Scurta pledoarie pentru foste iubiri

Adevarata măsură a unei iubiri nu se dă nici atunci când iubirea se înalță fulgerător si nici atunci cand, dimpotrivă, se naște dospit, etapizat, chinuit...adevarata măsură a iubirii nu se arata nici măcar atunci când iubirea e ajunsă la zenit, un zenit inaltat atât de sus si atat de inundat in lumină, incat intunericul ti se pare undeva departe, departe...
Adevarata masura a unei iubiri se da... dupa. Da, adevarata masura a iubirii isi bate ritmul abia atunci cand nu mai este, abia atunci cand se incheie, cand isi aduna catrafusele, cand drumul comun sa bifurca, se alege, se imparte. Abia atunci se vede masura unei iubiri. Cand oricat te-ar durea carnea si oricat de golit te-ai simti, atat de golit, incat daca te-ai mai striga, ti-ai da seama ca esti gol si de ecou, atunci cand, cu toate acestea, ai sti si te-ar tine baierele sufletului sa nu urasti, sa nu regreti, sa nu strici si sa nu intinezi ce-a fost. Adevarata masura a unei iubiri, a unei foste iubiri, este sa mai poti iubi pe "a iubi" la trecut, atat de frumos si-atat de uman, incat sa-ti lasi in pace prezentul. Frumoasa masura a unei iubiri este sa poti altfel iubi, sa ai forta si omenia sa te ridici peste orice ispita de a macula ori de a tavali, ce-a fost, pe cel care-a fost, si mai ales, pe cel care-ai fost.

Nu dati cu pietre in iubiri cazute. Pe cine mai ajuta? Nu ajuta, nici nu sterge, doar coboara.

Sa ne iubim iubirile, asa cum au fost: grele, luminoase, cu speranta, lungi, asfixiante, incredibile, ciudate, ascunse, strigate, hulite, intelese, neintelese...Sa nu le negam, sa nu le stergem, sa nu le murdarim. Sunt si ele, acolo, undeva...Sa le lasam sa moara frumos, in tihna.Si sa ne ridicam deasupra oricarei tentatii de a le ingropa in macule sau in memorie.

Vorba reclamei: sunt cea care te face să te întorci din drum. Sunt eu, uitarea!

Nu semănăm decât la parchet

După reclama asta, damă mai bine ca uitarea, nici nu cred să existe.... 

Dar și uitarea e scrisă-n legile-omenești...Și Doamne, cât de bine e că e așa...Mă lăsase memoria în ultimii ani, în ultima vreme. Am pus-o mai întâi pe seama aiurelii cu care - recunosc modest - am fost înzestrată. Apoi mi-am dat seama că nu e numai aiureala de vină, că la mijloc se află ceva mai puternic decât talentul meu nativ. Și-am început să întreb în stânga și-n dreapta, să cer păreri, să cer soluții. "Stresul, draga mea, stresul e de vină". Fugi de-aci - răspundeam - toată lumea e stresată, de ce-aș fi eu mai cu moț și de ce moțul meu ar fi tocmai uitarea? Când o viață întreagă am reținut mii și mii de date inutile pentru admiteri tâmpite la facultate, versuri, bucăți de filme, de evenimente, ochi, gesturi, amănunte fără rost, lecții, teme, fraze, păreri, biografii, vise și nenumărate alte crâmpeie de acest soi? Cum să accept ideea că acum nu mai rețin nici unde am pus telefonul sau cana, ori dacă am încuiat ușa, dacă am dat bună ziua o dată sau de mai multe ori aceleiași adunări de oameni în cele două minute de la sosirea mea, dacă azi e luni sau e chiar ziua în care sunt nașă de botez? Cum să mă obișnuiesc să-mi repet în gând locul în care am lăsat mașina, când știu că mă duc cu ea la băcănie ca să-mi care sarsanalele cu merindele cumpărate și-apoi ne întorcem pe jos acasă eu și sarsanalele mele, pentru că am uitat cu desăvârșire că am venit cu mașina?
Alții mi-au zis mai delicat: "ai multe preocupări, te frământă prea multe, ai prea multe pe cap". Păi cum să mă recunosc vinovată și-aici? Că n-am! O pisică în loc de trei copii și un job în loc de șomaj, un soț în loc de unul în contumacie, sănătate cu mici strâmbături din nas, în loc de bătut spitalele? Astea sunt preocupări? Păi nu sunt. Deci n-am nici preocupări atât de multe și apăsătoare încât să mă ascund în spatele lor.
La cap nu m-am lovit, deși multi m-ar contrazice.
Am cerut ajutor specializat. Am primit, ca toți bolnavii - închipuiți sau nu - pastiluțe. Am uitat de prea multe ori să le iau, așa că m-am lăsat. Mi-am luat în schimb, o agendă, deși mi s-a sugerat Excelul. Excelul e de actualitate, îți poate aduna planurile, îți poate filtra lipsurile și-ți poate chiar face previziuni pe baza statisticilor scrise de tine pe nervii altora. Prefer agenda. Nervii altora ca nervii altora, dar eu cu mine ce mă fac? Că nici mie nu mi-e ușor să-mi uit gândurile, geanta, capul. Mi s-a mai spus "nu ești suficient de atentă!". Bine, sunt atentă. Mă concentrez să fiu atentă sau să plătesc atenție cum îmi spunea cineva în romgleză. Bine spus în cazul meu, că eu chiar plătesc bir greu. Sunt atât de concentrată să fiu atentă, încât uit de ce trebuia, de fapt, să fiu atentă....
Ce să fac? Să-mi leg vorbele de gât? Să-mi scriu pe mână ca la școală? Să-mi notez PIN-ul cu marker pe spatele cardului și să-mi pun PUK-ul numărul doi ca mesaj de întâmpinare pe telefon? Să port mereu în geantă o cască de duș în locul umbrelei pe care nu uit s-o iau pe soare si fără de care plec întotdeauna pe ploaie? Și că veni vorba, acum îmi dau seama ca problema ar deveni nu să-mi amintesc să iau umbrela, ci să îmi amintesc măcar o dată să pun casca de duș în geantă, nu-i așa? A, era să uit! Și să nu uit c-o am la mine și apoi s-o scot! Asta dacă n-o uit cu geantă cu tot.
E supărător când povestesc aceleași lucruri aceluiași auditoriu și care, de cele mai multe ori, se jenează să-mi spună că știe povestea. 

Atâta luptă și cu uitarea asta, pentru ce? N-am putut s-o înving? Păi ia atunci să mă împrietenesc cu ea, să fac un pact cu ea, eventual s-o scot la un suc să văd ce mai zice, ce (-mi) mai face.

Unul din marile ei avantaje? Nu mă plictisesc niciodată. Totul mi se pare nou, ediție princeps, de fiecare exasperantă dată pentru alții, eu am același zâmbet tâmp și plin de fericire de ce aud. La fel mă mir și la a mia povestire. La fel de candid întreb, exact ca la început și ca data trecută: "hai, măi, așa s-a-ntâmplat?". Și la fel de lipsită de apărare mă simt de fiecare dată când cel cu care stau de vorbă se uită stupefiat la mine. Și dacă-mi amintesc de ce se întâmplă asta, mă scuz imediat și mor de rușine și scanez cu viteza luminii printre pixelii lipsă, ca să reconstitui repede repejor puzzle-ul ce mă împricinează.

Un alt avantaj? Cele bune să se-adune, cele rele să se spele. Prin nu știu ce mecanism, le uit mai repede pe alea rele. Uit, uit și iar uit. Se mai trezește câte-un binevoitor să-mi amintească. Și-atunci mă plesnesc - la figurat vorbind, că la propriu, mi-e milă, cu palma peste frunte. Da, băi, așa e...Uitasem....Și ce bine că uitasem!

Pentru bărbați, speranța nu moare niciodată

Am vrut să pun o poză de pe vremea când încă se iubeau

S-a întâmplat și neîntâmplatul: divorțează Demi Moore de Ashton Kutcher. Divorțează ei, și îmi dărâmă mie ultimul mohican de speranță. Gata, mă mai ținea un firicel de pânză de păianjen de ideea că totuși, o femeie frumoasă, chiar mai "în vârstă" ("în vârstă"=(după dicționarul meu) noțiune absolut relativă și susceptibilă de modificări de optică de la an la an și de la etapă la etapă de viață), poate fi iubită, dorită, chiar luată de nevastă de un băiețel mai tânăr. Auzeam mereu, de la maica-mea citire și până în zilele noastre că n-are, domne, cum să dureze o relație între o femeie mai coaptă un pic și un bărbat mai fraged un pic mai mult. Și așa-mi doream să văd legea asta contrazisă, ca pe atâtea multe alte legi crude, încat DM și AK erau pentru mine dovada incontestabilă că se poate, chiar se poate. Și se putea chiar în contextul în care ea venea după alte două căsnicii încheiate, după trei copii, după o carieră într-un mediu destul de instabil pentru familie și mai ales... după mai mulți ani de trai decat el. Mi se umplea inima de încântare să-i văd împreună, spărgând canoane și prejudecăți și făcând poteci pentru idei noi, deși, în spatele minții mele, ședea pitită temerea zgândărită de vocile din jur, că nu va dura. Și n-a durat mult: numai șase ani. Vă imaginați că în toți acești șase ani am stat cu sufletul la gură, preocupată de gândul ăla de care vă spusei mai sus, dar încântată an de an, știre de știre, despre informațiile confirmatoare că încă mai merge. Când azi, zbang! M-a trăznit. Am deschis televizorul și mi s-a năruit tocmai această speranță naivă de femeie care îmbâtranește și ea și înțelege mai multe și spera și mai multe, deși paradoxal, dispera. Poate că evenimentul în sine, infidelitatea lui și pe cale de consecință decizia ei de a divorța, nu are nicio legatură cu vârsta ei. La urma urmei, se-ntâmplă divorțuri la tot pasul, indiferent de...indiferent de multe. Și totuși, și totuși, cred că ritmul lui biologic și-a spus cuvântul, până la urmă. Cred că nici frumusețea ei genuină zic eu, dar cu siguranța întremată pe ici pe colo, cred că nici experiența ei și uite, că nici iubirea ei, nu au reușit să-l țină lângă ea până la urmă. Tot l-a tras gândul și fapta către cei douăzeci și doi de ani ai celeilalte...Și-atunci, e imposibil, ca femeie, să nu te gândești la ce simte ea, cea de patruzeci și nouă de ani, în fața acestui simplu și cumplit de natural fapt de viață? 

Nu mai aduc în discuție cazurile clasice când, după o viață lângă el, adesea dedicată lui și plozilor turnați din dragoste cu el, te lasă pe tine, pe plozi, casa, masa, viața toată din urmă, pentru...o gură mai fragedă, pentru un trup căruia încă n-au început să-i cadă balamalele, pentru tinerețe, pur și simplu. 

Cum să te-mpaci cu ideea că numai atâta s-a putut, că s-a dus pe apa sâmbetei perspectiva acelui "și au trăit fericiți până la adanci bătrâneți" - pentru ea, oricum, mai adânci decât pentru el? Cum să asiști la alunecarea ta către seniorat, după ce toată lumea ți-a zis că nu va dura și după ce îi vezi pe ei, tineri și neliniștiți neliniștindu-te și neliniștindu-se în fața ta?

Nu iau in calcul aici consolarile pe care le poate avea ca mamă, ca actriță consacrată, vorbesc aici de prăpastia din sufletul ei de femeie care nu mai e tânără (repet, conform organigramei bine știute și nu conform părerilor mele) și care este părăsită de bărbatul ei mai tânăr pentru o femeie mult mai tânără. Cred că drama trebuie să fie cumplită. 

Știu, știu, că se vor auzi voci, cum s-au auzit oricum de la început că platește prețul inconștienței ei sau poate pe-al ambiției de a demonstra că se poate. Dar de fapt, plătește altceva. Plătește doar prețul simplului fapt de a se îndrăgosti de un barbat și de a-l iubi, indiferent de vârstă sau de alte lucruri. Și, pentru că mi-e imposibil să nu mă gândesc la situația în oglindă, iar constat cu amărăciune cum ele nu mai pot, de la o vârstă destul de rezonabilă, iar ei mai pot, până la vârste comentabil de rezonabile. Nu pot să nu mă gândesc la cuplurile în care el are cu mult mai mult decât ea, și, deși există prejudecăți și la acest capitol, totuși, circumstanța asta este trecută mai ușor cu vederea, este mai puțin blamată, este chiar înteleasă, de multe ori. Și iar mă revolt pe această permanentă situație ingrată a femeilor versus bărbați (și nu sunt, chiar nu sunt feministă). Exact cum am văzut de curând o glumă bună într-un film în care două prietene comentau un cuplu  - un domn cu părul alb ținând de talie o demoazelă silfidă (pentru o imagine completă, amândoi în costume de baie, la piscină): "Pentru bărbați, speranța nu moare niciodată".

Haita de oameni

Așa cum am crezut mereu că oamenii sunt în stare să dureze şi sublim, și inefabil, tot așa am știut că ei pot coborî în cele mai mizerabile și abjecte temnițe din ființa lor, atât de mizerabile și atât de abjecte, încât te cutremuri și ai vrea să fugi pe Lună, numai realizând cât de tenebroși și cât de cumpliți pot fi. Și printre temnițele murdare prin care se mișcă oamenii în ființa lor, se află și haita. Haita de oameni. Urâtă adunătură.
Nu au colții rânjiți, nici nu le iese aer cald și flămând de sânge pe nări, nici nu mârâie, nici nu zgârie, dar sunt mai răi și mai cumpliți de-atât. Se-adună în haite și unul dă mai rău ca altul, cu vorba, cu fapta ori căutătura. Nimic nu mă întristează și nu mă scârbește mai tare, ca haitele de oameni adunate să sfâșie cadavrul unui om tot ca ei, dar căzut. Se antrenează unul pe celalalt, se îmboldesc, își dau curaj, ăia răi din naștere dau curaj ălora care-au fost slabi și lași toată viața, se adună în cerc, împresoară, lovesc, omoară.  Lașii la umbra mulțimii, curajoșii în coasta anonimatului, neafirmații de sine care afirmă de alții. Și le cresc rândurile cu viteza luminii și unul făra altul n-ar fi nimic, dar împreună sunt un buboi urât de om, un buboi de oameni. Și cei mai mulți nici nu știu pe cine disecă acolo, pe cine scuipă, pe cine îngroapă în glodul care le iese pe gură, nu știu și sunt prea abjecți unii, ori prea grăbiți altii, ca să mai stea să mai afle. Și ce? Ce mai contează? Pe cine interesează? Haide, domne, lasă că știm noi...Știm noi mai bine. Huo! se aude răcnet de animal din haita de oameni. Și-l vezi pe lapidat grămadă de carne și oase într-un cerc sau țintă aiurea pentru săgeți ce vin de pretutindeni. Și te uiți la ăia care dau în el cum sunt ciopliți tot în brațe și-n trup și în chip ca și el, dar cu ochi diferiți și cu gură ciudată. Și te sperii și ți-e teamă și ti-e greață.
De câte ori n-am asistat la înverșunări incredibile, la cuvinte ascuțite ori murdare aruncate nedrept în oameni, în munca lor, în crezul lor, în viața lor. Și asta doar pentru că așa cred ei, ăia mulți și lași, sau doar pentru că așa li se pare lor, ori doar pentru că se amuză, sau pentru că așa se poartă, ori doar pentru că așa fac ceilalți. Sau poate doar pentru că ei înșiși n-au apucat să fie încă, descoperiți. Arătatul cu degetul și ridicatul pietrei. Atât de vechi, atât de lașe și atât de murdare...
De câte ori nu m-am indignat și nu mi-am dorit să pot clinti ceva, să pot să acopăr cu liniște urletul nedrept al haitei ori să pot s-o sparg și s-o-mprăștii împreună cu vorbele ei. A fost o vreme când mi-aș fi dorit să fac toate astea și-apoi să mă premiez cu recunoașterea plină de căință a haitei c-a greșit ori că a fost nedreaptă. Acum mi-aș dori doar să-i trântesc o oglindă mare în față.
Cât de abjectă găsesc că este unirea și uniunea întru rău...Întotdeauna am fraternizat și voi fraterniza cu slabii, cu victimele și cu loviții din nimic și pentru nimicuri. Pentru că știu deja cât de des și nedrept se lovesc oamenii între ei și cât de creativi pot fi în a se aduna înverșunat și laș în haită, întru nimicire...

Noi între noi de Adrian Păunescu

Sunt munți între mine și tine
Și ceață și tulbure câmp,
Plantații de cumpeni absurde
Și dansuri greoaie de plumb.

Și chiar de n-ar fi toate-acestea,
Noi tot nu am fi fericiți,
Zadarnic uzezi telegraful
Și semnele dulci îmi trimiți.

Că sunt între tine și mine
Nu numai toți munții cu nu,
Ci eu mă opun ție însăți
Și ești împotrivă și tu.

Pierdută la marginea toamnei,
Abia mai tresari în ecou,
Veni-vor adânc să te-ngroape
Ninsorile Anului Nou.

Sunt munți între mine și tine
Și cred că nu-i cale-napoi
Iubito-ntre tine și mine
Rămânem de-a pururea noi.

Desfrânare de toamnă de Adrian Păunescu

Încolo, către munte, hai să ne facem loc,
acolo unde fânul nu s-a întors acasă,
hemoragii albastre cu ochii mei provoc
și mă semnez cu-albastru pe fiecare casă.

De două zile ninge, aceasta vreau să-ți spun,
să invățăm colindul ieșirii către munte,
acolo să rămânem mult timp după Crăciun,
să dăm cu gaz, s-aprindem și cea din urmă punte.

Să nu existe gândul întoarcerii-napoi,
să ne dispară gustul întoarcerii prin lume,
să credem cu trufie că noi, ca ultimi doi,
suntem cei care viața au dreptul s-o rezume.

Tu ce mai știi de iarba rămasă în pășuni,
ne mai primește talpa venind să se-nfioare?
Ar fi un pat de ierburi florale să-ți aduni,
ar fi ca eu din lacrimi să-mi scot un pat de sare.

Fiorul rece-al toamnei îl simt urcând în os,
cât pot gusta cu ochii, mai cred că este bine,
dezbracă-te la stogul de fân misterios
și ia-ți o haină vie de licurici pe tine.

Să iubesc sau să scriu de Adrian Păunescu

În iubirea cu tine,
N-aveam timp nici să scriu,
Ajungeam la cuvinte,
Totdeauna târziu.

Astăzi, dorul de tine
Mă și face mai viu,
Nu te pot ține-n brațe
Și, de dorul tău, scriu.

Mă încearca destinul,
Cu un tragic pariu
Și nu știu ce-aș alege,
Să iubesc sau să scriu,

Condamnare pe viață,
Când nu ești, să te scriu.

Eu fără tine de Adrian Păunescu

Și brusc am înțeles că fără tine
Nici eu în toate mințile nu sunt,
Să fug și să mă-ntorc, aici, îmi vine
Să nu-mi mai aflu locul pe pământ.

Atât de grabnic mi-ai intrat în sânge,
Atât de mult trăiești în sinea mea
Încât și zgâriindu-mă aș plânge
Temându-mă că-n strop te pierd cumva.

Nu este primăvară nicăierea
Cu muguri morți paltonul ți-l închei
Cu fierea primăverii caut mierea,
Dar nu exiști, iubito-n locul ei.

Și brusc am înțeles că fără tine
Eu însumi mor și nu pot învia,
Deși am fost născut, cum știi prea bine,
Ca să te apăr și-mpotriva ta.

Dramele altora

Dramele altore: sunete surde, infundate, care se-aud de-acolo, de undeva din spate; ori poate sunete ascutite, care ne sparg timpanele sau ne taie retina, intamplari pe care nu stim, nu putem, n-avem cum sa le intelegem.  Dramele altora? o fotografie pe internet, o stire care ne intrerupe drumul spre bucatarie, un mail intre atatea alte mailuri, un oftat "din suflet" care ne sparge "atmosfera", un incident pe strada, ca o precipitare sau intrerupere din mers, ...Dramele altora si-un animal chircit care oricum, nu e drama nimanui, e propria sa drama...Tacerea altora…

De unde-atata timp? de unde-atata intelegere? Cine sa mai poata, pe cine sa mai intereseze, cine sa mai stea s-asculte, cand drame proprii ne coplesesc, ne abat, ne intorc catre noi insine. Nici El n-a reusit sa mantuiasaca lumea.

Republicat din 01.11.2011

Judy

Aş zice că, în familia noastră de români simpli din tată-n fiu, ea este singura de viţă nobilă. Mă rog, de un cârcel de viţă nobilă şi nu de viţa întreagă, pentru că, trebuie s-o spun: e nobilă....numai după mamă. Taică-său, deşi român get beget, nu ştiu prin ce împrejurare, a fost botezat Thomas, domnul Thomas. Probabil c-a avut şi el, la rândul său, părinţi excentrici, altfel, nu-mi explic. Cum spuneam, i-am cunoscut pe amândoi: şi pe maică-sa, şi pe taică-său, pe dl Thomas. Ea, o distinsă şi-o cochetă, un pic cam arogantă, ce-i drept, în schimb el, boem, rebel, sociabil, liber si foarte libertin. Amândoi înalţi, atletici, rasaţi. Doamna, deşi i se spune balineza, vine de fapt, din Thailanda, ţara oamenilor liberi. Am înţeles că i se spune aşa doar pentru că are frumuseţea şi graţia unei dansatoare din Bali. Adevăr gândit-a, cine a ajuns la concluzia asta. Dar nici dl Thomas, cât e el de băştinaş de-al nostru, nu este mai prejos. Înalt, cu talia suplă, a cucerit o ntreagă scară - de bloc, desigur - de la primul până la ultimul etaj, de la primul, până la ultimul nivel. Toate pisicile s-au înamorat de el şi i-au dăruit urmaşi. Dacă a ajuns el şi la nivelul cel mai înalt, la etajul opt, la doamna balineză, asta spune multe. Si uite-aşa, din această întâlnire, din acest amor între o aristocrată thailandeză şi un şuţ de inimi bucureştean, s-a născut ea, domnişoara Judy sau Judette, cum îi mai spun eu când o chem la orele de limbă franceză. Cu jumătatea ei de pedigree s-a înfăţişat în familia noastră, făcându-ne pe toţi să ne simţim un pic mai mult obligés par această noblesse pisicească. Poartă o bluză decoltată, cu un umăr gol, alb. Este prevăzută și pe spate cu o pată albă, pentru ca, în cazul în care te trezești noaptea, să nu calci, dintr-o nenorocită întâmplare, peste ea. Aceea e semnalizarea ei "de pe spate". E curioasă din fire și destul de iubitoare. Dacă însă, te apucă vreo manifestare exagerată de dragoste, te altoiește imediat.
Când era mai mică, adormea numai dacă îi ofereai un deget pe post de suzetă, dar tot aşa adormea si unul din fiii prinţesei Diana, deci s-avem pardon, acestea sunt manifestări regale...

Atunci când am văzut-o întâiaş' dată pentru prima oară,  era singura cocoţată pe toarta unui coş mare de răchită, în care se aflau mama şi ceilalţi fraţi ai ei. De-acolo, de unde se căţărase, se lăsa în jos, ţinându-se ca o maimuţă aninată de toartă, doar ca să-i trăznească pe fraţii ei în cap, cu câte o lăbuţă. Trebuie să recunosc, că, dintre fraţii ei, ea stă cel mai prost la capitolul maniere. Nu înţeleg unde-a fost când d-na balineză - sunt sigură - le-a transmis copiilor un pic din înţelepciunea şi buna cuviinţă asiatică. Sunt sigură că astfel de lecţii au avut loc, pentru că, de pildă, un frate de-al Judettei de culoarea antracitului ne-a întâmpinat la uşă - pe mine şi pe soţul meu - şi ne-a condus discret, până la camera unde se afla familia lui. În plus, când am ajuns acolo, am avut senzaţia că d-na balineză, care trona ca o cloşcă aristrocrată în coşul de răchită împreună cu ceilalţi trei copii ai ei, ne-a răspuns clipind superior şi rar la salut, în timp ce Judy, a fost singura needucată care ne-a ignorat şi şi-a văzut mai departe de bobârnacele ei. Am văzut în ochii balinezei că "seamănă în partea lu' ta-su", aşa că nu mi-am permis să mai zic nimic, nici eu.

Pentru că oricât m-aş scormoni, nici eu nu găsesc la mine nici cea mai mică urmă de pedigree, nici măcar una de-aia insesizabilă, cum vezi pe ambalajele de ciocolată avertismentul acela cu "poate conţine urme de alune", m-am simţit imediat şi în mod natural apropiată de maimuţa de pe toartă, aşa că i-am spus pe loc Judy şi am luat-o la mine acasă. Aşa o strig de-atunci, iar când o chem la masă, o chem numai pe ritmuri de Beatles: "hey, Jude, hai-de la ma-săăă, nah, nah, naaah, nah, nah, nah, naaaaha".
A trecut un an de atunci. În tot acest timp, ea s-a ocupat şi de redecorarea casei. Cu un talent ascuţit, a transformat zestrea de la soacră-mea, o canapea cu tapiţerie de stofă, după chipul şi numele ei, dându-i un design sălbatic, lăţos, hippy...
Ne jucăm şi de-a hoţii şi vardiştii, eu fiind întotdeauna hoaţa, se înţelege. Fiecare la câte un colţ de perete, între noi - simbolic - biblioteca, ne urmărim febril, până când cea mai curajoasă dintre noi, ea, iese în faţă ca o mică pumă. Îşi ia o postură înfricoşătoare, zice ea, înţepenind pe cele patru picioare şi arcuindu-se ca o vulpe criogenizată într-un fel de semilună, după care se pregăteşte de atac. Îşi înalţă capul aerodinamic şi se uită dintr-o parte, iar în loc de urechi îi apar brusc, nişte periscoape. Îmi dau seama că e de rău dacă mai zăbovesc, aşa că o iau la sănătoasa, cu puma după mine. 

Am fost împreună şi în vacanţa de vară, un pic, la Vama Veche. Îi place să călătorească şi să privească pe geam. S-a comportat decent şi pe plajă, deşi nu s-a adaptat din prima. Acum stă pe genunchii mei şi habar nu are că vă povestesc despre ea, că ar veni cu siguranţă să se prezinte singură, atât e de obraznică.

Somnoroasă, atât de somnoroasă...