Oh!locurile cum vorbesc...

"Oh!lucrurile cum vorbesc"-imi placea sa citesc cu emfaza regizata in pauza la scoala si sa rad impreuna cu prietena mea de-atunci de pasiunea din rondelurile lui Macedonski. Intelegeam ce spune, evident, chiar daca nu eram inca la varsta marilor nostalgii, dar mi se parea exagerat sa fii asa de sensibilizat de niste lucruri, pana la urma...de aceea fiecare poezie de-a sa era sursa sigura de ras si de ironii de copii prosti si insensibili.

Acum insa, numai o parafraza a acestui rand simt ca ar putea cuprinde pe de-a-ntregul ceea ce vreau sa spun: "Oh!locurile cum vorbesc".

Ma gandeam de curand cat de legati suntem de locuri, noi oamenii. Nu are importanta ca esti fire nomada, au ba. Dimpotriva, printr-un paradox ai putea spune ca nomazii ar trebui sa fie legati de si mai multe locuri vazute si traite. Pentru ca aici e discutia: tot ceea ce traim se leaga de un loc. De aici si toate amintirile si trairile dintr-un anumit timp al nostru. Normal, nicio noutate pana aici: suntem spatiu si timp. Totusi, nu stiu cat ne dam seama de impactul lor. Dar acum am sa vorbesc de loc, pentru ca daca timpul nu se mai repeta, nu se mai intoarce, locul ramane; si ramane sa ne aminteasca...asta ma duce cu gandul la o gluma de-a lui frate-meu care spunea ca e mai avantajos la scoala sa iti consumi memoria cu geografia, pentru ca geografia, spre deosebire de framantata, interpretata si mereu up-datata istorie, este imuabila. La fel s-ar petrece lucrurile si cu spatiul si timpul nostru de viata. Oricum, am impresia ca acordam mai multa importanta timpului decat locurilor, pentru ca timpul e o curgere cu sens unic, timpul sterge, inchide, anuleaza, vindeca...locurile sunt in general stabile; e in legea firii noastre pana la urma: apreciem ce e dificil de abordat si de pastrat sau ce nu (mai) putem avea si nu apreciem ce stim ca e mereu acolo.

Nu cred ca exista cineva pe lumea asta care sa nu se fi gandit la ceva, care sa nu fi corelat cu ceva din trecut, un loc prin care a revenit. Evident, corelatiile pot fi facute de la cel mai rudimentar nivel "aici am mancat o pizza buna", pana la un nivel la care reverberatiile pot fi foarte profunde, atat de profunde incat ai vrea sa ocolesti locul respectiv pentru ca e prea dureros ca sa mai treci o data pe acolo. Iar intre aceste doua niveluri, se afla multele intamplari banale pe care in mod normal le uitam, dar de care ne amintim la urmatoarele treceri cand timpul le-a facut sa nu mai fie banale: aici m-a luat de mana, aici am stat pe banca "uite, chiar pe banca aceea", aici m-a sarutat, aici mi-a dat vestea ca pleaca, aici, aici, aici...Insusi cuvantul aici e mai aproape parca de timpul prezent, de aceea locurile tin vii in memoria noastra amintirile.

Am vazut odata un film in care niste tineri traisera o catastrofa si singura lor sansa era sa gaseasca drumul inapoi catre orasul lor si sa ajunga intr-un anume loc din oras. Au reusit sa gaseasca orasul, dar acestuia ii lipsea cea mai mare parte din cladiri si din strazi, iar cele ce ramasesera nu mai puteau constitui repere...degeaba gasisera strada x, daca langa ea nu mai era si cladirea pe care ei o stiau acolo sau cealalta strada care se aseza perpendicular pe ea. Asadar locurile sunt repere in spatiu si...in memorie.

Tot la fel imi amintesc ca acum cativa ani ne-a invitat o prietena sa cinam la un restaurant nou deschis pe-atunci. Ea mai fusese acolo si i-a placut foarte mult. Zis si facut. Ne-am dus acolo incurajati de spusele ei si mai ales ca restaurantul se afla foarte aproape de casa noastra, langa un parc. Am ajuns, restaurantul era frumos amplasat, avea - lucru mare - parcare, pereti de piatra de munte, facut cu mult bun gust. Am luat masa undeva sus, la un fel de mansarda pentru ca jos la parter era o nunta foarte restransa. Mi-amintesc ca mi-a placut mult mireasa, m-am holbat si eu ca toata lumea in drumul spre mansarda, imi amintesc imaginea parcului de la geam, culoarea zidurilor, vaza cu flori de pe masa, imi amintesc ca aveam un aparat foto cu noi si ca am facut cateva poze. Seara a decurs frumos, am plecat de-acolo cu o impresie placuta. Dupa ceva timp, nu foarte mult, cam la o luna-doua, cand dezbateam din nou cu aceiasi prieteni unde sa iesim la o masa, mi-am amintit de "restaurantul cu nunta". De data asta eu am venit cu propunerea sa mergem acolo. Prietena mea mi-a pus cateva intrebari ca sa se asigure ca ne gandim la acelasi loc, dupa care mi-a zis "Pai nu mai este". "Ce nu mai este?" intreb. "Restaurantul, zice ea, nu mai este". "Cum adica nu mai este?" revin eu nelamurita. "L-au demolat!" dupa care s-a pus pe un ras nepotolit probabil din cauza mutrei mele lovite brusc de o totala si nedisimulata stupefactie. Evident ca am intrebat de ce. Nici ea nu stia. Cine sa stie meandrele urbanistice si afacerile primariilor?

Nu-mi venea sa cred. Fusesem cu atat de putin timp in urma, cum sa dispara peste noapte ditai restaurantul? Aproape ca imi venea sa ma duc pana acolo sa ma asigur ca este adevarat. Nu m-am dus, dar cand am trecut ulterior prin zona, am fost la fel de uluita. Nu mai ramasese nimic, absolut nimic, tabula rasa. In locul lui era doar parcarea, nici urma ca a existat candva acolo, nu demult, o cladire. Nu era nici un semn ca se demolase ceva, cum ar fi gropi sau asfalt ciupit, ceva, un semn. Imaginea era de un firesc paralizant. Parca visasem. Era la modul la care daca nu stiai ca ai fost cu inca cineva, ai fi zis ca te-ai dilit brusc peste noapte si visezi ca ai fost la restaurante.

Si-atunci m-am gandit ca mi-a ramas doar amintirea, amintirea despre o seara oarecare petrecuta in oras. Si miresei aceleia i-a ramas doar amintirea, amintirea despre una dintre cele mai importante seri din viata ei. A, si pozele. Ne-au ramas si pozele. Si despre acestea cred ca sunt secunde salvate din viata pentru ca sunt imagini ale clipelor noastre irepetabile.

Revenind, cred ca lucrurile se petrec ca atunci cand pierzi pe cineva. Nu-l mai ai fizic, dar ramai cu imaginea, spiritul, amintirea acelui om. Dar pe oameni ii pierdem mai usor, vietile noastre sunt prea efemere, asa ca nu lasa in urma nimic altceva decat amintiri. Locurile raman insa si ne amintesc constant si proaspat despre ceilalti care-au fost, dar mai ales despre noi. Ele sunt carlige pentru amintiri, suport. Cand dispare acest suport, te simti - la propriu :)- pierdut in spatiu.

prietenii circumstantiale

as face un sondaj de opinie despre prietenie; as fi foarte curioasa si-as vrea sa aflu cum vad oamenii prietenia; asta pentru ca din nou am senzatia, la fel cum am si despre iubire, ca eu iar sunt "originala" (asta ca sa ma autoironizez un pic) si cred ca prietenia ar trebui sa fie intr-un singur fel definita si mai ales pusa in practica; dar se pare ca in realitate nu e deloc asa, in sensul ca si prietenia, ca si iubirea, sufera de multiple interpretari personale in functie de cel care si-o aroga ca indeletnicire, calitate, sarcina; oricum, tot gandindu-ma la aceste doua atribute (era sa le zic umane, dar nu e cazul pentru ca iubirea, uneori chiar si prietenia, se manifesta in toata splendoarea lor in lumea necuvantatoarelor), tot gandindu-ma la ele - spuneam - am realizat si ca una fara alta nu pot exista; mi-am imaginat chiar iubirea ca pe un cerc rosu, iar prietenia ca pe o feliuta portocalie din acest cerc; si invers, prietenia ca pe un cerc portocaliu si iubirea ca pe o feliuta rosie din el; culorile, evident, nu le-am ales intamplator; cu iubirea am mers pe reteta clasica, reteta comerciala (am nevoie si eu de putin marketing, nu? :) ), iar pentru prietenie am ales portocaliu pentru ca numai o culoare solara ar putea reda cel mai frumos caldura, onestitatea si lumina pe care ea ar trebui sa le aiba; si pentru ca venii vorba, as fi tare curioasa in sondajul meu, sa aflu ce culoare ar da fiecare iubirii si prieteniei; eu de exemplu, dezbarandu-ma de marketing si de obiceiuri, as mai vedea iubirea in alb, in verde sau in curcubeu...frumos ii spun francezii "arc-en-ciel"...dar sa revenim; mereu ma abat in paranteze si explicatii, ma simt ca intr-un castel in care nu rezist tentatiei de a deschide fiecare usa care mi se iveste in cale sau, mai prozaic spus, ma simt femeie plecata la shopping si neputand sa-mi infrang pornirea de a vizita toate magazinele...:)); asa, gata, acum chiar revin la ce aveam de spus, la drumul principal; am ales - spuneam - culori pentru cele doua, le-am asezat chiar geometric si-am inceput sa ma joc in mintea mea cu razele de cerc; daca as trage de una din razele feliutei portocalii din cercul rosu, datele reale, nu doar cele geometrice, s-ar schimba semnificativ; cred ca la inceputul iubirii primim fiecare cercul rosu, iar pe masura ce trece timpul, apare in el feliuta portocalie care creste, creste si invadeaza aria cercului cu lumina ei solara; asta se intampla cand relatiile de iubire invechesc si cand in locul iubirii e mai mult prietenie; probabil ca ideal e sa ajungi sa ai un cerc cu doua semisfere (era sa zic egale, dar cred ca e pleonastic :d): una rosie si una portocalie; imi vine sa rad acum cand ma gandesc ca daca ai vedea situatia invers, plecand de la cercul portocaliu, si ai ajunge sa ai doua semisfere, ar trebui poate sa te ingrijorezi, in sensul ca prietenia ta initiala ia din ce in ce mai mult forma si culoarea iubirii...poate sa fie bine sau poate sa nu-ti convina aceasta metamorfoza :)); iata deci, ca e important cum te joci cu cercurile si culorile :))...

plecasem insa la inceput de la ideea ca prietenia e o notiune foarte personala, ca, la fel ca iubirea, nu e aceeasi peste tot, nu e vazuta din acelasi unghi de niciunul dintre noi; teoretic ar trebui sa fie aceeasi, practic insa, nu este; prieteniile sunt, in opinia mea, mai abitir circumstantiale decat complementele despre care auziram in scoala; ele sunt prietenii de timp, de loc, de mod, de cauza, trist- de scop, prietenii conditionale si prietenii circumstantiale concesive...am putea spune "pai astea nu sunt prietenii!"; pai nu sunt!; dar cine poate spune ca a avut norocul unei prietenii total necircumstantiate, al unei prietenii in care actiunea predicatului nu a fost determinata macar uneori de cate-un complement? prieteniile de timp si loc sunt clare; suntem prieteni in copilarie, in studentie, la scoala, in tara in care am crescut s.a.m.d....prietenia de mod se leaga de obicei de acelasi mod de a vedea lucrurile, de a-ti petrece timpul, de aceleasi obiceiuri sau interese; prietenia de scop nu e de fapt, prietenie, e doar un simulacru chiar si-atunci cand scopul se insinueaza dintr-o singura parte; prietenia concesiva poate sa nu para si chiar sa nu fie asa de rea; sunt prietenii care dureaza pentru ca unul din prieteni face o concesie, pentru ca pastreaza legatura in viata lui in numele unei relatii care candva a fost foarte buna si cu toate atributele acasa si poate si in speranta ca isi va reveni candva; e deci, o forma de prietenie mai ponosita, mai concesiva...evident, nu e idealul, dar exista, poate exista...prieteniile sunt toate cauzale, pentru ca toate sunt urmarea unei imprejurari, a unei cauze; am lasat la urma prietenia conditionala, pentru ca aici am dat de o gaselnita; am putea spune la prima vedere ca prietenia conditionala ne-a lovit mai mult in copilarie, cand eram prieten cu cineva daca ma lasa sa ma joc cu jucariile lui :) si invers; acum s-ar numi santaj, deci n-ar mai fi prietenie...si totusi, am observat ca exista prietenii conditionate de starea ta insasi; ca sa fiu mai explicita, am observat ca exista prieteni care te iubesc numai daca si atunci cand nu ti-e bine, numai daca te afli intr-o situatie mai incomoda, numai daca ramai la nivelul la care ei te-au intalnit si ti-au devenit prieteni, numai cu aceasta conditie; la prima vedere nu-ti dai seama; te bucuri, te simti fericit ca ai un prieten care este alaturi de tine in situatia ta nefericita; insa adevarata revelatie vine indata ce nu mai indeplinesti conditia asta si incepe sa-ti fie bine si relatia dintre voi incepe sa fie juxtapusa; constati atunci ca prietenul care ti-a fost alaturi atata vreme, care te-a inteles, chiar compatimit si sfatuit sincer cand nu ti-a fost bine, nu mai stie sa-ti fie prieten; cu alte cuvinte, iti sunt prieten atunci cand nu ti-e bine, dar numai atunci...

despre (in-) egal (-i)

sunt adepta diversitatii, adepta culorilor si-a miilor de nuante si -asa cum am auzit intr-o reclama recenta - sunt incantata ca suntem diferiti ("suntem diferiti si ce bine ca suntem asa!"); inegalitatile dau savoare, dau unicitate, n-are rost sa dezvolt ideea, e stiut; totusi, in acelasi timp, nu pot sa ignor de pilda faptul ca minunatele arabescuri isi trag farmecul imens din simetrie, unitate, uniformitate... egalitate...asadar, semnul egal in lumea noastra relativa si sucita are urmari diferite fie ca te uiti la el de-a dreapta sau de-a stanga;

m-am tot intrebat ce face ca relatiile dintre oameni sa se franga; printre miile de motive si intamplari care pot sa duca la un asemenea rezultat, se afla si metamorfoza semnului egal; cand oamenii nu mai sunt egali financiar, social, intelectual, educational (cultural- in sensul de mediu, de cultura in care cresc, se dezvolta), afectiv, relatia se rupe sau se fisureaza intr-un asemenea fel, incat creeaza o distanta de neparcurs intre ei; s-au incapatanat multi sa demonstreze contrariul; dintre luptatorii cei mai de soi pentru aceasta cauza-intotdeauna si de la inceput pierduta- i-as aminti aici pe indragostiti; ei sunt cei care aleg sa ignore toate semnele, toate avertismentele, toate povestile cu experiente asemanatoare sfarsite prost pentru ca se gandesc ca au de partea lor puterea si anestezia iubirii; din pacate insa, mai devreme sau mai tarziu, efectul anestezic se evapora si raman cu taietura realitatii; iata de ce cred ca nu poate exista relatie - buna, cel putin sau profunda, serioasa - intre doi oameni (indragostiti au ba, n-are importanta) care nu sunt egali sau macar in mod rezonabil apropiati din punctele de vedere despre care vorbeam mai sus; intotdeauna cel "inferior" se va simti jenat sau nemultumit mai mult sau mai putin fatis si va munci pana va obosi pentru a recupera distanta sau pentru a tine pasul; intotdeauna cel "superior" se va stradui sa nu-l faca pe celalalt sa simta distanta (asta in cazurile fericite) sau se va purta pur si simplu natural, dureros de natural pentru celalalt.

si ca o gluma trista, cumva relationat cu subiectul asta, tocmai imi venii in minte minunata fabula "cainele si catelul" a lui grigore alexandrescu...:)

..."ca voi egalitate, dar nu pentru catei!" :)))

:(

in doi

stiu ca exista unele specii de pescarusi care se imperecheaza pe viata... se intorc din calatoriile lor lungi la acelasi cuib, la aceeasi partenera; numai daca aceasta le-a murit intre timp isi cauta o alta...desi adesea nu reusesc aceasta performanta de stabilitate a pescarusilor, oamenii imi par inginereste programati pentru etapa preliminara, aceea a cautarii perechii; am observat ca in fiecare om sta latent sau hiper activ ideea asta de a-si rotunji aritmetica existentei la cifra doi; daca e sa rezumi omul la partea lui intima, personala, dezbracata de ambitii sau de haina sociala, e imposibil sa nu observi aceeasi repetata dorinta si lupta pentru...imperechere (suna veterinar, dar nu am un cuvant mai potrivit); toti isi doresc mai mult sau mai putin fatis pe cineva alaturi, un "suflet pereche" - cum i se spune in popor :)), un celalalt pol, pe celalalt termen al adunarii, un/o mate...toti cauta si cauta si lupta si lupta pentru acela sau aceea...nu toti ajung pescarusi, asta e clar, dar de cautat, toti cauta; e-adevarat ca pescarusilor le iese schema mult mai simplu: un dans din coada in fata damelor si cateva alge marine fluturate promitator ca temelii pentru viitorul cuib...e-adevarat...

bun, toate bune si frumoase! toti cautam sa ne "asociem", toti suntem programati pentru semnul plus; mi-am mai dat seama insa de un lucru: ce punem dupa acel plus, adica acel al doilea termen, contrar regulilor absolute ale matematicii ne schimba intotdeauna rezultatul adunarii; ce ai ales sa pui dupa tine, alaturi de tine, in cautarea edenicei cifre doi, iti da tot timpul o alta suma, un alt fel de doi; niciodata nu vei trai acelasi doi; in functie de ce-ai pus dupa acel plus viata ta va fi in mod iremediabil alta; vei avea alte trairi, alte asteptari, impliniri, angoase, nefericiri, dezvoltari, bucurii, degradari...tu insuti vei fi altceva, vei fi alta fata a ta, vei fi personaj dintr-o infinita insiruire de posibile universuri paralele; nu stiu cat suntem de constienti ca acest al doilea termen al adunarii de a carui cautare suntem obsedati - asa cum spuneam mai sus - ne schimba, ne transforma, ne deturneaza pe noi si viata noastra in mod ireversibil.

poate de aceea suntem atat de innebuniti sa ne gasim perechea, poate pentru ca in spatele acestei lupte ne cautam de fapt destinul, ne cautam pe noi.

infidelul loial

Am obiceiul sa ma joc cu vorbele, sa le intortochez, sa le gasesc sensuri, sinonime, antonime, forma lor veche daca au avut asa ceva, sa le diminutivez, augmentez, sa le impopotonez cu alte intelesuri, sa le scot din context si sa le trantesc in altul, sa le traduc sau sa le pocesc...depinde cum imi vine la gura, vorba romanului; exacta vorba :)). E o joaca de-a mea dintre cele mai amuzante. Asa cum imi place sa urmaresc reactiile oamenilor la aproape orice si pentru asta provoc situatii sau inventez situatii, tot asa sunt innebunita de drag sa ma joc cu vorbele. De la o vreme ma tot gandesc la doua cuvinte pe care le-as fi pus clone de vocabular, intre care as fi pus egal, cu mai mult sau mai putina convingere...vorbesc aci de distinsele "loialitate" si "fidelitate". M-am uitat si-n dictionar ca sa vad de am dreptate au ba. Am si n-am. Cartea zice ca "fidel" e cel statornic in convingeri, in iubire, in atitudine, iar cel "loial" este cel sincer, cinstit, leal, cel care isi indeplineste obligatiile asumate. Cam asa le vedeam si eu, dar parca mai degraba l-as fi facut pe loial ala statornicul, iar pe fidel ala sincerul plecand de la simplul exemplu al celui care-nsala. Nu-mi place cuvantul asta "a insela"; suna asa de mercantil, iar activitatea in sine este atat de umana :))...Este unul din cele mai banale si mai plicticoase pacate ale omului. Dar sa revenim. Am ajuns la concluzia ca acesti infideli pot fi numiti loiali. O data pentru ca raman statornici in relatie (nu si in iubire) si-apoi pentru ca isi indeplinesc obligatiile asumate. In dictionar mai apare si formularea "isi indeplinesc cu cinste obligatiile asumate". Pai da, e foarte posibil sa si le indeplineasca chiar cu cinste. Pentru simplul fapt ca sunt obligatii, nu simtiri. Si tot sucind si intorcand cuvintele pe o parte si pe alta si tot jucand rubik cu bucatile de sensuri, cred ca poti spune ca infidelul poate fi loial, adica nestatornic in iubire, dar statornic in relatie, indeplinindu-si cu sau fara cinste obligatiile asumate, dar nu si simtirile candva "asumate"...

antiteza

nu reusesc sa fac pace intre mine si realitate, intre mine si restul...nu reusesc sa ma decid pentru o cale sau sa o gasesc pe cea corecta la momentul potrivit, in situatia potrivita; grav pentru varsta mea, as putea spune; educatia mea, pornirile mele, modul cum vad eu lucrurile, cum simt eu sa ma port cu oamenii, cum as vrea s-o fac, nu are nicio legatura cu realitatea; tendintele mele amabilo-sufletisto-prostesti se izbesc de comportamentul "normal" (rece si lipsit de orice implicare in traducerea mea) al celorlalti; si-atunci ma intreb cum e mai bine? sa ma adaptez la haita si sa ma deghizez si eu vulpe printre caini sau sa am curajul sa raman exact cum sunt? am fost si curajoasa si m-am simtit de cele mai multe ori prost sau am simtit cata lipsa de apreciere primesc in schimb, dar m-am consolat cu gandul ca macar am facut ce-am simtit, ce-am gandit, ce mi-am dorit; de multe ori am adoptat si varianta lasa a adaptarii - in mare parte pentru ca mi-a fost intotdeauna groaza de penibil - dar m-am uitat mereu cu admiratie invidioasa la cei care au curajul sa fie ei insisi t o t t i m p u l, indiferent de cum sunt vazuti de ceilalti; asadar, cum e mai bine? sa urli de pe rug "si totusi se misca" ori sa graiesti in taina tradarea la al treilea cantec de cocos? la ce bun curajul sau cat de mult sa te manjesti? cred ca rezolvarea vine din cum te simti mai bine cu tine in momentul decisiv, dar mai ales din cum vei in stare sa mai traiesti cu tine dupa...

batrani

In doua zile implinesc treizeci si trei de ani; varsta lui Iisus cand s-a dus fara sens din lumea asta - omenirea a ramas la fel, eu zic ca s-a facut si mai rea dupa El - si varsta lui Alexandru Macedon cand s-a petrecut si el de pe-aici... judecand numai dupa exemplele astea doua, ma gandesc ca ar trebui sa fiu si eu acum mai inteleapta si cu mintea cat de cat upgradata...nu pot zice ca nu sunt mai "citova la minte"- vorba maica-mii...sunt un pic, recunosc...dar mai am si urme de infantilism si naivitate de care nu m-am vindecat si cu care cred ca ma voi duce si eu cand imi va veni vremea; oricum, nici nu stiu daca vreau sa ma vindec de ele; putina seninatate nu strica niciodata:P; ideea e insa ca am inceput din ce in ce sa inteleg fosnetul otetarilor din curtea lui Octavian Paler; am inceput sa pricep fosnetul sfarsitului mai bine ca oricand; incep sa inteleg ce inseamna sa devii batran, sa stii ca esti la capatul drumului cu sens unic si cu cedeaza trecerea...simt acum mult mai acut si mult mai prezent disperarea tacuta din sufletul unui batran; incep sa stiu cum e sa fi trait deja cel mai mult din timpul tau si sa fii in acel punct in care stii ca oricand poti sa fi sters din evidentele umanitatii...desigur, ar putea parea exagerat sa-mi permit sa spun la varsta mea inca "tanara" dupa canoanele de gen ca eu pricep ce inseamna batranetea; este adevarat, nu am toate datele problemei, dar incep sa am o parte din ele...inca ma plimb pe picioarele mele, inca nu m-au lasat oasele si muschii, inca nu mi-e groaza de ce vad in oglinda (desi uneori imi e :)), inca nu mi-au murit prietenii, inca ii am pe cei dragi...si ii multumesc lui Dzeu in fiecare zi pentru asta; si totusi simt si stiu, miros de departe duhoarea aceea...nu-mi este straina disperarea singuratatii, a mintii fragede care lucreaza inca tanara si-n acelasi timp imbogatita de atatea trairi si de atatea "aflari" in trupul epava, nu-mi este straina calea de cativa pasi pe care-o mai vezi in fata si drumul al carui inceput abia se mai vede in urma...desi poate parea o obraznicie, pot spune ca stiu, pot spune ca pricep, ca simt, ca adulmec...nu sunt inca in curtea aceea fara poarta de iesire, dar inteleg ce se petrece acolo; cand l-am citit pe Paler spunand cat de fericit e ca se mai trezeste dimineata si ca uite, a mai apucat sa traiasca inca o zi, am simtit tristetea lui, mi-a fost mila, am avut compasiunea spectatorului; precum mila de un animal batut; dar atat; acum insa simt in mine disperarea lui, durerea, d e z n a d e j d e a...acum simt loviturile asa cum am simtit bataia pana la moarte a calului din "crima si pedeapsa"; este acolo un fragment sfasietor in care un cal este batut pana este ucis...cum o fi sa te vezi neputincios trupeste dar cu mintea inca agera? cum o fi sa nu mai ai prieteni nu pentru ca sunt plecati in vacanta ci pentru ca nu mai sunt de mult? cum o fi sa mai fi si bolnav si singur, cu tot ce-a fost frumos in spate si cu tot ce poate fi mai necunoscut si infricosator inainte? un simplu exercitiu de imaginatie in vremea cand esti tanar si treci usor peste gandurile urate, te poate innebuni...am citit de obiceiuri barbare in care batranii plecau singuri dintr-o comunitate, departe, in pustiu, acolo unde nu exista nicio sansa...ratacind ca in legenda tapului ispasitor, pana sunt istoviti de foame si de sete; am vazut cum sunt condamnati ca vor sa mai traiasca si ei, ca mai indraznesc sa vrea sa traiasca si ca mai au indecenta sa lupte pentru asta, stand la cozi pentru medicamente sau pentru vreo parafa medicala...stiu ca sunt urati, stiu ca nu ne plac ochii lor dusi in orbite, pleoapele cazute, fruntea ridata, mainile uscate si cu pete, dar cum o fi sa te trezesti la un moment dat in vestamantul asta si pe sub el sa-ti porti acelasi suflet nebun dupa viata si-aceeasi minte tanara? sa facem numai acest exercitiu, sa incercam sa simtim groaza asta numai cateva clipe, inainte de a le adauga si noi inca o condamnare...m-am tot gandit -asa cum ma gandesc in orice situatie - cum ai putea sa te consolezi, sa te alini, sa iti gasesti un pic de echilibru si in cea mai nenorocita dintre deznadejdi? solutiile sunt clasice: familia, copiii, nepotii, munca, bunatatea, umorul, acceptarea neincruntata...

oamenii de langa noi

nu mai am saisprezece ani de ceva vreme...chiar anul trecut de ziua mea imi zicea sotul meu, "iti dai seama ca ai acum dublul varstei cand te-am cunoscut?" ei bine...imi dau seama si ma intristez, dar ma si bucur; mi-e dor de calea aia mare de care imi zicea toata lumea atunci si pe care o priveam cu nesat si curiozitate si asteptari...mi-e dor de cum ma simteam cand o vedeam in fata ochilor mare, alba, nescrisa, nerespirata ... "viata inainte" ...mi-e dor pe undeva de-acel atunci, dar ma si bucur de-acest acum...ma bucur, asa cum n-am facut-o niciodata, pentru ca acum am dobandit atatea din cele care mi-au lipsit candva; ma refer strict la impliniri legate de constructia mea ca om, nu la altceva; dar nu vreau sa fac un jurnal din blog, m-am tot ferit de tendinta asta...mi se pare indiscret sa vorbesc despre mine si nici nu cred ca intereseaza pe cineva; asa...unde ramasesem? nu mai am saispe ani, mi-am pierdut mult din credinta in oameni si in nobletea firii lor si totusi, la varsta asta la care am trecut si eu prin cateva dezamagiri, descopar minuni in jurul meu, descopar minuni in oameni; intotdeauna am stiut si eu teoria aia sablon cu aparentele; dar parca acum o vad in alta perspectiva; am dat in ultima vreme peste oameni care uimesc prin ceea ce fac, prin ceea ce stiu, prin ceea ce pot...si nimic din fiinta lor "afisata" nu ti-ar spune ceva despre cealalta fiinta extraordinara...supriza deci, e totala...de exemplu, (un exemplu macar) am aflat de curand despre o fata care acum doua zile a implinit 25 de ani, ca piloteaza avioane; nimic din prezenta ei nu ti-ar fi soptit vreun sunet despre acest talent al ei, despre aceasta "ea" de dincolo de ce se vede...desigur, tot asa cum afli lucruri minunate despre oamenii de langa tine, tot asa te-ai putea ingrozi despre altii...sau chiar despre aceia de langa tine...si totusi...atunci cand dam de cei buni, sa-i pretuim mai mult si mai ales...sa ne pastram inima deschisa si ideea ca poate omul asta banal care ne vorbeste deseneaza frumos, stie multa poezie, gateste extraordinar, piloteaza avioane, stie sa intervina daca patesti ceva pentru ca a fost candva voluntar si-a mai salvat si niste vieti...asa ca...oameni, aveti mai multa atentie pentru oameni...

ce vor barbatii?

nu inteleg de ce li se spune barbatilor "vanatori"...vanatori poate de greseli sau vanatori de trecut, dar in nici un caz nu pot sa ma gandesc la ei ca la niste neinfricati si puternici; oricum, am observat ca lor le place sa se impauneze cu denumirea asta pentru ca se simt probabil mai puternici, macar prin autosugestie, daca nu altfel...observ din ce in ce mai mult tendinta asta a lor de a scormoni trecutul femeii iubite, chiar si pe acela al celei doar "placute", nu neaparat iubite...nu inteleg ce curiozitate morbida ii mana in lupta, de ce vor atata sa stie ce a facut ea, ce relatii a avut ea inainte, cum a fost "celalalt"sau mai grav:"ceilalti"...
nu pot sa pricep cum sunt ei vanatori daca le tremura pitpalacul pentru ce a fost, pentru ce a trait ea, pentru ce este pana la urma trecut? la ce ii ajuta sa stie? si daca sa presupunem ca ar primi adevarul, cu ce i-ar ajuta? care ar fi rezultatul? sa se compare? exista riscul sa iasa prost din comparatii...calatoriile unei femei prin relatii nu sunt intotdeauna in directia mai buna, asa ca exista riscul ca domnul actual sa ceara detalii din trecut, sa vrea si sa primeasca adevarul si sa constate ca nu-i convine atunci cand il afla; asadar, tot acest "aflat" are toate calitatile pentru a deveni continua sursa de stres, de comparatii, de intrebari, de suspiciuni, chiar de certuri; si-atunci ma-ntreb "la ce bun?"; uneori am impresia ca si-ar dori sa afle ca ea este pura, nevinovata, neatinsa, nemarcata de fostul (fostii), intr-un cuvant netraita, desi pe multi i-am auzit declarand ca nu (mai) vor virgine...o fi oare vreo bravura? in realitate vor toti virgine, de fapt? (oricum, urat cuvant, mi s-a parut intotdeauna, culmea: vulgar); pentru ca, intr-o logica simpla daca nu mai vrei virgina, in mod clar iti asumi o femeie cu trecut; iar un trecut presupune tot tacamul, presupune v i a t a; adica este evident ca acea femeie a trait iubire, asteptare, dezamagire, fericire in acel trecut al ei; de ce nevoia asta morbida de a sti detalii??? de ce trebuie sa conteze aceasta realitate inevitabila din moment ce ai ales-o pe ea? ai ales-o pentru ca ti-a placut ea esenta, dar ea esenta nu a vegetat pana s-a napastuit cu tine...a trait! asa cum ai trait si tu! si-atunci? e normal sa vrei sa stii "istoricul" ei; asta pot sa pricep; adica e normal sa ai in cap inainte de a incepe ceva, un CV al celui de langa tine; e de bun simt, e ca si cum te-ai gandi sa te informezi un pic despre tara pe care urmeaza s-o vizitezi (si in care poti chiar sa te stabilesti), dar sa insisti pentru detalii - unele chiar dureroase pentru ea si inevitabil si pentru tine din cauza reverberatiilor produse - asta nu pot sa inteleg; in plus, te indepartezi de esential; in loc sa primeze calitatile ei de om, de femeie, felul cum stie ea sa te faca fericit, conteaza ce a trait ea; ma gandesc uneori ca sado-masochismul asta al lor de a investiga trecutul ei, ii face sa creada ca au niste garantii in plus; mare prostie; cu alte cuvinte, stii in ce ape te scalzi; apele insa se schimba in functie de multe; asa ca in final, nu ai nicio garantie...femeile nu par a avea astfel de curiozitati sau cel putin nu la nivelul asta; femeia are si ea limba ascutita cand vine vorba de vreo fosta in care "al ei" (ce enervant apelativ) a investit mult candva...dar o apuca scormonitul cand e nesigura pe el sau cand stie ca-i lipseste ei ceva ce fosta avea din belsug (si asta pentru ca a insistat sa-l intrebe pe el, iar el a facut greseala sa-i spuna - ei, vanatorii, nu obisnuiesc sa-si povesteasca trecutul)...oricum, parca ele nu pun asa la catastif, cum pun ei; pe scurt, ei pun la catastif dintr-un spirit investigator preventiv, iar ele din furie vindicativa de femeie; oricum, revenind, mi se pare o proasta si naiva idee sa investighezi trecutul prezentei tale; risti, daca nu sa fii mintit, sa te paleasca un adevar care sa te urmareasca poate, o viata intreaga; asa ca, decat sa iti petreci viata asa, mai bine te bucuri de prezenta dumitale, de 'mneai, o descoperi asa cum e ea, iar daca mai ai si norocul sa constati ca e ce ti-ai dorit, poate te straduiesti sa nu-i devii si tu trecut...

car je suis l'amoureuse.....http://www.youtube.com/watch?v=Me7wlASiKUg&NR=1