Povesti neterminate

Azi am terminat de citit o carte neterminata de scris de autorul ei. Am stiut inca dinainte de a o incepe ca va fi vaduvita de sfarsit si, in mod normal, nici nu m-as fi apucat de ea, dar tentatia subiectului si scrisul autorului m-au facut sa trec peste asta. Continutul mi-a implinit nevoia de lectura tesuta in detalii molatice, la relanti, concentrate, naturale, atat de naturale, incat trec neobservate. Este genul de lectura in cadre fotografice, atenta la neatentii, la senzatii, culori, mirosuri, sunete, imagini, este genul care pe mine ma multumeste, iar uneori ma fericeste. Stilul greoi, tensionat, detaliat pana la exasperare, ramane preferatul meu. Revenind la cartea de azi, cu toate ca stilul scrierii mi-a placut, implinind, asa cum spuneam, nevoia mea de lectura aplecata spre amanunt si spre natural, faptul ca autorul nu a mai apucat sa-i creioneze sfarsitul, el insusi sfarsindu-se din viata, mi-a lasat un gust amar. O carte neterminata, pentru mine cel putin, este o carte frustranta. Mi-a spus cineva sa-i pun eu sfarsitul care mi-ar conveni. Nu pot si nici nu vreau sa-i pun eu sfarsitul. Ar fi un petec ce nu si-a gasit sacul. Ar fi nuca in perete, oricat de logic sau natural ar reusi sa innoade firul brusc intrerupt. Ar fi o impietate pentru creatia autorului, ar fi un copil vitreg, un apendice strain, in fine...nu stiu ce-ar fi.

O carte neterminata e ca o inspiratie fara expiratie. Ma indreptam catre ne-sfarsitul ei si nu ma asteptam sa simt un asemenea vid frustrant, o astfel de stare de dezamagire, de curiozitate neimplinita, de oftica, o atare senzatie de timp pierdut. Nu ma asteptam, pentru ca plecasem de la inceput cu ideea ca asa va fi, ca asta voi simti, ca asa se va "termina" si ca tocmai de aceea nu trebuie sa ma supar si trebuie doar sa ma bucur de lectura parcursa, de stilul minunat al scrierii si atat. Dar nu a fost asa. Asa cum nu te poti bucura pe deplin de o relatie incheiata fara "the end", adica, de fapt, de o relatie suspendata. Nu conteaza daca de celalalt sau de imprejurari. Relatiile de orice natura, terminate in coada de peste, in linie de pauza in loc de punct, relatiile scaldate peste care nu s-a pus nicicand, nicicum, niciun capac, pe care nu le-a inchis nimeni, sunt frustrante precum cartea mea. Pauza care nu stii pana unde tine, crezand ca e doar o pauza, cand in realitate e un mare punct, este nascocitoare de intrebari fara raspunsuri, de vini de multe ori asumate exagerat, de obositoarea si chinuitoarea asteptare, de speranta naiva, si, in cele din urma de intelegere si resemnare. Ma intreb daca suspendarea asta care in timp devine chiar sfarsit e mai usor de suportat daca este nascuta de imprejurari, decat de celalalt. Nu stiu. Cred ca depinde de ce importanta a avut pentru fiecare relatia neajunsa niciodata oficial, la cimitir.

Cert este ca pentru mine, cartile neterminate, frazele ramase-n aer, intrebarile cu raspunsuri intrebari, relatiile aruncate-n ceata, sensurile neexplicate, situatiile neclarificate, raman frustrari pe care nu mi le pot depasi, oricat de inteleapta mi-as dori si m-as stradui sa devin.

http://www.youtube.com/watch?v=-ySaJroZO0w

Oameni cu usi ferecate

Am avut mereu pretentia despre mine ca ma pot intelege cu oricine, ca pot intelege orice e uman, ca pot sparge orice crusta de om si ii pot vedea miezul, asa cum este el, dincolo de ceea ce spune, dincolo de ceea ce face. M-am bazat si pe experiente reusite in acest sens, pe gandirea mea flexibila, poate prea flexibila si pe convingerea ca una e suprafata, si altul e adancul. Am vrut mereu sa inteleg oamenii in tot alfabetul lor, in toata complexitatea lor, ca rezultat si suma a experientelor traite de ei pana atunci, ca structura inefabila de bun si rau, de frumos si urat. Am intalnit si oameni cu care nu am reusit sa creez punti de legatura. Oameni seif, pe a caror combinatie de cifru, nu am reusit s-o deslusesc. Nu este nicio problema, atata timp cat nu asta este profesia ta, atata timp cat nu se intampla nimic rau daca nu reusesti, dar este o problema atunci cand iti e drag omul enigma. Atunci cand esti ghinionistul caruia i-a picat cu tronc sau pur si simplu cu drag, omul enigma, vrei sa devii, si muncesti sa devii, specialist in permutari de patratele colorate din cubul Rubik, numai ca sa ajungi la culoarea revelatoare si la armonia fatetelor. E dureros sa iubesti cubul, dar sa nu-l poti descifra. E dureros sa simti povesti dincolo de fruntea iubita, dar tie sa-ti fie opace. A munci pentru a "citi" randurile din care e alcatuit un om drag si nu printre randurile acestuia, este si o proba de dragoste, dar si un prag de intelepciune. A nu munci pentru asta, poate fi o forma de discretie in dragoste, din dragoste. Personal, mi-as dori sa am profunzimea, timpul, intelepciunea, puterea, altruismul, de a munci si de a alinia pe culorile potrivite toate fatetele de cuburi. E ciudat cum uneori comunici cu oameni lucruri fantastice, grozavii, traiesti impreuna cu ei lucruri remarcabile, imparti intamplari extraordinare, imparti lungi fasii de timp petrecut impreuna, insa cand vine vorba de stenturile de comunicare, acestea lipsesc cu desavarsire. Oamenii sunt masinarii complicate, nu functioneaza niciuna dupa exact aceleasi setari precum celelalte si tot timpul poti gasi particularitati care sa schimbe macazul pe care tocmai invatasei sa-l reglezi. Nu exista reguli, oricat de multe ar avea in comun si oricat de umani am fi cu totii. Ceva schimba total toate datele problemei, tocmai cand credeai ca ai inteles totul...

Reconcilieri

Cel mai greu mi-a fost sa ma impac cu efemerul. Nici acum nu pot spune ca am facut pace. E greu sa accept ca oamenii vin si pleaca, iubirile se inalta si se prabusesc, prieteniile se sting, frumusetile se uratesc,  florile nici amintire nu se contureaza de cele mai multe ori, copiii inceteaza sa mai fie copii, tineretea e doar un vis frumos si foarte scurt. Sa nu faci pace cu efemerul, sa n-ai intelepciunea sa te lasi doborat de el, este un naiv supliciu...Si acum imi este greu, ba chiar imposibil uneori, sa vad in batrani, pe tinerii de altadata. Ca si cum, asa au fost ei mereu. Ca si cum s-ar fi nascut direct batrani. Si impotriva acestei idei absurde si nedrepte ma fortez mereu, fac un exercitiu de imaginatie parca in compensatie pentru aceasta injustete si ma oblig sa le indrept ridurile, sa le netezesc unul cate unul, sa le luminez ochii, sa le ridic sprancenele si mai ales privirea si colturile buzelor, sa le indrept spinarea, sa le curat mainile de vitiligo, sa-i vad pur si simplu asa cum erau ei cu multi ani in urma, uneori cu mai multi ani decat toata viata mea adunata la un loc, sa-i vad asa cum erau cand erau tineri. Imi e imposibil sa duc acest exercitiu pana la capat, nu reusesc, desi imi pun toata imaginatia la bataie. O slabiciune a imaginatiei ma doboara, exact cum ma doboara realitatea. Revin fulgerator la chipul lor si la esecul meu de cosmetizare a lor si parca efemerul imi rade inca o data in fata, si mai cinic, si mai dureros de aceasta data. Si clipele care trec si pe care le simt uneori cu o forta teribila, ca si cum s-ar materializa, ca si cum mi-ar cadea direct pe trup, pe carne, ma dor uneori parca direct in materialitatea lor si in fuga asta a lor continua si ireversibila. Imi reprosez ca poate le constientizez eu prea tare, asa cum am auzit ca se constientizeaza respiratia, pentru o educare a diafragmei. Uneori le simt atat de acut, incat simt ca as vrea sa le strang in pumn, sa le apuc, sa mi le insusesc. Le simt trecerea aproape fizic, le vad aglomerarea din trecut si tavalugul difuz din viitor. Ciudat si paradoxal in acelasi timp e ca le vad scurgerea la relanti, ca intr-un film care se deruleaza cu incetinitorul insa, cu toate acestea, eu nu apuc sa le prind, imi aluneca printre degete, se fac nevazute, le pierd...Iar pierderea asta e o durere continua, o suferinta, de care vreau sa scap, pe care vreau s-o accept, in fata careia vreau sa ma dau batuta, in fata careia stiu ca singura sansa este sa ma dau batuta. Nu a iesit nimeni invingator din lupta asta, nici eu n-o sa ies...Vreau sa ma impac cu efemerul, am inceput deja sa-i platesc birul, stiu si ce va face din mine daca voi rezista suficient incat sa asist la asta, stiu si ce-a facut altora si tuturor, vreau sa ma resemnez, sa-i recunosc suprematia si sa iau din clipa cea definitiv pierduta totul..

Diferente

M-au fascinat intotdeauna diferentele dintre barbati si femei. Diferentele in general, mi se par interesante. Este foarte adevarat ca sunt si diferente care ma zapacesc, pe care nu stiu sa le asez ori sa le inteleg. Iar asta se intampla in mod sigur pentru ca fac ceva cu larga raspandire printre pamanteni: inteleg sa ma raportez in primul rand la mine si apoi la ceilalti. De aceea diferentele dintre mine si "ei", ma deruteaza. Cu toate astea, faptul ca ma deruteaza cred ca este pe undeva un lucru bun, pentru ca asta inseamna ca imi dau interesul sa compatibilizez un pic lucrurile, sa le asortez, sa le armonizez. Singurele diferente la care n-as umbla si pe care le-as lasa sa continue in splendoarea lor, asa cum s-au consacrat, sunt diferentele dintre barbati si femei. Le ador. De la torsul de barbat, pana la pantecul de femeie, de la mainile mici, pana la palmele cuib pe care le fac mainile de barbat, de la umerii fragili de femeie, pana la spatele de atlant de barbat, de la mirosul dulce, de floare al (ele-) lor, la mirosul de brad ori de ocean pe care-l inspira ei...Stiu, e loc de multe glume pe seama a ceea ce am spus mai sus, dar daca am vedea asocierea asta antagonica -in aparenta- intr-un mod eliberat de orice divagari, ne-ar fi imposibil sa nu vedem cata frumusete poate fi in creatia Creatorului, in creaturile sale. Ma gandesc de  multe ori ca Dumnezeu are, pe langa mintea aceea inginereasca, un umor fantastic si-o imaginatie...dumnezeiasca si ca...e un desenator desavarsit si in acelasi timp, un mare sugubat.

Imi este drag modul simplu si clar de a vedea lucrurile prin lornionul masculin, imi sunt dragi alambicarile si-ntortocherile feminine care te duc unde nici cu gandul nu gandesti, chiar femeie de-ai fi...Imi place sa asist la discutii intre barbati si femei, la conceperi de planuri si la expuneri de idei. Imi vine mereu in minte o gluma care circula intr-o vreme pe internet cu harta de cumparaturi a unui barbat si harta de cumparaturi a unei femei. Era imaginea aceea care face cat o mie de cuvinte. Harta ei: un labirint de nedeslusit, cu plecari, reveniri, noduri, intinsa pe coordonate total necoordonate si pe cateva ore bune; harta lui: cativa pasi, doua trei etape simple ori pur si simplu prima la drepta spre cumparatura tinta si-un timp de rezolvare de maximum zece minute. Valiza lui: doua trei obiecte absolut necesare si utile, geamantanele ei, casa toata in spinare.

Imi plac solutiile simple pe care le extrag barbatii din plansetele cu lacrimi de crocodil feminin. Imi place caldura si dragalasenia de femeie in stare sa dilueze si cele mai tari solutii masculine. Imi place ocrotirea mamei asupra puiului ei si ocrotirea tatalui asupra mamei si a puiului lor. Imi place cum a randuit Dumnezeu lucrurile, cum ne-a randuit si ne-a desenat pe noi.

Cititorului din nord-vest

Am mai vorbit de blogul acesta si cred ca mi-au mai ramas cateva cuvinte nerostite...Deh, femeie! Asa suntem noi, femeile: mereu avem impresia ca au mai ramas cuvinte nerostite. Si mereu avem grija sa nu mai ramana asa.

In locul unui jurnal clasic, m-am gandit sa-mi fac sotronul meu, cercul meu, in care sa ma misc dupa pofta gandurilor. Si-am facut blogul asta. Desi l-am lasat dezbracat in vazul lumii, nu mi-am dorit si nu am sperat sa am vizitatori. Dorinta mi-a cam fost indeplinita. Probabil calitatea textelor a contribuit mult la asta. Daca ajungea vreunul ratacit in cercul meu, era binevenit, ma bucuram sa-l primesc. In rest insa, l-am tinut departe de cunoscuti, l-am intins cam ca pe un cec in alb doar catorva prieteni sau apropiati, nu mi-am facut marketing, nu am semnat decat  arareori cu "linkul" vizite pe alte bloguri, nu am scris despre orice, oricand, oricum, ci doar atunci cand a pulsat mai mult decat de obicei in mine un gand, o idee, o stare. Si cu cate-un gand sau cu cate-o stare l-am punctat pe ici pe colo de patru ani incoace, fara pretentii, fara asteptari. Nu am urmarit nimic, nu am vrut sa urmez nicio linie, niciun trend, nu mi-am propus sa conving de ceva, nici sa schimb ceva, desi, Doamne, cate as vrea sa pot sa schimb pe lumea asta...

Singura grija permanenta pe care am avut-o a fost sa scriu corect, sa nu pocesc limba asta, sa nu ma pierd in fraze lungi, sa nu spun ineptii. Mi-am dorit sa nu spun prea mult din cele spuse si sa nu plictisesc, dar sigur nimic din ce-am pomenit mai sus nu mi-a iesit perfect. Mi-am dorit sa pastrez un echilibru intre tendinta de a ma devoala, sincer si limpede, fiind cel mai simplu sa scriu chiar despre mine, si discretia aproape autista in care mi-a placut sa traiesc de cand ma stiu. Sunt simple texte, nu sunt literatura, nu sunt poeme. Sunt fragmente de stari, bucati disparate, mostre, tuse, punctele de suspensie de dupa cate o traire. Nu reusesc sa vin aici cu stari mai vesele, desi mi-as dori, desi m-am straduit in cateva randuri si, culmea, desi mi-e atat de bine cunoscut ca oamenii nu se bucura sa citeasca, sa vada, sa retraiasca, sa constientizeze nostalgii ori tristeti. Dar navighez natural prin astfel de valuri, un pic mai natural decat in veselie. E o "introvertire" pe care am deghizat-o o viata intreaga in glume si haz, dar care a fost si a ramas fondul. Multa vreme m-am simtit bine in cercul meu sau in topaiala din sotron, insa tot de multa vreme incoace simt ca nu mai am nimic de spus. Imi revine constant in minte fraza din Tess d'Uberville "totul e zadarnicie". Asa ca...ce-as mai putea eu sa spun, sa comentez, sa adaug, din ceea ce atatia si atatia altii au spus-o inaintea mea poate ori sigur, de atatea si atatea ori mai bine? Ce sa aduc eu nou, despre ce sa vorbesc? La inceput, scriam dintr-o suflare, fara poticneli, reveniri, stergeri. Acum, de multe ori, fiecare fraza e chinuita, stoarsa si se naste de la bun inceput cu stigmatul "inutila". Am strans deja "postari" neterminate care-mi zac in spatele blogului ca o recuzita invechita pe care s-a pus praful si la care nu mai vreau sa ma mai intorc. Cred ca nu mi-a placut niciodata sa continuu ceva de la sfert sau de la mijloc, cred ca intotdeauna mi-a placut sa scriu ori sa incep ca la scoala, "pe curat". Si din aceeasi zadarnicie cred, vine o adormire de stari, ganduri, simtiri ce altadata pulsau in mine, iar acum au disparut complet ori s-au indepartat mult de mine. Iar fara ele....cuvintele au plecat si ele; sunt absente. Exprimarea nu mai vine din adancuri, ci de foarte la suprafata, strain de mine, torsionat, congestionat. A scazut cadenta, a scazut interesul, nu pentru ca vreau asta, ci pentru ca pur si simplu asta simt. Si nu as avea nicio problema sa fiu singura in teatrul meu gol si sa-mi spun din cand in cand resemnat textele, daca de la o vreme n-as fi observat, consecvent, un spectator, un cititor. Si pentru ochii aceia care ma viziteaza perseverent, simt ca as vrea sa lupt un pic mai mult sa-mi caut starea, ideea, gandul, care sa ajunga la starea, ideea, gandul sau si sa-l bucure ori sa-i nasca un alt gand sau mai multe, bune, constructive. 

As vrea sa-i rasplatesc increderea si sa-i multumesc pentru ea; si pentru asta numai, ma simt motivata sa nu plec; ma simt datoare acestui cititor care m-a creditat si vine in cercul meu zi de zi. Nu-l voi numi, se stie el (sau ea), dar de cand vine pe la mine tocmai din nord, ma gandesc zi de zi cand nu scriu si m-a cautat, ca iar a gasit - ca si ieri - creta in acelasi loc in care am lasat-o ultima data.

Un om care nu stie sa primeasca

In ultima vreme am vizitat mai mult decat de obicei spitalele. Cu diverse...Desigur, am vizitat spitale din Romania. Nu vad diferente majore comparativ cu ceea ce imi amintesc din copilarie, dar probabil ca atunci nu aveam atata atentie si atata discernamant ca acum. Nu ca acum as avea cine stie ce...In toate spitalele din tara asta si ma refer la acelea publice, dincolo de boli, drame, de conditia omului ajuns fata in fata cu ceea ce este el, om dezgolit in fata neputintei, in toate spitalele - spuneam- pluteste acelasi aer septic, acelasi miros inabusitor, aceeasi senzatie de mizerie de la poarta si pana la salon. Parca auzi colcaind microbii si bacteriile, parca vezi fara microscop o lume imensa de germeni. Sunt unele spitale unde curtea e plina de mizerii, de caini emaciati de foame, de gunoaie. Sunt unele spitale care stau sa cada parca, zidurile au nise considerabile, lifturile par un pericol pe care ar fi bine sa-l eviti. Stiu ca spun lucruri stiute, stiu ca musc dintr-o tema care e atat de limpede pentru toata lumea, stiu ca sunt redundanta. Stiu. Si totusi...imi vine sa zic si eu cateva vorbe.

Pentru a infrunta o boala iti trebuie fizic rezistent, preferabil tinerete, iti trebuie anduranta si psihic sanatos, luptator, iti trebuie ajutor competent si la timp, iti trebuie sustinere de la cei dragi, dorinta sa lupti, conditii rezonabile si, ca in orice lucru de pe lumea asta, iti trebuie speranta. Spitalele noastra parca au pe frontispiciu indemnul sa lasam speranta, noi toti, cei care intram acolo...

Intr-una din vizite, am dat peste o femeie de optzeci si patru de ani care suferise o interventie chirurgicala majora. Nu avea pe nimeni. Avea doar un nepot care o cauta "pentru avere". Desigur, averea ei era un pic de pamant undeva la tara. Am stat cateva ore bune in acel salon si am vazut cum se revarsa dragostea asupra celorlati care aveau copii sau vizitatori dragi. Batrana era singura in patul ei. Un insotitor al cuiva din salon, cineva cu suflet mare, o mai intreba de vorba si ii mai purta de grija printre picaturi. Ii mai oferea putina apa, un pic de mancare, ii mai indrepta perna, mai schimba cu ea cateva vorbe. In toata singuratatea ei, nu uitase sa se bucure din tot sufletul si sa-si arate recunostinta. Tot din grija pentru sufletul batranei, insotitorul m-a dus si pe mine sa schimb cateva vorbe cu ea, s-o salut. A fost suficient sa-i zic "Buna ziua!", ca toata vorba nevorbita si toate povestile obnubilate de timp, s-au pornit din pieptul ei obosit. Am ascultat-o pana la capat. Si-a rezumat viata in cateva minute, punctata de lucrurile majore din universul in care traise: copilaria sluga orfana la boieri, apoi primul sot care a murit la scurt timp dupa casatorie, perechea de boi care ii ramasese dupa moartea lui, prima odaie in care locuise cu sotul cu "un pat si o masa", apoi colectivul care adunase toti boii din sat in curtea bisericii si care ii luase si pe ai ei - "i-a cunoscut de cum i-a vazut", apoi al doilea sot care a venit la ea cu o valiza si de la care a primit primul metru de stamba noua din viata ei, apoi prima casa ridicata impreuna cu sotul acesta -"o casa cu trei odai" - si traiul bun cu el, apoi neputinta de a avea copii, apoi moartea acestuia si apoi...apoi parca a tacut dintr-o data, parca s-a oprit pulsul povestii, parca dupa acest al doilea sot, nu a mai urmat nimic de povestit. Dupa primul om care se purtase bine cu ea, care ii daruise fericirea intr-un metru de stamba si o casa cu trei odai, nu mai era nimic de povestit.

O viata simpla, anonima, neimplinita de copii sau altceva, un destin amarat ca atatea altele.

Tot cineva din salon, un vizitator, a oferit martisoare tuturor femeilor de acolo. S-a dus si la patul ei si i-a spus cateva cuvinte frumoase, dupa care i-a intins martisorul: "un martisor pentru dumneavoastra".

Ea i-a raspuns: "Multumesc, maica! Trebuie sa-l platesc?"

Ce sa mai spui dupa o intrebare ca asta? Mi-au vajait urechile cand am auzit. As fi ras si-as fi plans in acelasi timp. Un om care nu a primit daruri, un om amarat, o femeie amarata, care nu stie cum e sa primeasca ceva, pentru ca nu a invatat-o nimeni asta.

Iubesc oamenii, chiar daca uneori ma suspectez de o neputincioasa mizantropie. Cu toate acestea ii iubesc, in complexitatea lor limpede, in vulnerabilitatea lor si in sublim. Iubesc oamenii care fac diferente, care construiesc si se construiesc pe ei insisi si pe altii, pana la ideal si pana la intelepciune. Iubesc solidaritatea dintre oameni si intelegerea dincolo de cuvinte, frumusetea umanului acelasi peste tot, universal. Iubesc inteligenta creatoare a oamenilor si imaginatia lor inimaginabila. Iubesc si daruirea stupefianta din iubire, de care sunt capabili tot ei, oamenii. Iubesc poezia din oameni si umorul, muzica oamenilor si dragostea oamenilor. Iubesc oamenii in ceea ce au ei frumos si minunat.

Iarna de februarie

Azi a nins si s-au anuntat si in zilele urmatoare zapezi mari, "ca-n '54". Eu nici nu stiam de iarna acestui an. Stiam ceva despre o iarna grea petrecuta dupa razboi, dar n-as fi stiut pe unde s-o situez exact. Uite cum se invata istorie: prin coincidente ori similitudini.

Inteleg ca oamenii au intrat intr-un soi de panica, fugind sa-si faca provizii prin supermarketuri. M-am gandit si eu ca singurele provizii pe care le-as avea acasa, ar fi conservele pisicii. A, si pisica. Nu mi-am facut nici celebrul rucsac "pentru cutremur". Bocceluta moderna cu o lanterna, o bricheta si probabil cateva conserve si un bidon cu apa. Uite ca nici nu stiu ce-ar mai trebui sa contina. Poate ca n-ar fi rau sa ma interesez. Nu e de gluma nici cu drobul asta de sare. O carte, presupun c-ar fi exclus. Nu de alta, dar cat se te tina si bateriile lanternei? 

Mi-a venit in minte, ca o coincidenta, "Albul orbitor" al lui Jose Saramago. Comparatia e deplasata, dar situatiile seamana la titlu. La serviciu, o colega mai in varsta istorisea povestile spuse candva de mama ei, despre teribila iarna din '54. Era foarte descriptiva in gesturi, in mimica, in voce. O ascultam si ma uitam la mainile ei cum descriu nametii aia infricosatori de atunci, culoarele prin omat si oamenii coplesiti de atata zapada. Recunosc ca incepusem deja sa visez, cum visam in primara sa am si eu macar o data curajul sa beau cerneala ori sa mananc creta, ca sa cad bolnava la pat si sa nu ma mai duc la scoala, incepusem - spuneam - sa visez ca-n poezia lui Bacovia "si ninga, zapada ne-ngroape" urmat de un frumos "si noi la serviciu nu ne mai ducem!". Ascultam povestea colegei facand anticamera la sefu' si alunecasem pe zapada din visul alb, cand m-a trezit vocea lui sa ma cheme. Visul meu s-a spulberat ca o zapada vanturata de viscol. Am lasat-o pe colega vorbind in continuare cu bratele in aer si ochii mari, sa impresioneze si sa corupa la vise si pe alti colegi. Cand am iesit, se dezbatea posibilitatea de a ajunge totusi, cu metroul la munca. Unii, mai carcotasi, spuneau ca ajunsul la metrou va constitui problema. Am plecat neconsolata. Cu sau fara cerneala bauta, tot voi ajunge la munca. "Te uita cum ninge februarie" imi scriau ferestrele. Mi-am amintit ca, de cateva dimineti, ies aburi din gura de metrou, iar balustradele au un strat subtire de gheata brumata pe ele (e buna pentru aderenta).

Ma gandeam la zilele alea toride de vara cand ma vizita fugitiv cate un dor nebun de iarna grea, cu nameti, cu troiene, cu inghet. Iarna aia era langa mine, chiar in fata mea. Si in contul verii care va veni, am inceput sa sorb din privire fiecare palton de pe strada, tot cuprinsul alb, urban, murdar, fiecare masina la relanti. Mi-am sorbit in secret (acum nu mai e), portia de iarna cu o pofta nebuna si cu toata inconstienta lipsei de provizii. Ce mai conta? Aveam o iarna grea ca-n '54, zapada cat cuprinde, ger si conserve Gourmet in caz de potop si eram fericita. N-am putut sa nu ma gandesc si la cei care nu se pot vedea din pricina omatului. La celelalte, mai grave din aceesi pricina, nu am vrut sa ma gandesc. Mi-era suficienta bucata mea de iarna de februarie.