in doi

stiu ca exista unele specii de pescarusi care se imperecheaza pe viata... se intorc din calatoriile lor lungi la acelasi cuib, la aceeasi partenera; numai daca aceasta le-a murit intre timp isi cauta o alta...desi adesea nu reusesc aceasta performanta de stabilitate a pescarusilor, oamenii imi par inginereste programati pentru etapa preliminara, aceea a cautarii perechii; am observat ca in fiecare om sta latent sau hiper activ ideea asta de a-si rotunji aritmetica existentei la cifra doi; daca e sa rezumi omul la partea lui intima, personala, dezbracata de ambitii sau de haina sociala, e imposibil sa nu observi aceeasi repetata dorinta si lupta pentru...imperechere (suna veterinar, dar nu am un cuvant mai potrivit); toti isi doresc mai mult sau mai putin fatis pe cineva alaturi, un "suflet pereche" - cum i se spune in popor :)), un celalalt pol, pe celalalt termen al adunarii, un/o mate...toti cauta si cauta si lupta si lupta pentru acela sau aceea...nu toti ajung pescarusi, asta e clar, dar de cautat, toti cauta; e-adevarat ca pescarusilor le iese schema mult mai simplu: un dans din coada in fata damelor si cateva alge marine fluturate promitator ca temelii pentru viitorul cuib...e-adevarat...

bun, toate bune si frumoase! toti cautam sa ne "asociem", toti suntem programati pentru semnul plus; mi-am mai dat seama insa de un lucru: ce punem dupa acel plus, adica acel al doilea termen, contrar regulilor absolute ale matematicii ne schimba intotdeauna rezultatul adunarii; ce ai ales sa pui dupa tine, alaturi de tine, in cautarea edenicei cifre doi, iti da tot timpul o alta suma, un alt fel de doi; niciodata nu vei trai acelasi doi; in functie de ce-ai pus dupa acel plus viata ta va fi in mod iremediabil alta; vei avea alte trairi, alte asteptari, impliniri, angoase, nefericiri, dezvoltari, bucurii, degradari...tu insuti vei fi altceva, vei fi alta fata a ta, vei fi personaj dintr-o infinita insiruire de posibile universuri paralele; nu stiu cat suntem de constienti ca acest al doilea termen al adunarii de a carui cautare suntem obsedati - asa cum spuneam mai sus - ne schimba, ne transforma, ne deturneaza pe noi si viata noastra in mod ireversibil.

poate de aceea suntem atat de innebuniti sa ne gasim perechea, poate pentru ca in spatele acestei lupte ne cautam de fapt destinul, ne cautam pe noi.

infidelul loial

Am obiceiul sa ma joc cu vorbele, sa le intortochez, sa le gasesc sensuri, sinonime, antonime, forma lor veche daca au avut asa ceva, sa le diminutivez, augmentez, sa le impopotonez cu alte intelesuri, sa le scot din context si sa le trantesc in altul, sa le traduc sau sa le pocesc...depinde cum imi vine la gura, vorba romanului; exacta vorba :)). E o joaca de-a mea dintre cele mai amuzante. Asa cum imi place sa urmaresc reactiile oamenilor la aproape orice si pentru asta provoc situatii sau inventez situatii, tot asa sunt innebunita de drag sa ma joc cu vorbele. De la o vreme ma tot gandesc la doua cuvinte pe care le-as fi pus clone de vocabular, intre care as fi pus egal, cu mai mult sau mai putina convingere...vorbesc aci de distinsele "loialitate" si "fidelitate". M-am uitat si-n dictionar ca sa vad de am dreptate au ba. Am si n-am. Cartea zice ca "fidel" e cel statornic in convingeri, in iubire, in atitudine, iar cel "loial" este cel sincer, cinstit, leal, cel care isi indeplineste obligatiile asumate. Cam asa le vedeam si eu, dar parca mai degraba l-as fi facut pe loial ala statornicul, iar pe fidel ala sincerul plecand de la simplul exemplu al celui care-nsala. Nu-mi place cuvantul asta "a insela"; suna asa de mercantil, iar activitatea in sine este atat de umana :))...Este unul din cele mai banale si mai plicticoase pacate ale omului. Dar sa revenim. Am ajuns la concluzia ca acesti infideli pot fi numiti loiali. O data pentru ca raman statornici in relatie (nu si in iubire) si-apoi pentru ca isi indeplinesc obligatiile asumate. In dictionar mai apare si formularea "isi indeplinesc cu cinste obligatiile asumate". Pai da, e foarte posibil sa si le indeplineasca chiar cu cinste. Pentru simplul fapt ca sunt obligatii, nu simtiri. Si tot sucind si intorcand cuvintele pe o parte si pe alta si tot jucand rubik cu bucatile de sensuri, cred ca poti spune ca infidelul poate fi loial, adica nestatornic in iubire, dar statornic in relatie, indeplinindu-si cu sau fara cinste obligatiile asumate, dar nu si simtirile candva "asumate"...

antiteza

nu reusesc sa fac pace intre mine si realitate, intre mine si restul...nu reusesc sa ma decid pentru o cale sau sa o gasesc pe cea corecta la momentul potrivit, in situatia potrivita; grav pentru varsta mea, as putea spune; educatia mea, pornirile mele, modul cum vad eu lucrurile, cum simt eu sa ma port cu oamenii, cum as vrea s-o fac, nu are nicio legatura cu realitatea; tendintele mele amabilo-sufletisto-prostesti se izbesc de comportamentul "normal" (rece si lipsit de orice implicare in traducerea mea) al celorlalti; si-atunci ma intreb cum e mai bine? sa ma adaptez la haita si sa ma deghizez si eu vulpe printre caini sau sa am curajul sa raman exact cum sunt? am fost si curajoasa si m-am simtit de cele mai multe ori prost sau am simtit cata lipsa de apreciere primesc in schimb, dar m-am consolat cu gandul ca macar am facut ce-am simtit, ce-am gandit, ce mi-am dorit; de multe ori am adoptat si varianta lasa a adaptarii - in mare parte pentru ca mi-a fost intotdeauna groaza de penibil - dar m-am uitat mereu cu admiratie invidioasa la cei care au curajul sa fie ei insisi t o t t i m p u l, indiferent de cum sunt vazuti de ceilalti; asadar, cum e mai bine? sa urli de pe rug "si totusi se misca" ori sa graiesti in taina tradarea la al treilea cantec de cocos? la ce bun curajul sau cat de mult sa te manjesti? cred ca rezolvarea vine din cum te simti mai bine cu tine in momentul decisiv, dar mai ales din cum vei in stare sa mai traiesti cu tine dupa...

batrani

In doua zile implinesc treizeci si trei de ani; varsta lui Iisus cand s-a dus fara sens din lumea asta - omenirea a ramas la fel, eu zic ca s-a facut si mai rea dupa El - si varsta lui Alexandru Macedon cand s-a petrecut si el de pe-aici... judecand numai dupa exemplele astea doua, ma gandesc ca ar trebui sa fiu si eu acum mai inteleapta si cu mintea cat de cat upgradata...nu pot zice ca nu sunt mai "citova la minte"- vorba maica-mii...sunt un pic, recunosc...dar mai am si urme de infantilism si naivitate de care nu m-am vindecat si cu care cred ca ma voi duce si eu cand imi va veni vremea; oricum, nici nu stiu daca vreau sa ma vindec de ele; putina seninatate nu strica niciodata:P; ideea e insa ca am inceput din ce in ce sa inteleg fosnetul otetarilor din curtea lui Octavian Paler; am inceput sa pricep fosnetul sfarsitului mai bine ca oricand; incep sa inteleg ce inseamna sa devii batran, sa stii ca esti la capatul drumului cu sens unic si cu cedeaza trecerea...simt acum mult mai acut si mult mai prezent disperarea tacuta din sufletul unui batran; incep sa stiu cum e sa fi trait deja cel mai mult din timpul tau si sa fii in acel punct in care stii ca oricand poti sa fi sters din evidentele umanitatii...desigur, ar putea parea exagerat sa-mi permit sa spun la varsta mea inca "tanara" dupa canoanele de gen ca eu pricep ce inseamna batranetea; este adevarat, nu am toate datele problemei, dar incep sa am o parte din ele...inca ma plimb pe picioarele mele, inca nu m-au lasat oasele si muschii, inca nu mi-e groaza de ce vad in oglinda (desi uneori imi e :)), inca nu mi-au murit prietenii, inca ii am pe cei dragi...si ii multumesc lui Dzeu in fiecare zi pentru asta; si totusi simt si stiu, miros de departe duhoarea aceea...nu-mi este straina disperarea singuratatii, a mintii fragede care lucreaza inca tanara si-n acelasi timp imbogatita de atatea trairi si de atatea "aflari" in trupul epava, nu-mi este straina calea de cativa pasi pe care-o mai vezi in fata si drumul al carui inceput abia se mai vede in urma...desi poate parea o obraznicie, pot spune ca stiu, pot spune ca pricep, ca simt, ca adulmec...nu sunt inca in curtea aceea fara poarta de iesire, dar inteleg ce se petrece acolo; cand l-am citit pe Paler spunand cat de fericit e ca se mai trezeste dimineata si ca uite, a mai apucat sa traiasca inca o zi, am simtit tristetea lui, mi-a fost mila, am avut compasiunea spectatorului; precum mila de un animal batut; dar atat; acum insa simt in mine disperarea lui, durerea, d e z n a d e j d e a...acum simt loviturile asa cum am simtit bataia pana la moarte a calului din "crima si pedeapsa"; este acolo un fragment sfasietor in care un cal este batut pana este ucis...cum o fi sa te vezi neputincios trupeste dar cu mintea inca agera? cum o fi sa nu mai ai prieteni nu pentru ca sunt plecati in vacanta ci pentru ca nu mai sunt de mult? cum o fi sa mai fi si bolnav si singur, cu tot ce-a fost frumos in spate si cu tot ce poate fi mai necunoscut si infricosator inainte? un simplu exercitiu de imaginatie in vremea cand esti tanar si treci usor peste gandurile urate, te poate innebuni...am citit de obiceiuri barbare in care batranii plecau singuri dintr-o comunitate, departe, in pustiu, acolo unde nu exista nicio sansa...ratacind ca in legenda tapului ispasitor, pana sunt istoviti de foame si de sete; am vazut cum sunt condamnati ca vor sa mai traiasca si ei, ca mai indraznesc sa vrea sa traiasca si ca mai au indecenta sa lupte pentru asta, stand la cozi pentru medicamente sau pentru vreo parafa medicala...stiu ca sunt urati, stiu ca nu ne plac ochii lor dusi in orbite, pleoapele cazute, fruntea ridata, mainile uscate si cu pete, dar cum o fi sa te trezesti la un moment dat in vestamantul asta si pe sub el sa-ti porti acelasi suflet nebun dupa viata si-aceeasi minte tanara? sa facem numai acest exercitiu, sa incercam sa simtim groaza asta numai cateva clipe, inainte de a le adauga si noi inca o condamnare...m-am tot gandit -asa cum ma gandesc in orice situatie - cum ai putea sa te consolezi, sa te alini, sa iti gasesti un pic de echilibru si in cea mai nenorocita dintre deznadejdi? solutiile sunt clasice: familia, copiii, nepotii, munca, bunatatea, umorul, acceptarea neincruntata...

oamenii de langa noi

nu mai am saisprezece ani de ceva vreme...chiar anul trecut de ziua mea imi zicea sotul meu, "iti dai seama ca ai acum dublul varstei cand te-am cunoscut?" ei bine...imi dau seama si ma intristez, dar ma si bucur; mi-e dor de calea aia mare de care imi zicea toata lumea atunci si pe care o priveam cu nesat si curiozitate si asteptari...mi-e dor de cum ma simteam cand o vedeam in fata ochilor mare, alba, nescrisa, nerespirata ... "viata inainte" ...mi-e dor pe undeva de-acel atunci, dar ma si bucur de-acest acum...ma bucur, asa cum n-am facut-o niciodata, pentru ca acum am dobandit atatea din cele care mi-au lipsit candva; ma refer strict la impliniri legate de constructia mea ca om, nu la altceva; dar nu vreau sa fac un jurnal din blog, m-am tot ferit de tendinta asta...mi se pare indiscret sa vorbesc despre mine si nici nu cred ca intereseaza pe cineva; asa...unde ramasesem? nu mai am saispe ani, mi-am pierdut mult din credinta in oameni si in nobletea firii lor si totusi, la varsta asta la care am trecut si eu prin cateva dezamagiri, descopar minuni in jurul meu, descopar minuni in oameni; intotdeauna am stiut si eu teoria aia sablon cu aparentele; dar parca acum o vad in alta perspectiva; am dat in ultima vreme peste oameni care uimesc prin ceea ce fac, prin ceea ce stiu, prin ceea ce pot...si nimic din fiinta lor "afisata" nu ti-ar spune ceva despre cealalta fiinta extraordinara...supriza deci, e totala...de exemplu, (un exemplu macar) am aflat de curand despre o fata care acum doua zile a implinit 25 de ani, ca piloteaza avioane; nimic din prezenta ei nu ti-ar fi soptit vreun sunet despre acest talent al ei, despre aceasta "ea" de dincolo de ce se vede...desigur, tot asa cum afli lucruri minunate despre oamenii de langa tine, tot asa te-ai putea ingrozi despre altii...sau chiar despre aceia de langa tine...si totusi...atunci cand dam de cei buni, sa-i pretuim mai mult si mai ales...sa ne pastram inima deschisa si ideea ca poate omul asta banal care ne vorbeste deseneaza frumos, stie multa poezie, gateste extraordinar, piloteaza avioane, stie sa intervina daca patesti ceva pentru ca a fost candva voluntar si-a mai salvat si niste vieti...asa ca...oameni, aveti mai multa atentie pentru oameni...

ce vor barbatii?

nu inteleg de ce li se spune barbatilor "vanatori"...vanatori poate de greseli sau vanatori de trecut, dar in nici un caz nu pot sa ma gandesc la ei ca la niste neinfricati si puternici; oricum, am observat ca lor le place sa se impauneze cu denumirea asta pentru ca se simt probabil mai puternici, macar prin autosugestie, daca nu altfel...observ din ce in ce mai mult tendinta asta a lor de a scormoni trecutul femeii iubite, chiar si pe acela al celei doar "placute", nu neaparat iubite...nu inteleg ce curiozitate morbida ii mana in lupta, de ce vor atata sa stie ce a facut ea, ce relatii a avut ea inainte, cum a fost "celalalt"sau mai grav:"ceilalti"...
nu pot sa pricep cum sunt ei vanatori daca le tremura pitpalacul pentru ce a fost, pentru ce a trait ea, pentru ce este pana la urma trecut? la ce ii ajuta sa stie? si daca sa presupunem ca ar primi adevarul, cu ce i-ar ajuta? care ar fi rezultatul? sa se compare? exista riscul sa iasa prost din comparatii...calatoriile unei femei prin relatii nu sunt intotdeauna in directia mai buna, asa ca exista riscul ca domnul actual sa ceara detalii din trecut, sa vrea si sa primeasca adevarul si sa constate ca nu-i convine atunci cand il afla; asadar, tot acest "aflat" are toate calitatile pentru a deveni continua sursa de stres, de comparatii, de intrebari, de suspiciuni, chiar de certuri; si-atunci ma-ntreb "la ce bun?"; uneori am impresia ca si-ar dori sa afle ca ea este pura, nevinovata, neatinsa, nemarcata de fostul (fostii), intr-un cuvant netraita, desi pe multi i-am auzit declarand ca nu (mai) vor virgine...o fi oare vreo bravura? in realitate vor toti virgine, de fapt? (oricum, urat cuvant, mi s-a parut intotdeauna, culmea: vulgar); pentru ca, intr-o logica simpla daca nu mai vrei virgina, in mod clar iti asumi o femeie cu trecut; iar un trecut presupune tot tacamul, presupune v i a t a; adica este evident ca acea femeie a trait iubire, asteptare, dezamagire, fericire in acel trecut al ei; de ce nevoia asta morbida de a sti detalii??? de ce trebuie sa conteze aceasta realitate inevitabila din moment ce ai ales-o pe ea? ai ales-o pentru ca ti-a placut ea esenta, dar ea esenta nu a vegetat pana s-a napastuit cu tine...a trait! asa cum ai trait si tu! si-atunci? e normal sa vrei sa stii "istoricul" ei; asta pot sa pricep; adica e normal sa ai in cap inainte de a incepe ceva, un CV al celui de langa tine; e de bun simt, e ca si cum te-ai gandi sa te informezi un pic despre tara pe care urmeaza s-o vizitezi (si in care poti chiar sa te stabilesti), dar sa insisti pentru detalii - unele chiar dureroase pentru ea si inevitabil si pentru tine din cauza reverberatiilor produse - asta nu pot sa inteleg; in plus, te indepartezi de esential; in loc sa primeze calitatile ei de om, de femeie, felul cum stie ea sa te faca fericit, conteaza ce a trait ea; ma gandesc uneori ca sado-masochismul asta al lor de a investiga trecutul ei, ii face sa creada ca au niste garantii in plus; mare prostie; cu alte cuvinte, stii in ce ape te scalzi; apele insa se schimba in functie de multe; asa ca in final, nu ai nicio garantie...femeile nu par a avea astfel de curiozitati sau cel putin nu la nivelul asta; femeia are si ea limba ascutita cand vine vorba de vreo fosta in care "al ei" (ce enervant apelativ) a investit mult candva...dar o apuca scormonitul cand e nesigura pe el sau cand stie ca-i lipseste ei ceva ce fosta avea din belsug (si asta pentru ca a insistat sa-l intrebe pe el, iar el a facut greseala sa-i spuna - ei, vanatorii, nu obisnuiesc sa-si povesteasca trecutul)...oricum, parca ele nu pun asa la catastif, cum pun ei; pe scurt, ei pun la catastif dintr-un spirit investigator preventiv, iar ele din furie vindicativa de femeie; oricum, revenind, mi se pare o proasta si naiva idee sa investighezi trecutul prezentei tale; risti, daca nu sa fii mintit, sa te paleasca un adevar care sa te urmareasca poate, o viata intreaga; asa ca, decat sa iti petreci viata asa, mai bine te bucuri de prezenta dumitale, de 'mneai, o descoperi asa cum e ea, iar daca mai ai si norocul sa constati ca e ce ti-ai dorit, poate te straduiesti sa nu-i devii si tu trecut...

car je suis l'amoureuse.....http://www.youtube.com/watch?v=Me7wlASiKUg&NR=1

de ce se despart oamenii ?

cand eram mica ma uitam la cei mari cu gura cascata intr-o senina si nedisimulata admiratie; mi se pareau grozavi in primul rand pentru ca aveau voie sa faca orice, pentru ca nu dadeau socoteala nimanui, pentru ca nu aveau teme de facut, pentru ca veneau de la munca si aveau tot timpul din lume sa se uite la tv sau chiar sa se joace daca ar fi vrut; mi se pareau fantastici pentru ca stiu atatea lucruri, tatal meu mai cu seama stia orice cuvant din dictionar, intai ma duceam la el si apoi la dictionar, iar lucrul asta mi se parea fantastic; nici nu concepeam ca el sa nu stie ceva, vreun cuvant nou auzit, vreun lucru petrecut in lumea asta, pentru ca el stia orice; atunci cand mai statea pe ganduri nici nu-mi trecea prin cap ca el ar putea sa nu stie ceva, asa ca luam ezitarea lui nu ca pe o nestiinta, ci ca pe un moment de gandire si atat; increderea mea (justificata de multe ori) era oarba; de asemenea vedeam relatiile intre oameni ca pe ceva pe viata; prieteniile de neclintit, casniciile de nechestionat; totul era stabil si perpetuu in mintea mea; culoarele scolii erau mari, luminoase, oamenii mari ...chiar mari; in mintea mea (imperturbabila :)) - nu sunt mari diferente nici acum :) nu era loc pentru lucruri intrerupte, pentru lucruri fara rezolvare, pentru situatii grave; l-am intrebat la un moment dat pe tatal meu "de ce se despart oamenii?"; a ras si a incercat sa imi explice ca sunt momente cand oamenii nu mai simt ce-au simtit candva unii fata de altii si se despart; a fost cel mai de neinteles raspuns primit de la el pana atunci; si tare mi-e teama ca nici acum nu inteleg; da, mi-l explic, dar nu-l inteleg; intrebarea mea imediata de atunci a fost "pai cum, daca s-au iubit sa nu se mai iubeasca? daca au vrut sa fie impreuna, sa nu mai vrea?"; "uite asa" - mi-a venit raspunsul...

uite-asa imi explic acum, desi nu inteleg, ca doi oameni care s-au iubit mult mult candva, pot ajunge atat de straini, pot ajunge atat de ostili, pot ajunge sa-si faca atata rau...si asta poate sa se-ntample brusc, dintr-o nefericita intamplare, sau poate sa se intample incet, cu picatura chinezeasca a detaliului...si cred ca si atunci cand se intampla brusc, in dedesubturile faptului, a curs mereu insidios picatura blestemata pana a ros tot...ce mutatie se produce in lantul genetic al unei relatii incat sa transforme chipul ei frumos si proaspat de la inceput in hidosenia de dupa o vreme? numai aia doi stiu; si adesea, nici ei...pentru ca n-au fost acolo atunci cand ar fi trebuit sa fie, fie ca n-au stiut, fie ca nu le-a pasat; am observat ca "din afara" moartea unei relatii se justifica si capata inteles daca exista motive clare; oamenii in general au nevoie de motive, vor motive, vor certitudine; asa e si logic; dar se poate intampla ca incetul cu incetul, picatura cu picatura, din motive mititele sa ajungi la marele final si sa iti lipseasca tocmai in acest moment - m o t i v u l; si atunci si ala parasitul si toata lumea va zice "ce-a avut domne' nebunul/nebuna de-a lasat asa o fata/un baiat?"

si lumea nu va sti ca ea a venit obosita intr-o zi si-a avut nevoie de vorbele lui tandre sau de bratele lui safe (imi place cum suna "safe" - suna a cuib), dar el a fost prea ocupat cu calculatorul lui si nu a avut timp sa observe; lumea nu va sti ca el s-a simtit coplesit si a asteptat de la ea sa nu-i mai urle intepata si cu bigudiuri in par ca sta la calculator, ca si-a aruncat sosetele, ca fumeaza prea mult; nu va sti nici cum a tanjit ea dupa florile de la inceput si privirea lui de-ndragostit, privirea aceea in care ea se vedea femeie, nu nevasta; nici cum el ar fi vrut sa o vada pe ea atenta (cu el, dar si cu ea) si calda cum era candva...lumea nu-si va imagina ca nu a fost nevoie ca vreunul dintre ei sa fi comis vreo fapta grava, ci ca pur si simplu fiecare a pacatuit incetul cu incetul, peu a peu, pana s-a pierdut pe sine, pana i-a pierdut pe-amandoi...si adesea chiar el sau ea ajunge sa-si puna aceeasi intrebare de spectator fara sa priceapa ce s-a intamplat exact sau care a fost motivul; si uite ca, desi am deja cateva fraze de explicatii si culoarele scolii nu mi se mai par de mult largi si luminoase, ci inguste si intunecoase, desi am vazut pana acum atatea lucruri frante, inca mi-e greu sa inteleg de ce se despart totusi, oamenii...

disciplina bulinelor

am participat candva la un curs de-ala corporatist de prostire colectiva; era despre manage-uirea timpului; despre cum sa inveti sa te organizezi, sa iti forecast-ezi timpul, sa nu raspunzi la numere de telefon necunoscute, sa nu te zgaiesti prin magazine la toate prostiile de care nu ai nevoie, sa stergi imediat mailuri care te-ar putea amuza, dar distrage de la munca.... pe scurt, despre cum sa elimini "timpii morti"(ce urat si trist suna) si sa castigi cat mai mult timp, timp, timp ...nu neaparat pentru tine, cat pentru prosperitatea si intru propasirea stapanului pentru care muncesti; pana la urma, nimic rau in asta pentru ca tot ramai cu ceva bun si pentru tine; asa imi amintesc de un exemplu in care niste buline erau puse de-a valma pe o foaie de hartie, iar noi ("cursantii") trebuia sa spunem dintr-o ochire cate sunt; evident ca nu a fost nimeni in stare sa spuna numarul exact; imediat dupa exercitiul asta am primit aceleasi buline puse cate 3 pe 3 siruri...evident ca toti stiuram raspunsul imediat; asadar, o lectie foarte simpla: organizat, ordonat, disciplinat ai privirea agera, faci simplu si rapid calcule si chiar...tii minte!
ma gandeam deunazi ca, asa cum iti organizezi bulinele pe foaie sau sosetele-n sertare, tot asa o ordine si-o disciplina relationala nu pot sa iti aduca decat beneficii; de fapt, tocmai din cauza unei totale indiscipline au multi dintre noi de suferit in relatiile in care ne ducem viata zi de zi; asa cum iti certi copilul si-l ameninti cu diverse si imediat apoi il iei in brate si-l mangai, tot asa, cand iti propui sa-l faci pe cel de langa tine sa inteleaga una alta si-l certi, si-i reprosezi, si-l bati la cap, iar apoi te inmoi la prima gluma buna sau la primul sarut de care ti-era dor, tot asa strici totul prin marea ta indisciplina; desigur, pot fi momente cand te saturi chiar tu de vocea ta stridenta si nemultumita si vrei liniste si...taci; mai pot fi momente cand stii bine ca gresesti cedand, dar iti place dulcea ta greseala...pentru ca pur si simplu ti-era dor de un sarut; gre-sit!
indisciplina asta siroposo-lesioasa te va duce la pierzanie! cu cat te vei tine mai tare, cu atat vei avea de castigat: respect, interes, chiar iubire *acolo unde e cazul); cu cat iti vei respecta tu in primul rand disciplina impusa, cu atat vei avea ordine in ganduri, in suflet, in viata; valabil pentru toate relatiile; orice fel de relatie; acolo unde ai vrut sa corectezi o greseala reala, desigur, pentru ca nu ma refer la iluzii sau suspiciuni aberante, corecteaz-o pana la capat, cu tot cu efectul after; pune spirt pe rana si fii surd la tipete, chiar ale tale de-ar fi, mai ales ale tale! daca dupa ce faci scandal, dupa ce te perpelesti, vituperezi, arati cu degetul tot tu te-nmoi, aplanezi, impaci, mangai, saruti esti pierdut!

da, cand vezi ca "morala" ta a avut efect, cand constati ca urecheatul si-a primit lectia cu adevarat, a inteles si s-a comportat ca atare, sa te tii batos in numele disciplinei are iar efect tampit; pana la performanta asta insa, disciplina bulinelor incolonate si cuvantul spus cu dreptate de la prima litera si pana la ultimul ecou se aplica cu succes oricand si oriunde!

la cules de bumbac cu ochii peste gard

m-am intors de 10 minute dintr-o escapada scurtissima de la locul de munca; am avut sansa sa evadez pentru mai putin de o ora, sansa sa respir aerul inmiresmat de noxe al bucurestiului, sa conduc nebuneste ca sa apuc sa parchez, sa mananc contra cronometru, sa fug inapoi si sa sper di/(spera)/ta sa mai gasesc un loc de parcare...ei bine am avut aceasta sansa; m-am incadrat in timpul propus, am ajuns unde voiam, am parcat la centimetru intre doua masini, am mancat fara sa fiu capabila sa ma deconectez de tot de la bornele de timp, fara sa fiu capabila sa procesez calm discutia, fara sa mai stiu ce e bucuria burgheza de a lua pranzul in liniste; m-am intors, am condus cu a cincea, nu mi-am regasit pretiosul loc de parcare dar am avut (din nou) sansa sa gasesc o firida unde sa-mi strecor masina, am alergat catre birou si mi-am reluat in sfarsit locul in banca si (la propriu si la figurat); in tot iuresul asta nenorocit in care m-am aflat si ma aflu de muuulta vreme, am avut totusi ocazia sa vad liliecii dintr-o curte vecina, lalelele dureros de frumoase scaldate in firicele de apa si de soare, am avut ocazia sa prizez pentru cateva clipe miros de iarba proaspat tunsa si sa-mi inund ochii de verdele ei...as fi ramas in mirosul acela sa ma imbat de el, mi-as fi aruncat pantofii si m-as fi strecurat printre lalele desculta ca sa nu ma mai vad si sa nu ma mai intorc...dar bastilia ma astepta inalta si seaca si ma vedeam din masina cum de trista voie si silita de multe ma intorceam la ea...cum pandeam disperata "sansa" de a vedea verdele semaforului si cum pierdeam "ocazia"de a ma anestezia de verdele ierbii...cum ceea ce trebuia sa fie ocazie era sansa si invers...nici nu mai stiam cum e viata la pranz, cum e soarele in miezul zilei nu "in week-end", ci intr-o joi oarecare de primavara; trageam cu foame in piept aerul de mostra de libertate, ca un drogat ultima linie de praf alb...

si ca mine sunt multi, foarte multi; tineri, grabiti, prea grabiti sa-si mai guste viata, sa mai aiba timp de ei, de ei esenta...obositi, preocupati, nebuni; unde alergam??? spre ce?

numai azi, parca printr-o extrasenzoriala coincidenta patru oameni mi-au spus in cuvinte diferite cat de nefericiti sunt ca sunt sclavi...cuvinte diferite si acelasi vis de evadare; toti vor natura si basic-ul; insa toti sunt sclavi; e dur cuvantul si nici nu spune vreo noutate; nici eu nu spun nimic nou...ni (li) se mai spune si "corporate whores", "culegatori de bumbac"...asadar nu s-a schimbat nimic in omenirea asta...nu mai tragem la galere, stam prizonieri in fata monitoarelor; intram dimineata si iesim seara; nimic, nimic...nou

eram doar trista pentru mine si pentru ceilalti ca mine, pentru noi toti; tocmai am primit - desigur pe mail - un articol despre downshifting; parca a fost un nod azi, o incrucisare de cai ratacite cu aceeasi intersectie; prea multe coincidente azi cu aceeasi tema "ce ne facem, incotro alergam?"; m-apuc sa citesc articolul, intre cateva mailuri de serviciu si ce mai am de terminat, pentru ca stim...timpul ne preseaza, time is money...mi l-as trimite acasa, cica sa-l citesc in liniste, dar stiu ca n-o sa am nici timp si nici energie diseara; voi vrea doar sa stau, sa dorm si sa ma enervez (a cata oara?) ca insist in a mai pune mana pe telecomanda...

incepe cam asa...

Downshifting- ul s-a nascut din refuzul societatii occidentale (care de fapt este o expresie postmaterialista) de a deveni sclavul valorilor materiale si de a-ti consuma toata existenta alergând dupa bani, dupa o pozitie ierarhică. Downshifting- ul inseamna refuzul de a intra intr-o anume inregimentare (prin dresaj), refuzul pozitiei, refuzul salariilor mari etc. Ideea de baza este calitatea vietii individului, care este data nu de felul in care se pozitioneaza el din punct de vedere material - nu iti trebuie atit de multi bani ca sa poti sa fii fericit, multumit în viata -, ci de faptul ca poti profita, sa zicem inteligent, de timpul pe care il ai de trait, astfel încât sa nu devii un sclav al muncii. Prin urmare e vorba de o etica a muncii.

....

si continua stiintific despre noi si viata noastra tampita pusa la microscop...