azi nu e loc de titlu

ca l-am iubit, e limpede...primele cuvinte de pe acest blog, cuvintele sale, mi-au fost si mi-au ramas crez si stau scrise de la inceput pe frontispiciu; printre primele mele post-uri au fost cuvinte nascute de mintea sa; in iunie anul acesta mi s-a strans inima cand s-a anuntat ca nu-i era bine; aveam un cumplit deja-vu, dar ma incapatanam sa gandesc bine; de data aceasta, de aceasta ultima data, cu putin timp inainte sa se anunte ca iar nu-i este bine, tocmai postasem o alta poezie de-a sa pe blog; printre cele cateva carti pe care le tin permanent la capatul patului a stat mereu si o carte de-a sa; imi facea bine sa-l citesc inainte sa adorm;
de aceea probabil azi am simtit in mod atat de firesc o adiere de singuratate si de gol; pentru ca imi era familiar si il simteam aproape;
ma doare sufletul sa stiu ca nu mai e; ma doare adanc si posomorat numai gandul ca ar mai fi avut atatea de spus si de facut; ma mahneste cumplit gandul ca i s-ar mai fi cuvenit macar cateva zeci de ani in plus, nu numai pentru ce-ar fi putut sa ne mai ofere, cat mai ales pentru cat ne-a oferit pana acum; da, i s-ar fi cuvenit si ar fi meritat un dar de ani in plus, o dispensa de moarte; da, ar fi meritat sa nu (ne) fie asa de muritor...
azi dimineata, fara sa stiu ca se dusese, auzisem doar ca e grav, m-a lovit soarele in privire si mi-a trimis instantaneu gandul la el; era un soare neobisnuit pentru o dimineata de toamna; parca prea cald, parca prea luminos; si ma uitam asa inspre soare si ma gandeam la Adrian Paunescu; si aveam ganduri simple, nu-mi mai treceau prin minte versuri de-ale lui, ma gandeam doar ce mult cred ca i-ar fi placut si lui soarele asta pe care nu-l vede acum ca e bolnav, foarte bolnav; si tot cu gandul la el, imi treceau prin retina, armonios ca o trecere moale de maini pe un pian, toate culorile acestei toamne caldute; si priveam cu ochii mei, dar ma gandeam la ochii lui; dar in mod diferit de cum ma obisnuisem, ma gandeam la ochii lui de om, nu la ochii lui de poet; pur si simplu omeneste imi parea rau de aceasta dimineata pe care nu o vede...
avea poezia limpede, geniala, curata, armonioasa; cand il citeam, parca ascultam Vivaldi; si mai avea ceva: era tulburatoare, avea iubire, avea pasiune, avea emotie si mai ales... avea suflet
ma simt neputincioasa si mult prea mica sa spun mai multe; mi se pare prea putin si prea modest sa vorbesc eu despre un om si despre un poet covarsitor;
poezia lui vorbeste prin ea insasi; acum imi doresc doar sa vad ca natia noastra il va cinsti asa cum a meritat-o; imi mai doresc sa pot sa cred crestineste in lumea de dincolo si sa stiu ca e linistit in sfarsit acolo; pentru ca prea trist si prea fara liniste in suflet mi se pare ca s-a dus... acum doar asta mi-ar mangaia sufletul: sa pot sa cred ca se odihneste si ca pe sufletul lui s-a asternut lumina.
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

mic eseu despre convietuire

"si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri"

...

gresim zi de zi fata de noi, fata de altii... ni se greseste mereu; sunt oameni cu o neobosita capacitate de iertare si oameni care taxeaza imediat si/sau irevocabil; solutia inteleapta si diplomata -cred eu- este sa te raportezi cat mai obiectiv la fiecare caz in parte, sa tii cont de "istoricul" pe care l-ai scris pana atunci cu omul care ti-a gresit, sa ai dorinta, rabdarea, maturitatea de a intelege starea lui din momentul comiterii delictului :), sa-l asezi in contextul potrivit, sa aduni informatii despre unghiul din care privea el lucrurile in clipa nefasta si probabil ca mai sunt hint-uri de gen o multime...trebuie sa recunoastem ca nu intotdeauna avem sansa sau bucatica de timp, nervii asezonati sau rabdarea rascoapta, ca sa intrunim toate conditiile astea intr-un nod ce mai tarziu ar putea strange si mai mult relatia.

sunt omul celei de-a zecea sanse si mai mult, poate; desi taxez pe loc, nu taxez irevocabil; desi taxez pe loc, nu taxez intotdeauna cu voce tare (asta e rau, stiu); e ca si cum as composta de atatea ori un bilet de trecere cu vederea, incat in cele din urma nu ar mai ramane nimic din el;

chiar si la abateri grave, comit in mod absolut constient imperturbabila mea iertare (variatiile sunt date doar de timp); am observat ca sunt oameni care de la prima abatere mai serioasa, te dau jos din vehicul cu tot cu biletul tau virgin;

in mod cert se scutesc prin acest gest nemtesc de ulterioare neplaceri; da, poate ca li se strange cercul social in modul asta, poate ca par inumani sau prea drastici, dar protocolul lor de epurare este cat se poate de sanatos, zic eu; este - cred - chiar mai corect si mai fair-play (daca pot spune asa), sa faci excizia de la prima manifestare infectioasa; asa ca, daca ar fi sa trag o linie intre cele doua moduri de abordare, pot zice ca a zecea sansa e prostie curata, ca modul nemtesc mi se pare sanatos dar un pic prea dur pentru stilul meu :)), asa ca a doua sansa si ultima chiar isi merita botezul.

SOS tara mea

sunt din ce in ce mai trista si mai deznadajduita pentru ce se intampla cu tara asta, in tara asta...nu stiu daca e de vina saracia sau numai saracia, nu stiu unde s-a rupt banda, in ce punct au deraiat lucrurile precum scanteile artificiilor; nu mi-am imaginat ca vom ajunge aici, urmaream "evolutia" lucrurilor, vedeam ca situatia e rea, dar speram, speram sau mai degraba nu voiam sa accept ideea ca nu-si va mai reveni; adica era ca si cum m-as fi aflat intr-o masina care merge din ce in ce mai prost, dar despre care aveam convingerea ca se va redresa cunoscand-o de atata vreme si stiindu-i calitatile tehnice; era evident ca merge extrem de prost, dar nu avea loc in mine gandul ca se va darama; acum asta e: gandul asta ma cuprinde din ce in ce mai mult; a scazut atat de mult calitatea oamenilor (nu-mi place asocierea ultimelor doua cuvinte, e prea mercantila pentru gustul  meu, dar e expresiva), a nivelului de gandire, de abordare, a nivelului de trai, incat singura cale pe care-o mai vad ramasa, este calea pierzaniei; nu credeam in disparitia popoarelor sau mai bine zis nu voiam sa cred, stiind foarte bine ca au existat cazuri in dainuirea umanitatii de pana acum; era dincolo de orice imaginatie si imi permiteam chiar sa rad numai la gandul ca poporul meu ar putea-o pati; dar acum o spun cu frica, o spun soptit: incep sa cred ca ne vom duce de rapa, dupa cum bine spunem chiar noi pe romaneste; de fapt, chiar intr-o rapa imi pare c-am cazut cu totii si nu mai vad cum ne-am mai ridica de aici; ma ingrozeste nivelul de pe strada, din trafic, din parlament, din scoli, tupeul, nesimtirea, marlania, incultura, superficialitatea; e o lipsa generala de respect, de bun simt, de aplecare crestina, nu mai avem valori si nu ne mai pasa de ce ne-a mai ramas, e haos, scarile sunt cu josul si cu dosul in sus, nu mai avem omenie in noi, ne transformam hidos; am cateva zeci de posturi tv romanesti si nu reusesc sa zabovesc pe niciunul dintre ele mai mult de cateva minute; vulgaritatea si josnicia sunt la ele acasa; emisiunile sunt gaunoase, nu vorbesc despre nimic important sau interesant; inteleg ca televiziunile sunt comerciale, dar ce vand pentru banii pe care ii primesc? numai mizerii; ma ingrozesc generatiile acestea juvenile care plutesc si care vor fi adultii de maine;

poporul asta devine o bestie uriasa cu instincte joase si ratacind in intuneric.

nu stiu ce s-a intamplat, cum de s-a ajuns aici? sunt constienta ca discutia e muuult prea complexa pentru a fi dezvoltata aici, ca resorturile care au declansat caderea in rapa sunt multe si complicate...

suntem chiar atat de slabi? ni se dilueaza esenta de oameni si esenta de neam, devenim din ce in ce mai inconsistenti, mai inodori, mai incolori...ce se va intampla cu noi?ce va mai ramane din noi?oare chiar nimic?

ma gandesc ca atunci cand simti ca te scufunzi, cand simti ca esti pe moarte sau cand esti aruncat intr-o lupta care te sleieste, daca ai o esenta tare gasesti chiar si in ultima clipa cateva resurse pentru emergenta; exact asta ma ingrozeste acum: daca noi nu avem aceasta esenta? sa-mi fie cu iertat, dar nu mi se pare ca am avut-o de-a lungul timpului; uneori mi se pare ca am supravietuit ca popor pentru ca am fost un pic smecheri si ne-am mai fentat din cand in cand soarta sau pentru ca am avut cu noi sticluta cu saruri a hazului de necaz, dar nu neaparat pentru ca am fost - cum zice englezul - "tough"; cu siguranta am avut si noi momentele noastre de rezistenta reala, poate; oricum, una peste alta mi se pare ca sunt impertinenta sa imi permit sa emit eu judecati legate de o natie intreaga, natie pe care, desi buboasa si rapciugoasa cum mi se pare in ultima vreme, inca o mai iubesc sau cel putin, inca imi e familiara...

cu toate ca stiu ca avem si cateva minunate calitati, cred in genere ca suntem nascuti sub o zodie slaba, cu toate acceptantele cuvantului; si daca este asa, ce ne mai poate salva? ne-o fi venit sorocul sa pierim? s-o fi terminat cu smecheria si driblingurile printre picioarele sortii? ne-o fi cernut sita vremii pana n-am mai ramas decat nisip?

sau poate totusi, ma insel? poate totusi, gresesc? si totusi, ce mult as vrea ca sa gresesc...

Casa de nebuni de Adrian Paunescu

In ultimele zile ale iubirii noastre,
Eu iti spuneam cuvinte si tu, cu ochii uzi,
Pareai neputincioasa si sa le mai auzi
Si ma temeam sa caut sau sa presimt dezastre.

Si-n noaptea dinaintea plecarii spre niciunde
Eu iti strigam ca ninge, plangand la telefon,
Si-aveai atata pace si viitor in ton,
Ca nici acum nu banui ca te puteai ascunde.

Nu cred ca are dreptul o dragoste sa moara
Ca intre doua bestii, tacut si indecent,
Si fara un adio si un avertisment,
Si fara o urare de drum, elementara.

Astept sa-mi spui ca suntem, atunci cand ai sa suni,
Ori eu, ori tu, ori ambii... la casa de nebuni!

cu botul pe labe

prietenia a fost candva pentru mine un crezamant; crezamant este un cuvant greu, ca un capac mare cu care inchizi un mormant, tocmai de-aia l-am ales; asa cadea in mine prietenia, ca un capac greu pe care nu-l mai ridici, care ramane acolo stabil si imuabil; pe vremea aceea purtam un devotament fanatic prietenului si notiunii de prietenie in care imi placea sa-mi invelesc prietenul ca pe un cocon; prietenul meu era primul telefon dat, dar mai ales primul telefon primit, problemele prietenului imi apartineau de la ivire in mod natural si fara rezerve; le primeam bucuros cum primesti lepra bucuros de la fiinta iubita, fara sa ma gandesc o clipa la mine, considerand ca asa e firesc, ca asta e prietenia, ca asa se cere ea intretinuta, crescuta; din prietenie as fi daruit tot ce mi-ar fi stat in putinta, fara nici un pic de parcimonie, cu o bucurie imensa; ma imbata de fericire sa-mi fac prietenul sa zambeasca, sa pot eu sa-i ofer ce stiam ca-si doreste, sa-l vad fericit; ma daruiam prieteniei senin si generos precum fanaticii care-si pun pe ei o bomba si se-arunca-n aer incredintandu-si viata in mainile Celui de Sus; pentru mine prietenia a fost o notiune fara comentarii, odata declarata oficial in forurile mele interioare; dupa prietenia mea era punct;

...

nu m-am schimbat; mai cred in ea; as oferi si-acum cu-aceeasi daruire; sunt fericita si-acum si mi se umple inima de bucurie cand stiu ca un milimetru din surasul prietenului meu e de la mine; si-acum i-as primi bucuroasa problemele, cu acelasi vid de comentarii pe care il gasesc firesc intr-o prietenie; dar daca pe vremea fanatismului meu in ale prieteniei eram ca un caine ce da senin din coada lui sincera pentru stapanul pe care-l iubeste neconditionat, acum sunt acelasi caine care intre timp a luat cateva ziare pe spinare si chiar si cateva bataite bune de la stapanul sau;

cu alte cuvinte imi iubesc si-acum stapanul, ma uit la el cu aceeasi dragoste si sinceritate, as sari si-acum cu coltii mei sa-l apar si sa sfasii orice i-ar face rau, dar parca nu mai cred in el ca altadata...parca am ochii un pic mai tristi, de caine batut iubitor...

...

si-asa stau si ma gandesc ca in multe debutam curat, cu toate panzele sus, cu orizontul lin in privire, cu aer in piept, cu daruire totala, pana ceva, cineva, un stapan, ne da cate-un bobarnac, ne tempereaza sau poate chiar ne ingroapa.

versiunea mea originala

am urmarit acum cativa ani buni un serial ce se numea parca "universuri paralele"; ideea mi se parea grozava: Pamantul nostru in diverse ipostaze, hartile geo-politice modificate radical ca si cum un copil s-ar fi jucat cu degetele in acuarelele globului, noi oamenii diferiti, vietile noastre in variante multicolore, noi insisi cu alte apucaturi, gandirile noastre total intoarse pe dos, binele devenit rau si invers, firescul devenit nefiresc...povestile cu sensuri inversate puteau deveni cumplite la un moment dat, puteai sa te sperii de o asa idee ciudata, de-o asa intorsatura cum ar fi de exemplu, starea de razboi ca stare fireasca, ca mod de viata, ca trai dintotdeauna si permanent; si ma bucuram atunci asa naiv in sinea mea ca realitatea noastra nu e deloc asa urata ca in versiunea aia stramba de Pamant si ca totul e doar un scenariu tv; azi imi dau seama cat e de stramba de fapt si versiunea mea de Pamant pe care o credeam oabla comparativ cu versiunile alea gheboase; si cat de nedreapta si de ciudata e...mi-am dat seama ca Pamantul meu drag are atatea ciudatenii si injusteti si fapte inimaginabil de cumplite care nu sunt neaparat poze dintr-un firesc permanent, dar sunt poze din "se intampla", din "poate fi"; si-atunci ma gandesc daca o exista si daca exista, cum arata oare, versiunea originala a unui Pamant nestramb? si daca exista, unde-o fi oare sa-mi stramut toti pamantenii acolo si sa-i vad fericiti si sa vad de-acolo intradevar universurile paralele ca pe niste copii nereusite ale minunatei mele versiuni originale;

ce nu ti se spune

ti se spune mereu cand esti mic sa inveti, sa citesti, sa asculti, sa fii cuminte, sa nu faci prostii; ti se spune ce sa mananci si ce nu, la ce scoala ar fi bine sa mergi, ce meserie ti-ar aduce bani si lipsa de griji, ce consort ti se potriveste; ti se spune - in cazurile fericite - ca vei regreta timpul pierdut la fotbal sau in fata blocului, timp in care "n-ai pus mana pe o carte", ti se spune ca "o sa vezi tu mai tarziu", ca foarte bine ca nu iti place mancarea de acum, ca o sa vezi tu in armata daca mai faci nazuri...ti se spune sa ai grija cu cine "te inhaitezi" sau "sa dea dracu sa vii cu burta la gura acasa"; ti se spune sa casti bine ochii la cum se face o mancare ca sa nu-ti strige barbac'tu de te-o lua "ce te-a invatat, mai (ca sa nu folosesc alt apelativ :))), femeie, ma-ta acasa?"; ti se spune "sa lasi televizorul" sau cluburile daca vrei sa iei bac'ul;

dar nu ti se spune ca tot ce faci acum, bun sau rau, te construieste pe tine, iti daruieste amintirile dulci din care te vei hrani mai tarziu, pana la capat... nu ti se spune "greseste, ca sa-nveti din asta!", nu ti se spune traieste-ti acum copilaria ca uite-o cat e de scurta, ca acum nu ai nicio grija, ca acum nu trebuie sa stii de nicio grija, ca o sa ai timp destul sa fii responsabil si impovarat; nu ti se spune ca dupa ce iti iei bac'ul ai la dispozitie numai zece ani de pura tinerete si ca dupa aia devii rapid un adult tanar, din ce in ce mai putin tanar...nu-ti spune nimeni sa o dai mai a cote, sa mai comiti si cate-o nebunie, ca n-o sa mai ai timp intre job si scuturat carutul copilului si ca oricum, nebuniile varstelor nu se pot compara; nu-ti spune nimeni cat de rapid se duce totul, cat de putin timp ai la dispozitie; ce ma doare si ce ma revolta insa cel mai mult, e ca nimeni nu-ti spune cat de putin dureaza adevarata tinerete, aceea reala, cu carnea tare, cu ochii lumina, cu mintea frageda, cu memorie fantastica, cu nepasare, cu inconstienta, cu o incredere in tine care frizeaza obraznicia, cu convingerea ca ai un secol in fata ta care numai pe tine te-asteapta; nu-ti spune nimeni ca ai de fapt doua decade si ca-n prima jumatate a acestui interval urci, iar in cea de-a doua incepi sa cobori; fireste, la patruzeci de ani si nici la cincizeci, nu te poti considera batran si oricum cred ca reperele ti se schimba cu fiecare an inghitit, dar tineretea pura, veritabila, genuine youth isi intinde aripile numai peste vreo zece ani...ei bine, mie nu mi-a spus nimeni asta; am crezut ca o naiva ca voi fi muuult timp tanara, nici nu mi-am pus problema intervalelor de vreme; cred ca eternul meu cosmar, matematica, m-a batut si de data asta...

:)

:(

cum era?

m-a intrebat o prietena ce stiu despre cineva cu care am lucrat acum cativa ani buni; m-a izbit in urechi intrebarea simpla, dar teribil de exhaustiva (daca pot sa spun asa) "cum era?"; atat; doua cuvinte;chiar asa:cum era? m-am apucat sa il descriu in cateva cuvinte; in general ma straduiesc sa fiu obiectiva; de fapt, exersez pe cat posibil obiectivitatea in general in judecarea situatiilor si a oamenilor; de multe ori nu-mi iese; sunt situatii in care imi e aproape imposibil sa nu pun cate-o tusa de subiectiv, oricat incerc sa las desenul in culorile lui deja date; probabil ca tuturor ni se intampla asta; tusa de personal vine din intalnirile existentiale cu ceilalti, din reflexiile pe care aceste intalniri le-au schitat in noi, din prejudecati, poate din idei fixe, din temeri, din "eu stiu mai bine", din influentele altora si probabil ca pomelnicul poate continua;

"cum era?"...si atunci mi-a venit in minte, dar eu cum voi fi fost? as putea spune, am putea spune :"ce mai conteaza in praful existentei noastre?"; ce importanta are pana la urma in scalda noastra scurta in cosmos? tarana fuseram, tarana vom fi; ce importanta mai are la un moment dat ca x a fost un om bun, ca demoazela cutare iubea iasomia sau avea un suras frumos? ce importanta are ce ochi au privit prin ochelarii adunati maldare in lagarele de concentrare? cat mai contam noi si vietile noastre de drosophile in infinitul asta? probabil ca deloc sau prea putin; omenirea n-a ajuns si nu cred ca va ajunge vreun colt de rai, asa ca ce mai conteaza cum era, cum eram?...conteaza! tocmai ca bazaim cu totii si impreuna in aburii micului nostru ferment, conteaza! conteaza cum ne-am petrecut in clipele ce ne-au fost date; conteaza cum ne-am purtat, cat am oferit, cum ne-am impregnat in memoria celorlati; viata fiecaruia dintre noi e compozitie in culorile celorlalte vieti; conteaza cu ce culoare alegem sa ne punem tusa in peisajul celorlalte vieti; conteaza ce cuvinte raman despre noi, dupa noi...conteaza "cum era(m)"...conteaza ce am ales sa insemnam pentru ceilalti...de fapt, cred ca e singurul lucru care conteaza; in rest suntem colb de stele...

Oh!locurile cum vorbesc...

"Oh!lucrurile cum vorbesc"-imi placea sa citesc cu emfaza regizata in pauza la scoala si sa rad impreuna cu prietena mea de-atunci de pasiunea din rondelurile lui Macedonski. Intelegeam ce spune, evident, chiar daca nu eram inca la varsta marilor nostalgii, dar mi se parea exagerat sa fii asa de sensibilizat de niste lucruri, pana la urma...de aceea fiecare poezie de-a sa era sursa sigura de ras si de ironii de copii prosti si insensibili.

Acum insa, numai o parafraza a acestui rand simt ca ar putea cuprinde pe de-a-ntregul ceea ce vreau sa spun: "Oh!locurile cum vorbesc".

Ma gandeam de curand cat de legati suntem de locuri, noi oamenii. Nu are importanta ca esti fire nomada, au ba. Dimpotriva, printr-un paradox ai putea spune ca nomazii ar trebui sa fie legati de si mai multe locuri vazute si traite. Pentru ca aici e discutia: tot ceea ce traim se leaga de un loc. De aici si toate amintirile si trairile dintr-un anumit timp al nostru. Normal, nicio noutate pana aici: suntem spatiu si timp. Totusi, nu stiu cat ne dam seama de impactul lor. Dar acum am sa vorbesc de loc, pentru ca daca timpul nu se mai repeta, nu se mai intoarce, locul ramane; si ramane sa ne aminteasca...asta ma duce cu gandul la o gluma de-a lui frate-meu care spunea ca e mai avantajos la scoala sa iti consumi memoria cu geografia, pentru ca geografia, spre deosebire de framantata, interpretata si mereu up-datata istorie, este imuabila. La fel s-ar petrece lucrurile si cu spatiul si timpul nostru de viata. Oricum, am impresia ca acordam mai multa importanta timpului decat locurilor, pentru ca timpul e o curgere cu sens unic, timpul sterge, inchide, anuleaza, vindeca...locurile sunt in general stabile; e in legea firii noastre pana la urma: apreciem ce e dificil de abordat si de pastrat sau ce nu (mai) putem avea si nu apreciem ce stim ca e mereu acolo.

Nu cred ca exista cineva pe lumea asta care sa nu se fi gandit la ceva, care sa nu fi corelat cu ceva din trecut, un loc prin care a revenit. Evident, corelatiile pot fi facute de la cel mai rudimentar nivel "aici am mancat o pizza buna", pana la un nivel la care reverberatiile pot fi foarte profunde, atat de profunde incat ai vrea sa ocolesti locul respectiv pentru ca e prea dureros ca sa mai treci o data pe acolo. Iar intre aceste doua niveluri, se afla multele intamplari banale pe care in mod normal le uitam, dar de care ne amintim la urmatoarele treceri cand timpul le-a facut sa nu mai fie banale: aici m-a luat de mana, aici am stat pe banca "uite, chiar pe banca aceea", aici m-a sarutat, aici mi-a dat vestea ca pleaca, aici, aici, aici...Insusi cuvantul aici e mai aproape parca de timpul prezent, de aceea locurile tin vii in memoria noastra amintirile.

Am vazut odata un film in care niste tineri traisera o catastrofa si singura lor sansa era sa gaseasca drumul inapoi catre orasul lor si sa ajunga intr-un anume loc din oras. Au reusit sa gaseasca orasul, dar acestuia ii lipsea cea mai mare parte din cladiri si din strazi, iar cele ce ramasesera nu mai puteau constitui repere...degeaba gasisera strada x, daca langa ea nu mai era si cladirea pe care ei o stiau acolo sau cealalta strada care se aseza perpendicular pe ea. Asadar locurile sunt repere in spatiu si...in memorie.

Tot la fel imi amintesc ca acum cativa ani ne-a invitat o prietena sa cinam la un restaurant nou deschis pe-atunci. Ea mai fusese acolo si i-a placut foarte mult. Zis si facut. Ne-am dus acolo incurajati de spusele ei si mai ales ca restaurantul se afla foarte aproape de casa noastra, langa un parc. Am ajuns, restaurantul era frumos amplasat, avea - lucru mare - parcare, pereti de piatra de munte, facut cu mult bun gust. Am luat masa undeva sus, la un fel de mansarda pentru ca jos la parter era o nunta foarte restransa. Mi-amintesc ca mi-a placut mult mireasa, m-am holbat si eu ca toata lumea in drumul spre mansarda, imi amintesc imaginea parcului de la geam, culoarea zidurilor, vaza cu flori de pe masa, imi amintesc ca aveam un aparat foto cu noi si ca am facut cateva poze. Seara a decurs frumos, am plecat de-acolo cu o impresie placuta. Dupa ceva timp, nu foarte mult, cam la o luna-doua, cand dezbateam din nou cu aceiasi prieteni unde sa iesim la o masa, mi-am amintit de "restaurantul cu nunta". De data asta eu am venit cu propunerea sa mergem acolo. Prietena mea mi-a pus cateva intrebari ca sa se asigure ca ne gandim la acelasi loc, dupa care mi-a zis "Pai nu mai este". "Ce nu mai este?" intreb. "Restaurantul, zice ea, nu mai este". "Cum adica nu mai este?" revin eu nelamurita. "L-au demolat!" dupa care s-a pus pe un ras nepotolit probabil din cauza mutrei mele lovite brusc de o totala si nedisimulata stupefactie. Evident ca am intrebat de ce. Nici ea nu stia. Cine sa stie meandrele urbanistice si afacerile primariilor?

Nu-mi venea sa cred. Fusesem cu atat de putin timp in urma, cum sa dispara peste noapte ditai restaurantul? Aproape ca imi venea sa ma duc pana acolo sa ma asigur ca este adevarat. Nu m-am dus, dar cand am trecut ulterior prin zona, am fost la fel de uluita. Nu mai ramasese nimic, absolut nimic, tabula rasa. In locul lui era doar parcarea, nici urma ca a existat candva acolo, nu demult, o cladire. Nu era nici un semn ca se demolase ceva, cum ar fi gropi sau asfalt ciupit, ceva, un semn. Imaginea era de un firesc paralizant. Parca visasem. Era la modul la care daca nu stiai ca ai fost cu inca cineva, ai fi zis ca te-ai dilit brusc peste noapte si visezi ca ai fost la restaurante.

Si-atunci m-am gandit ca mi-a ramas doar amintirea, amintirea despre o seara oarecare petrecuta in oras. Si miresei aceleia i-a ramas doar amintirea, amintirea despre una dintre cele mai importante seri din viata ei. A, si pozele. Ne-au ramas si pozele. Si despre acestea cred ca sunt secunde salvate din viata pentru ca sunt imagini ale clipelor noastre irepetabile.

Revenind, cred ca lucrurile se petrec ca atunci cand pierzi pe cineva. Nu-l mai ai fizic, dar ramai cu imaginea, spiritul, amintirea acelui om. Dar pe oameni ii pierdem mai usor, vietile noastre sunt prea efemere, asa ca nu lasa in urma nimic altceva decat amintiri. Locurile raman insa si ne amintesc constant si proaspat despre ceilalti care-au fost, dar mai ales despre noi. Ele sunt carlige pentru amintiri, suport. Cand dispare acest suport, te simti - la propriu :)- pierdut in spatiu.

prietenii circumstantiale

as face un sondaj de opinie despre prietenie; as fi foarte curioasa si-as vrea sa aflu cum vad oamenii prietenia; asta pentru ca din nou am senzatia, la fel cum am si despre iubire, ca eu iar sunt "originala" (asta ca sa ma autoironizez un pic) si cred ca prietenia ar trebui sa fie intr-un singur fel definita si mai ales pusa in practica; dar se pare ca in realitate nu e deloc asa, in sensul ca si prietenia, ca si iubirea, sufera de multiple interpretari personale in functie de cel care si-o aroga ca indeletnicire, calitate, sarcina; oricum, tot gandindu-ma la aceste doua atribute (era sa le zic umane, dar nu e cazul pentru ca iubirea, uneori chiar si prietenia, se manifesta in toata splendoarea lor in lumea necuvantatoarelor), tot gandindu-ma la ele - spuneam - am realizat si ca una fara alta nu pot exista; mi-am imaginat chiar iubirea ca pe un cerc rosu, iar prietenia ca pe o feliuta portocalie din acest cerc; si invers, prietenia ca pe un cerc portocaliu si iubirea ca pe o feliuta rosie din el; culorile, evident, nu le-am ales intamplator; cu iubirea am mers pe reteta clasica, reteta comerciala (am nevoie si eu de putin marketing, nu? :) ), iar pentru prietenie am ales portocaliu pentru ca numai o culoare solara ar putea reda cel mai frumos caldura, onestitatea si lumina pe care ea ar trebui sa le aiba; si pentru ca venii vorba, as fi tare curioasa in sondajul meu, sa aflu ce culoare ar da fiecare iubirii si prieteniei; eu de exemplu, dezbarandu-ma de marketing si de obiceiuri, as mai vedea iubirea in alb, in verde sau in curcubeu...frumos ii spun francezii "arc-en-ciel"...dar sa revenim; mereu ma abat in paranteze si explicatii, ma simt ca intr-un castel in care nu rezist tentatiei de a deschide fiecare usa care mi se iveste in cale sau, mai prozaic spus, ma simt femeie plecata la shopping si neputand sa-mi infrang pornirea de a vizita toate magazinele...:)); asa, gata, acum chiar revin la ce aveam de spus, la drumul principal; am ales - spuneam - culori pentru cele doua, le-am asezat chiar geometric si-am inceput sa ma joc in mintea mea cu razele de cerc; daca as trage de una din razele feliutei portocalii din cercul rosu, datele reale, nu doar cele geometrice, s-ar schimba semnificativ; cred ca la inceputul iubirii primim fiecare cercul rosu, iar pe masura ce trece timpul, apare in el feliuta portocalie care creste, creste si invadeaza aria cercului cu lumina ei solara; asta se intampla cand relatiile de iubire invechesc si cand in locul iubirii e mai mult prietenie; probabil ca ideal e sa ajungi sa ai un cerc cu doua semisfere (era sa zic egale, dar cred ca e pleonastic :d): una rosie si una portocalie; imi vine sa rad acum cand ma gandesc ca daca ai vedea situatia invers, plecand de la cercul portocaliu, si ai ajunge sa ai doua semisfere, ar trebui poate sa te ingrijorezi, in sensul ca prietenia ta initiala ia din ce in ce mai mult forma si culoarea iubirii...poate sa fie bine sau poate sa nu-ti convina aceasta metamorfoza :)); iata deci, ca e important cum te joci cu cercurile si culorile :))...

plecasem insa la inceput de la ideea ca prietenia e o notiune foarte personala, ca, la fel ca iubirea, nu e aceeasi peste tot, nu e vazuta din acelasi unghi de niciunul dintre noi; teoretic ar trebui sa fie aceeasi, practic insa, nu este; prieteniile sunt, in opinia mea, mai abitir circumstantiale decat complementele despre care auziram in scoala; ele sunt prietenii de timp, de loc, de mod, de cauza, trist- de scop, prietenii conditionale si prietenii circumstantiale concesive...am putea spune "pai astea nu sunt prietenii!"; pai nu sunt!; dar cine poate spune ca a avut norocul unei prietenii total necircumstantiate, al unei prietenii in care actiunea predicatului nu a fost determinata macar uneori de cate-un complement? prieteniile de timp si loc sunt clare; suntem prieteni in copilarie, in studentie, la scoala, in tara in care am crescut s.a.m.d....prietenia de mod se leaga de obicei de acelasi mod de a vedea lucrurile, de a-ti petrece timpul, de aceleasi obiceiuri sau interese; prietenia de scop nu e de fapt, prietenie, e doar un simulacru chiar si-atunci cand scopul se insinueaza dintr-o singura parte; prietenia concesiva poate sa nu para si chiar sa nu fie asa de rea; sunt prietenii care dureaza pentru ca unul din prieteni face o concesie, pentru ca pastreaza legatura in viata lui in numele unei relatii care candva a fost foarte buna si cu toate atributele acasa si poate si in speranta ca isi va reveni candva; e deci, o forma de prietenie mai ponosita, mai concesiva...evident, nu e idealul, dar exista, poate exista...prieteniile sunt toate cauzale, pentru ca toate sunt urmarea unei imprejurari, a unei cauze; am lasat la urma prietenia conditionala, pentru ca aici am dat de o gaselnita; am putea spune la prima vedere ca prietenia conditionala ne-a lovit mai mult in copilarie, cand eram prieten cu cineva daca ma lasa sa ma joc cu jucariile lui :) si invers; acum s-ar numi santaj, deci n-ar mai fi prietenie...si totusi, am observat ca exista prietenii conditionate de starea ta insasi; ca sa fiu mai explicita, am observat ca exista prieteni care te iubesc numai daca si atunci cand nu ti-e bine, numai daca te afli intr-o situatie mai incomoda, numai daca ramai la nivelul la care ei te-au intalnit si ti-au devenit prieteni, numai cu aceasta conditie; la prima vedere nu-ti dai seama; te bucuri, te simti fericit ca ai un prieten care este alaturi de tine in situatia ta nefericita; insa adevarata revelatie vine indata ce nu mai indeplinesti conditia asta si incepe sa-ti fie bine si relatia dintre voi incepe sa fie juxtapusa; constati atunci ca prietenul care ti-a fost alaturi atata vreme, care te-a inteles, chiar compatimit si sfatuit sincer cand nu ti-a fost bine, nu mai stie sa-ti fie prieten; cu alte cuvinte, iti sunt prieten atunci cand nu ti-e bine, dar numai atunci...