața toată din urmă, pentru...o gură mai fragedă, pentru un trup căruia încă n-au început să-i cadă balamalele, pentru tinerețe, pur și simplu. 

Cum să te-mpaci cu ideea că numai atâta s-a putut, că s-a dus pe apa sâmbetei perspectiva acelui "și au trăit fericiți până la adanci bătrâneți" - pentru ea, oricum, mai adânci decât pentru el? Cum să asiști la alunecarea ta către seniorat, după ce toată lumea ți-a zis că nu va dura și după ce îi vezi pe ei, tineri și neliniștiți neliniștindu-te și neliniștindu-se în fața ta?

Nu iau in calcul aici consolarile pe care le poate avea ca mamă, ca actriță consacrată, vorbesc aici de prăpastia din sufletul ei de femeie care nu mai e tânără (repet, conform organigramei bine știute și nu conform părerilor mele) și care este părăsită de bărbatul ei mai tânăr pentru o femeie mult mai tânără. Cred că drama trebuie să fie cumplită. 

Știu, știu, că se vor auzi voci, cum s-au auzit oricum de la început că platește prețul inconștienței ei sau poate pe-al ambiției de a demonstra că se poate. Dar de fapt, plătește altceva. Plătește doar prețul simplului fapt de a se îndrăgosti de un barbat și de a-l iubi, indiferent de vârstă sau de alte lucruri. Și, pentru că mi-e imposibil să nu mă gândesc la situația în oglindă, iar constat cu amărăciune cum ele nu mai pot, de la o vârstă destul de rezonabilă, iar ei mai pot, până la vârste comentabil de rezonabile. Nu pot să nu mă gândesc la cuplurile în care el are cu mult mai mult decât ea, și, deși există prejudecăți și la acest capitol, totuși, circumstanța asta este trecută mai ușor cu vederea, este mai puțin blamată, este chiar înteleasă, de multe ori. Și iar mă revolt pe această permanentă situație ingrată a femeilor versus bărbați (și nu sunt, chiar nu sunt feministă). Exact cum am văzut de curând o glumă bună într-un film în care două prietene comentau un cuplu  - un domn cu părul alb ținând de talie o demoazelă silfidă (pentru o imagine completă, amândoi în costume de baie, la piscină): "Pentru bărbați, speranța nu moare niciodată".

Haita de oameni

Așa cum am crezut mereu că oamenii sunt în stare să dureze şi sublim, și inefabil, tot așa am știut că ei pot coborî în cele mai mizerabile și abjecte temnițe din ființa lor, atât de mizerabile și atât de abjecte, încât te cutremuri și ai vrea să fugi pe Lună, numai realizând cât de tenebroși și cât de cumpliți pot fi. Și printre temnițele murdare prin care se mișcă oamenii în ființa lor, se află și haita. Haita de oameni. Urâtă adunătură.
Nu au colții rânjiți, nici nu le iese aer cald și flămând de sânge pe nări, nici nu mârâie, nici nu zgârie, dar sunt mai răi și mai cumpliți de-atât. Se-adună în haite și unul dă mai rău ca altul, cu vorba, cu fapta ori căutătura. Nimic nu mă întristează și nu mă scârbește mai tare, ca haitele de oameni adunate să sfâșie cadavrul unui om tot ca ei, dar căzut. Se antrenează unul pe celalalt, se îmboldesc, își dau curaj, ăia răi din naștere dau curaj ălora care-au fost slabi și lași toată viața, se adună în cerc, împresoară, lovesc, omoară.  Lașii la umbra mulțimii, curajoșii în coasta anonimatului, neafirmații de sine care afirmă de alții. Și le cresc rândurile cu viteza luminii și unul făra altul n-ar fi nimic, dar împreună sunt un buboi urât de om, un buboi de oameni. Și cei mai mulți nici nu știu pe cine disecă acolo, pe cine scuipă, pe cine îngroapă în glodul care le iese pe gură, nu știu și sunt prea abjecți unii, ori prea grăbiți altii, ca să mai stea să mai afle. Și ce? Ce mai contează? Pe cine interesează? Haide, domne, lasă că știm noi...Știm noi mai bine. Huo! se aude răcnet de animal din haita de oameni. Și-l vezi pe lapidat grămadă de carne și oase într-un cerc sau țintă aiurea pentru săgeți ce vin de pretutindeni. Și te uiți la ăia care dau în el cum sunt ciopliți tot în brațe și-n trup și în chip ca și el, dar cu ochi diferiți și cu gură ciudată. Și te sperii și ți-e teamă și ti-e greață.
De câte ori n-am asistat la înverșunări incredibile, la cuvinte ascuțite ori murdare aruncate nedrept în oameni, în munca lor, în crezul lor, în viața lor. Și asta doar pentru că așa cred ei, ăia mulți și lași, sau doar pentru că așa li se pare lor, ori doar pentru că se amuză, sau pentru că așa se poartă, ori doar pentru că așa fac ceilalți. Sau poate doar pentru că ei înșiși n-au apucat să fie încă, descoperiți. Arătatul cu degetul și ridicatul pietrei. Atât de vechi, atât de lașe și atât de murdare...
De câte ori nu m-am indignat și nu mi-am dorit să pot clinti ceva, să pot să acopăr cu liniște urletul nedrept al haitei ori să pot s-o sparg și s-o-mprăștii împreună cu vorbele ei. A fost o vreme când mi-aș fi dorit să fac toate astea și-apoi să mă premiez cu recunoașterea plină de căință a haitei c-a greșit ori că a fost nedreaptă. Acum mi-aș dori doar să-i trântesc o oglindă mare în față.
Cât de abjectă găsesc că este unirea și uniunea întru rău...Întotdeauna am fraternizat și voi fraterniza cu slabii, cu victimele și cu loviții din nimic și pentru nimicuri. Pentru că știu deja cât de des și nedrept se lovesc oamenii între ei și cât de creativi pot fi în a se aduna înverșunat și laș în haită, întru nimicire...

Noi între noi de Adrian Păunescu

Sunt munți între mine și tine
Și ceață și tulbure câmp,
Plantații de cumpeni absurde
Și dansuri greoaie de plumb.

Și chiar de n-ar fi toate-acestea,
Noi tot nu am fi fericiți,
Zadarnic uzezi telegraful
Și semnele dulci îmi trimiți.

Că sunt între tine și mine
Nu numai toți munții cu nu,
Ci eu mă opun ție însăți
Și ești împotrivă și tu.

Pierdută la marginea toamnei,
Abia mai tresari în ecou,
Veni-vor adânc să te-ngroape
Ninsorile Anului Nou.

Sunt munți între mine și tine
Și cred că nu-i cale-napoi
Iubito-ntre tine și mine
Rămânem de-a pururea noi.

Desfrânare de toamnă de Adrian Păunescu

Încolo, către munte, hai să ne facem loc,
acolo unde fânul nu s-a întors acasă,
hemoragii albastre cu ochii mei provoc
și mă semnez cu-albastru pe fiecare casă.

De două zile ninge, aceasta vreau să-ți spun,
să invățăm colindul ieșirii către munte,
acolo să rămânem mult timp după Crăciun,
să dăm cu gaz, s-aprindem și cea din urmă punte.

Să nu existe gândul întoarcerii-napoi,
să ne dispară gustul întoarcerii prin lume,
să credem cu trufie că noi, ca ultimi doi,
suntem cei care viața au dreptul s-o rezume.

Tu ce mai știi de iarba rămasă în pășuni,
ne mai primește talpa venind să se-nfioare?
Ar fi un pat de ierburi florale să-ți aduni,
ar fi ca eu din lacrimi să-mi scot un pat de sare.

Fiorul rece-al toamnei îl simt urcând în os,
cât pot gusta cu ochii, mai cred că este bine,
dezbracă-te la stogul de fân misterios
și ia-ți o haină vie de licurici pe tine.