`Gloria vieții

S-a mai dus un actor astazi. Vad plecarile actorilor ca pe o epuizare dureroasa care sa intampla chiar sub ochii nostri. Ca si cum dintr-o pictura, dispar, una cate una, culorile. Tabloul ramane din ce in ce in mai gol de culoare si cu multe tuse negre care nu mai graiesc nimic. Azi s-a dus Emil Hossu. Pe scena. Aud ca intamplarea asta a dat "glorie" mortii. Poate. O glorie trista. Ar fi fost minunat sa aiba gloria vietii, in continuare. Si cu fiecare plecare si disparitie de culoare din tabloul meu, nu pot sa nu-mi amintesc, sa nu "recapitulez", una cata una "marile" morti de actori de pana acum. Imi amintesc fiecare culoare ce s-a dus si stiu exact locul de unde s-a dus din tablou. Imi amintesc si senzatia umbrei si-a negrului lasat in urma, din ziua fiecarei plecari.

Am observat ca actorii pleaca, cei mai multi dintre ei, mai devreme.  Sunt sigura ca daca s-ar face un studiu, o sinistra estimare, s-ar constata ca actorii, cel putin acestia din Romania, traiesc mai putin decat restul oamenilor. Spun "restul oamenilor" in deplina cunostinta a sensului cuvintelor. Spun asta pentru ca eu cred cu tarie ca artistii in general, si actorii in mod special, sunt alte specii de oameni. Nu stiu daca mai bune, mai rele, dar alte specii. Inclin sa cred ca mai bune, totusi. Sunt facuti dintr-o plamada eterica, subtire, delicata, in multe cazuri, nobila. Nu ai cum sa nu fii suflet frumos, tot graind frumos, tot respirand frumos, tot petrecandu-ti timpul in frumos si artistic. Nu ai cum sa nu ai o minte fabuloasa, tot citind atata cat citesc ei, memorand, intelegand, simtind, traind. Si aici este ideea. Tot traind personaje, vieti, oameni, actorii isi pun cumva propria lor viata deoparte. Ai putea crede ca astfel isi conserva ei spiritul, intocmai cum cosmonautii care ies in spatiu castiga cateva clipe de viata terestra pentru intoarcerea de pe urma pe bila albastra. Dar tot iesind si intrand din propriul spirit in alte spirite, din propria viata in alte vieti, din realitate in randuri scrise, tot lasandu-si viata de acasa in cabina de proba si reluand-o dupa cateva ore, isi consuma incet, incet propria esenta. Daca stam sa ne gandim, e de ajuns o viata, cum e aceea reala, de pilda, sa ne erodeze si sa ne aduca intai la stadiul de schita, iar mai apoi din ce in ce mai aproape de huma. Dar ce faci cand traiesti mai multe vieti, de fapt, un sir lung de vieti intr-una singura? 

Cat sa reziste un suflet? Cat sa reziste un trup? 

…..republicat din 15.02.2012….

Privitor ca la teàtru

Am mai spus-o si-o s-o spun mereu: subiectul meu de (cel mai mare) interes il reprezinta oamenii. Nu am nevoie de niciun spectacol, de nicio reprezentare si recunosc vinovat ca nici natura insasi nu ma fascineaza, cu toata splendoarea ei, atata cat ma fascineaza infinitul uman. L-as contempla, l-as diseca, l-as analiza mereu fara sa ma plictisesc. Privitor ca la teatru eu in lume sa ma-nchipui, este hobby-ul meu preferat. Teatrul este superb pentru ca extrage esenta din toate, dar realitatea insasi, e imbatabila.

ne-am dat “insuficient”

nu ne suntem suficienti
nu ne umplem niciodata sufletul pe deplin
nu ne suntem de ajuns, unii altora, noua înșine 
ne nastem completi si totusi incompleti, murim incompleti si pe alocuri, completi
e nevoie mereu de ceva, de cineva, de-un dincolo de noi ca sa fie limita acolo sus, altfel nu stim, altfel  secam, altfel e greu

A cata sansa?

Jongleriile cu sanse sunt riscante. Trebuie sa stapanesti bine arta asta. Nu poti nici abuza de sanse, nu poti nici sa retragi una aleatoriu, dintr-un sir care-ti joaca intre degete. Sa stii sa alegi momentul in care merita sa mai arunci o sansa in fluxul dinamic al intamplarilor ramane o arta.

Unde sunt manierele de altadata?

Desi n-am facut inca istorie, m-am nascut, totusi, acum cateva decade, suficient cat sa mai prind sarutul mainii, multumesc-ul mai generos oferit si scuzele venite la timp si sincer. Am prins vremea cand se oferea pardesiul femeii, i se deschidea usa, i se aseza scaunul la masa. Asa am vazut eu in copilaria mea, in casa la mine si in alte case. Admit ca sarutatul mainii mi s-a parut intotdeauna un gest exagerat, inca de pe atunci. Si atunci, si acum, am preferat si prefer sa vad o strangere de mana, civilizata, rezonabila, in locul capului plecat si al gestului obedient, parca. Sunt insa si barbati care strang mana unei femei, precum i-ar strange-o unui confrate: ca intr-o menghina. Mi s-a intamplat de multe ori sa experimentez o astfel de stransoare in timp ce incercam sa extrag din grimasa de durere un "Buna ziua" sau mai stiu eu ce replica potrivita circumstantei. Dar mai nou, de cand cu suflul asta corporatist si al diverselor tehnici de manipulare ori control in societate, si femeile strang mana voiniceste. Te si miri cum o mignona cu cateva kilograme bune mai usurica decat tine sau cu cateva trepte de masurare mai putin, poate sa-ti nenoroceasca o biata mana cu o stransoare asa de soldateasca. E stiut deja ca o strangere ferma de mana denota seriozitate, incredere in sine, responsabilitate. Deci...ti-o poti controla- nefiind un gest spontan- si poti ajunge sa inspiri incredere de mare angajament. Asa ca...haideti sa ne strangem mana omeneste, nu militareste si sa ne construim imaginea pe piloni reali.
Dar, revenind la manierele de altadata, desi pot parea exagerate acum, desi cu multe nu rezonez foarte mult pentru ca deopotriva cred ca multe gesturi si lucruri pot fi facute de tine insati, nu neaparat de un el sau nu neaparat pentru ca "asa scrie la carte", parca imi e dor sa mai vad o femeie tratata...ca o femeie.
De ce sunt inca "slabe" femeile la gesturi frumoase venite din partea barbatilor? Pentru ca nici aici, clasicul nu moare. E adevarat ca si femeile si-au mai pierdut din gratia comportamentala - daca pot spune asa - si fac mai usor de trecut culoarul asta al gesturilor fruste, barbatilor, dar parca tot barbatii ar putea sa-si asume curajul de a se purta altfel decat marea masa contemporana.
Probabil ca e semn de batranete din partea mea sa ma lamentez acum nostalgic pentru ce a fost, dar asa cum hainele vintage au un farmec deosebit intr-o epoca prezenta, tot asa cred ca bravura de a renaste gesturi frumoase de altadata, ar putea insemna un suflu nou minunat in zilele noastre si mai ales, in societatea noastra. Ar fi minunat sa reinvie curtoazia masculina, cuvintele tandre si dulci ori gesturile cavaleresti, care acum par penibile si pun dintr-un voleu in panoplia prostilor si a "fraierilor" pe orice temerar care ar incerca sa le rosteasca ori sa le faca. As putea parea o inadaptata a vremurilor si poate ca asa si sunt, dar nu cred ca nu as gasi adepte ale acestei idei vintage de comportament masculin intr-o era moderna. Locul femeii s-ar muta cu o treapta mai sus decat este acum, femeia insasi ar recapata un pic din farmecul ei oricum intrinsec dar mult diluat de vremurile de azi si, cu siguranta, si-ar reintregi din valoarea stirbita de masiva banalizare a conceptului feminin.
L-as aprecia pe curajosul care si-ar asuma o aparenta abordare penibila, pentru bravura de a face sau de a spune ceva frumos unei femei. Femeile insele ar trebui sa aprecieze si sa incurajeze orice bravura de acest soi. Din pacate, nici printre femei nu mai exista multe curajoase care sa recunoasca si sa admita ca le place si ca isi doresc o anumita curtoazie si frumusete invechita a gesturilor si a vorbelor masculine.
Deci, ar fi de apreciat curajul oamenilor de a-si asuma frumusetea gesturilor dincolo de orice aparente catalogate superficial ca fiind penibile.

Cu cărțile pe masă!

Cum se poate întoarce uneori pe față, brusc, hidos, cu mațele pe afară, cu mirosul fetid de ascunzişuri purulente, putrede, imunde, mintea umana....

Animalele

Fiecare rana de om m-a brazdat adanc, fiecare gura de om-animal m-a muscat adanc.
Carnea mea e zdrelita, rana invechita, m-am abrutizat, nici nu mai port memoria loviturilor, ci doar urmele. Nici nu mai stiu, de unde, cum, de la cine, de ce?
Doar cand pasesc prin aceleasi locuri, doar daca ma ratacesc pe aceleasi poteci, imi amintesc, imi revin ca nuielele peste obraji: momentele, durerea, singuratea, neintelesul, disperarea, dezamagirea, frica.
Oamenii...animale sublime, animale abjecte

pixeli

singuri in universul infinit, precum literele tacute pe pagina alba, precum pixelii inghesuiti umar langa umar, muti, infimi, invizibili, egali, anodini, banali, marunti, insignifianti, prea multi.
singuri intr-o lume stranie, stramba, efemera, fara tinta stiuta, fara origini stiute.
singuri prinsi intr-un mijloc de timp, gol de sens, gol de greu, gol de stabil ori de peren
singuri intre noi, singuri cu noi, in noi
mult prea singuri
de fapt, mereu singuri

Resemnarea

Cred despre mine că sunt o luptătoare, atunci când cred în ceva. Nu m-aș încadra la "ambițioase", nici în șablonul "femei puternice", nici în oastea "realizatelor". Dar cred, sau mai bine zis, știu, că atunci când cred cu adevărat în ceva (deși nu ajung des la performanța asta), atunci când îmi doresc cu adevărat ceva, atunci când iubesc cu adevărat ceva, lupt cu tot ce am la îndemână, nu obosesc și nu renunț. Știu ce am de făcut și fac.
Sunt însă lupte care nu depind de mine, numai de mine. Sunt lupte pentru a căror soartă nu sunt singura ursitoare. Sunt lupte pe care le pierd.
........
Resemnarea vine întotdeauna după zbucium. Întrebări fără răspunsuri sau cu răspunsuri întortocheate ce bombardează creierul, gură uscată, tălpi goale simțind pietrișul alunecos de pe marginea hăului, zbucium, căutare, bâjbâit, controverse, neliniști sau pur si simplu luptă acerbă, luptă umăr la umăr, grea, istovitoare, după care liniște, pur și simplu liniște. Resemnare. Resemnarea născută din oboseală. Deci, mai întâi e oboseala. Da, oboseala. Ești obosit să te întrebi și să nu știi ce să-ți răspunzi, ești obosit să lupți și să-ți fie frânte mâinile în luptă precum vreascurile, ești doar foarte obosit, definitiv obosit. Așa că te resemnezi. La început, te resemnezi cu obidă, cu neliniștea, încă, a acelui "și dacă?..". În tine mai pâlpâie un pic speranța, aceea care, de altfel, te-a ținut până nu mai demult în luptă. Dar asta este numai la început, atunci când resemnarea debutează, când tu "începi să te resemnezi". După aceea însă, vine adevărata sucombare, adevărata paralizie, hibernare, nelucrare, nemișcare, dar mai ales, după aceea, vine adevărata liniște. Liniștea resemnării. Dincolo de regretul nereușitei și dincolo de tristețea învingerii în cauze mai presus de tine e această minunată și binecuvântată liniște a resemnării. Te împaci cu tine, cu călăul tău sau pur și simplu te lași doborât, învins, te ghemuiești în poziție fetală sau îți expui pieptul fără nicio teamă, pentru că toate coordonatele s-au schimbat și toată miza de dinainte care-a ținut lupta sus, s-a diluat, nu mai există.
Râmai doar tu, în sfârșit odihnit, resemnat, adunând forță pentru următorul zbucium.

Filmul mortii mamei mele

Astazi se implinesc exact trei saptamani de cand mama mea a murit. Acum trei saptamani, in fata mea, sub ochii mei. De atunci nu mai plang. Nu mai pot sa plang. "Mi s-a impietrit inima" - ma gandesc. S-a facut o crusta tare peste sufletul meu, ceva dur, mut. Nu pot nici sa ma gandesc, adica ma gandesc, dar e ceva de suprafata, ca o vizita in fuga. Nu raman, nu ma asez, nu privesc in mine. Parca as trece pe langa usa unei dependinte in care am inghesuit foarte multe catrafuse, pe care-am burdusit-o in asa hal, incat stiu sigur ca daca o voi deschide, se va prabusi peste mine si ma va inghiti. Asa ca n-o deschid. De frica, probabil. De neputinta, sigur. Acum vorbesc tot in trecere, tot ca si cum mi-as purta palma peste un obiect, fara sa-l iau in mana, fara sa vreau sa-l iau in mana. Mi-e si frica sa-l privesc. Doar stiu ca e acolo si ca palma mea trece usor pe deasupra lui. Dar doar atat.

Port negru. Niciodata nu mi-a placut negrul. Am cautat, tarziu, in ultimii ani, sa-l inteleg, sa-l privesc din alta perspectiva, sa-i atribui cel putin calitatea misterului. Dar a fost ca o dragoste cu de-a sila. De fapt, niciodata nu mi-a placut. Nu mi-a placut pentru ca n-am reusit niciodata sa vad in el enigma, misterul, eleganta, sobrietatea, care i se atribuie. Eu am vazut in el suferinta, intuneric, moarte. Probabil sunt limitata. Ma apasa negrul asta si-l detest, pentru ca imi aminteste in fiecare secunda de usa aceea pe care am inchis-o fortat si care stiu ca se va deschide. Mi-e frica de usa aceea si de suferinta mea de dincolo de ea. Stiu ce "catrafuse" sunt acolo. Stiu ce-am adunat, stiu ce-am inchis. 

Ma strabat doar flash-uri cu ea, cu mama mea, cu iubirea mea. Asa-i spuneam eu: iubirea mea. Acum, cand pronunt "iubirea mea", imi aud plansul si deznadejdea de la ultima atingere a trupului ei rece, de la ultima imagine cu ea: superba ca-ntotdeauna, in sfarsit linistita si senina dupa suferinta. Ce n-as fi dat sa o vad asa linistita cand traia. Chipul ei superb se brazdase in perioada bolii cu multe riduri, linii, cute si capatase cu zece ani mai mult decat avea. Ochii ei verde crud erau tristi si obositi, dar chipul ei ramasese, culmea, frumos. Cu toate cutele, cu toata pielea aceea palida - inainte mereu foarte fina si rozalie -cu toata paloarea ochilor, ramasese incredibil de frumoasa. Era prea obosita de suferinta sa mai puna fard, insa frumusetea staruia pe chipul ei cu obstinatie, uimindu-ma de fiecare data. Mereu glumeam cu ea si-i spuneam "Vezi, cine e frumos cu adevarat, e frumos oricum". Si asa era. Ea era frumoasa oricum. Si moarta. Dar ce folos? 

Acum cand scriu toate astea, ma simt foarte aproape de usa aceea, aproape ca simt inghesuiala de dincolo. 

Suferinta de suflet, acuta, chinuitoare, razbate carnea. Suferinta de suflet, cand e mare, cand e cumplita, doare direct in carne, taie in ea, rasuceste in rana vie, arde, zdrobeste. Asa m-am simtit eu: zdrobita. Dar nu moartea ei m-a zdrobit, ci suferinta ei. Suferinta ei si neputinta mea m-au zdrobit, m-au nimicit, in asa hal, in asa fel, incat moartea a venit ca un punct dupa o fraza. Moartea a inchis doar o acolada. Ceea ce s-a petrecut inainte, a fost purgatoriul. O neliniste continua, constanta, sufocanta, zeci de intrebari despre cum va fi sfarsitul, despre cat de lunga va fi agonia, despre cat de sfasietoare va fi neputinta de a face ceva pentru ea.

Cosmaruri, nopti fara picatura de somn, nopti in care ii auzeam respiratia, gemetele de durere care se reverberau in mine si se multiplicau precum un ecou fara sfarsit. Sunetul bastonului pe podea, teama continua sa nu i se rupa oasele si sa fie condamnata definitiv la agonie, medicamentul tradus simplu si obisnuit de farmacista in "morfina", spaima cazuta instantaneu si in picaj in stomac la auzul acestui cuvant morbid, apoi lupta, speranta constient absurda, tristetea...tristetea aceea sfasietoare din ochii ei constienti, Doamne, cat de constienti, tristetea aceea muta din pieptul ei obosit, tristetea aceea de muribund care stie ca e muribund, dar care iubeste disperat viata. In ultimele saptamani, intr-o stare de semiconstienta, ne-a reprosat ca nu vrem s-o tratam si a adaugat "Nu intelegeti ca eu vreau sa traiesc?". Ca o bara de otel mi-a intrat intrebarea asta in creieri. O aud si acum si n-am curajul s-o simt. Doar o aud, doar o amintesc, doar o scriu aici. Dar nu o simt. Mi-e teama s-o simt. Pentru ca stiu ca daca imi voi permite s-o simt, ma voi prabusi de durere. 

Culmea este ca nu imi amintesc mai mult copilaria minunata pe care mi-a oferit-o, nici vocea ei in prag de noapte cand imi citea povesti si avea o arta deplina in a ma face curioasa intrerupand lectura in punctele cheie si "obligandu-ma" sa citesc mai departe, ca sa invat sa citesc inainte de a merge la scoala. Nu, nu imi amintesc mai mult asta. Nu stiu de ce. Poate si pentru ca sunt amintiri indepartate. Nici rasul ei frumos, nici buzele ei fine, superb arcuite ori sarutul ei cald, patimas, de mama care isi iubeste copilul. Imi amintesc mai putin imagini, mirosuri, senzatii din copilarie. Imi amintesc mult mai mult si foarte pregnant timpul de suferinta de la capatul vietii ei. Mi-e mintea permanent bombardata de momente: imaginea ei pe patul de spital, imaginea bratelor ei invinetite de perfuzii, mainile moi pe care le tineam in causul palmelor mele avand o foarte reala senzatie ca tin doua pasari mici si fine, privirea speriata cand plecam de langa ea, privirea verde intens cand am surprins-o venind ultima data la spital, incurajarile naive pe care si le facea si pe care le accepta si de la altii, dar doar temporar, ca va trai, lacrima dinainte de ultima suflare, desi era in coma. Imi amintesc marturisirea asistentei care a tratat-o in ultimele zile si careia i-a spus "mi-e frica". Acest "mi-e frica", spus singular de-a lungul unor zile mute de agonie, m-a zdrobit. Neputinta de a o proteja, de a-i fi scut, de a o linisti, de o inchide definitiv intr-o bucla de iubire si protectie asa cum merita - Doamne, cum merita! - m-a zdrobit. Groaza ca se duce din aceasta lume cu aceasta frica de copil neocrotit, fara sa pot s-o tin de mana, fara sa pot sa-i arat pana in ultima secunda ca nu e singura, ca o iubesc pana la Dumnezeu si ca as merge cu ea pana in abis, a trecut peste sufletul meu ucigator. M-a parjolit. 

Nu stiu de ce am povestit toate astea. Nu intereseaza pe nimeni o suferinta in plus de pe un blog obscur. Dar cred ca se adunasera in mine cuvinte. Se adunasera multe in mine, nu e loc aici si nu ar fi loc intr-o viata, sa zugravesc pierderea si suferinta din tot acest timp de pierdere gradata. Nu e loc sa descriu ce om a fost mama mea. Cata bunatate de sfanta era in sufletul ei, in gesturile ei, cate noblete, cata generozitate si dedicare pentru ceilalti. Mereu ceilalti. Ea, ultima. Cat spirit de sacrifiu, pana la anulare de sine, pentru orice: de la o mancare preferata facuta in toiul noptii vreunuia dintre copii, pana la ajutoare anonime sau discrete pe care le dadea unor oameni cu care nu schimbase o vorba vreodata, dar despre care auzise ca ar avea nevoie. Buna la suflet ca o sfanta a fost. Buna cu toata lumea. Si toata lumea o iubea. Iertatoare, impardonabil de iertatoare. O certam mereu pentru cat era de iertatoare. Niciodata nu se invata minte si ma ierta de fiecare data ca o certam, si nu numai. 

Definitia iubirii de oameni, de bun si de frumos a fost iubirea mea.

....

Dumnezeu sa mi-o odihneasca si sa mi-o ocroteasca!