car je suis l'amoureuse.....http://www.youtube.com/watch?v=Me7wlASiKUg&NR=1

de ce se despart oamenii ?

cand eram mica ma uitam la cei mari cu gura cascata intr-o senina si nedisimulata admiratie; mi se pareau grozavi in primul rand pentru ca aveau voie sa faca orice, pentru ca nu dadeau socoteala nimanui, pentru ca nu aveau teme de facut, pentru ca veneau de la munca si aveau tot timpul din lume sa se uite la tv sau chiar sa se joace daca ar fi vrut; mi se pareau fantastici pentru ca stiu atatea lucruri, tatal meu mai cu seama stia orice cuvant din dictionar, intai ma duceam la el si apoi la dictionar, iar lucrul asta mi se parea fantastic; nici nu concepeam ca el sa nu stie ceva, vreun cuvant nou auzit, vreun lucru petrecut in lumea asta, pentru ca el stia orice; atunci cand mai statea pe ganduri nici nu-mi trecea prin cap ca el ar putea sa nu stie ceva, asa ca luam ezitarea lui nu ca pe o nestiinta, ci ca pe un moment de gandire si atat; increderea mea (justificata de multe ori) era oarba; de asemenea vedeam relatiile intre oameni ca pe ceva pe viata; prieteniile de neclintit, casniciile de nechestionat; totul era stabil si perpetuu in mintea mea; culoarele scolii erau mari, luminoase, oamenii mari ...chiar mari; in mintea mea (imperturbabila :)) - nu sunt mari diferente nici acum :) nu era loc pentru lucruri intrerupte, pentru lucruri fara rezolvare, pentru situatii grave; l-am intrebat la un moment dat pe tatal meu "de ce se despart oamenii?"; a ras si a incercat sa imi explice ca sunt momente cand oamenii nu mai simt ce-au simtit candva unii fata de altii si se despart; a fost cel mai de neinteles raspuns primit de la el pana atunci; si tare mi-e teama ca nici acum nu inteleg; da, mi-l explic, dar nu-l inteleg; intrebarea mea imediata de atunci a fost "pai cum, daca s-au iubit sa nu se mai iubeasca? daca au vrut sa fie impreuna, sa nu mai vrea?"; "uite asa" - mi-a venit raspunsul...

uite-asa imi explic acum, desi nu inteleg, ca doi oameni care s-au iubit mult mult candva, pot ajunge atat de straini, pot ajunge atat de ostili, pot ajunge sa-si faca atata rau...si asta poate sa se-ntample brusc, dintr-o nefericita intamplare, sau poate sa se intample incet, cu picatura chinezeasca a detaliului...si cred ca si atunci cand se intampla brusc, in dedesubturile faptului, a curs mereu insidios picatura blestemata pana a ros tot...ce mutatie se produce in lantul genetic al unei relatii incat sa transforme chipul ei frumos si proaspat de la inceput in hidosenia de dupa o vreme? numai aia doi stiu; si adesea, nici ei...pentru ca n-au fost acolo atunci cand ar fi trebuit sa fie, fie ca n-au stiut, fie ca nu le-a pasat; am observat ca "din afara" moartea unei relatii se justifica si capata inteles daca exista motive clare; oamenii in general au nevoie de motive, vor motive, vor certitudine; asa e si logic; dar se poate intampla ca incetul cu incetul, picatura cu picatura, din motive mititele sa ajungi la marele final si sa iti lipseasca tocmai in acest moment - m o t i v u l; si atunci si ala parasitul si toata lumea va zice "ce-a avut domne' nebunul/nebuna de-a lasat asa o fata/un baiat?"

si lumea nu va sti ca ea a venit obosita intr-o zi si-a avut nevoie de vorbele lui tandre sau de bratele lui safe (imi place cum suna "safe" - suna a cuib), dar el a fost prea ocupat cu calculatorul lui si nu a avut timp sa observe; lumea nu va sti ca el s-a simtit coplesit si a asteptat de la ea sa nu-i mai urle intepata si cu bigudiuri in par ca sta la calculator, ca si-a aruncat sosetele, ca fumeaza prea mult; nu va sti nici cum a tanjit ea dupa florile de la inceput si privirea lui de-ndragostit, privirea aceea in care ea se vedea femeie, nu nevasta; nici cum el ar fi vrut sa o vada pe ea atenta (cu el, dar si cu ea) si calda cum era candva...lumea nu-si va imagina ca nu a fost nevoie ca vreunul dintre ei sa fi comis vreo fapta grava, ci ca pur si simplu fiecare a pacatuit incetul cu incetul, peu a peu, pana s-a pierdut pe sine, pana i-a pierdut pe-amandoi...si adesea chiar el sau ea ajunge sa-si puna aceeasi intrebare de spectator fara sa priceapa ce s-a intamplat exact sau care a fost motivul; si uite ca, desi am deja cateva fraze de explicatii si culoarele scolii nu mi se mai par de mult largi si luminoase, ci inguste si intunecoase, desi am vazut pana acum atatea lucruri frante, inca mi-e greu sa inteleg de ce se despart totusi, oamenii...

disciplina bulinelor

am participat candva la un curs de-ala corporatist de prostire colectiva; era despre manage-uirea timpului; despre cum sa inveti sa te organizezi, sa iti forecast-ezi timpul, sa nu raspunzi la numere de telefon necunoscute, sa nu te zgaiesti prin magazine la toate prostiile de care nu ai nevoie, sa stergi imediat mailuri care te-ar putea amuza, dar distrage de la munca.... pe scurt, despre cum sa elimini "timpii morti"(ce urat si trist suna) si sa castigi cat mai mult timp, timp, timp ...nu neaparat pentru tine, cat pentru prosperitatea si intru propasirea stapanului pentru care muncesti; pana la urma, nimic rau in asta pentru ca tot ramai cu ceva bun si pentru tine; asa imi amintesc de un exemplu in care niste buline erau puse de-a valma pe o foaie de hartie, iar noi ("cursantii") trebuia sa spunem dintr-o ochire cate sunt; evident ca nu a fost nimeni in stare sa spuna numarul exact; imediat dupa exercitiul asta am primit aceleasi buline puse cate 3 pe 3 siruri...evident ca toti stiuram raspunsul imediat; asadar, o lectie foarte simpla: organizat, ordonat, disciplinat ai privirea agera, faci simplu si rapid calcule si chiar...tii minte!
ma gandeam deunazi ca, asa cum iti organizezi bulinele pe foaie sau sosetele-n sertare, tot asa o ordine si-o disciplina relationala nu pot sa iti aduca decat beneficii; de fapt, tocmai din cauza unei totale indiscipline au multi dintre noi de suferit in relatiile in care ne ducem viata zi de zi; asa cum iti certi copilul si-l ameninti cu diverse si imediat apoi il iei in brate si-l mangai, tot asa, cand iti propui sa-l faci pe cel de langa tine sa inteleaga una alta si-l certi, si-i reprosezi, si-l bati la cap, iar apoi te inmoi la prima gluma buna sau la primul sarut de care ti-era dor, tot asa strici totul prin marea ta indisciplina; desigur, pot fi momente cand te saturi chiar tu de vocea ta stridenta si nemultumita si vrei liniste si...taci; mai pot fi momente cand stii bine ca gresesti cedand, dar iti place dulcea ta greseala...pentru ca pur si simplu ti-era dor de un sarut; gre-sit!
indisciplina asta siroposo-lesioasa te va duce la pierzanie! cu cat te vei tine mai tare, cu atat vei avea de castigat: respect, interes, chiar iubire *acolo unde e cazul); cu cat iti vei respecta tu in primul rand disciplina impusa, cu atat vei avea ordine in ganduri, in suflet, in viata; valabil pentru toate relatiile; orice fel de relatie; acolo unde ai vrut sa corectezi o greseala reala, desigur, pentru ca nu ma refer la iluzii sau suspiciuni aberante, corecteaz-o pana la capat, cu tot cu efectul after; pune spirt pe rana si fii surd la tipete, chiar ale tale de-ar fi, mai ales ale tale! daca dupa ce faci scandal, dupa ce te perpelesti, vituperezi, arati cu degetul tot tu te-nmoi, aplanezi, impaci, mangai, saruti esti pierdut!

da, cand vezi ca "morala" ta a avut efect, cand constati ca urecheatul si-a primit lectia cu adevarat, a inteles si s-a comportat ca atare, sa te tii batos in numele disciplinei are iar efect tampit; pana la performanta asta insa, disciplina bulinelor incolonate si cuvantul spus cu dreptate de la prima litera si pana la ultimul ecou se aplica cu succes oricand si oriunde!

la cules de bumbac cu ochii peste gard

m-am intors de 10 minute dintr-o escapada scurtissima de la locul de munca; am avut sansa sa evadez pentru mai putin de o ora, sansa sa respir aerul inmiresmat de noxe al bucurestiului, sa conduc nebuneste ca sa apuc sa parchez, sa mananc contra cronometru, sa fug inapoi si sa sper di/(spera)/ta sa mai gasesc un loc de parcare...ei bine am avut aceasta sansa; m-am incadrat in timpul propus, am ajuns unde voiam, am parcat la centimetru intre doua masini, am mancat fara sa fiu capabila sa ma deconectez de tot de la bornele de timp, fara sa fiu capabila sa procesez calm discutia, fara sa mai stiu ce e bucuria burgheza de a lua pranzul in liniste; m-am intors, am condus cu a cincea, nu mi-am regasit pretiosul loc de parcare dar am avut (din nou) sansa sa gasesc o firida unde sa-mi strecor masina, am alergat catre birou si mi-am reluat in sfarsit locul in banca si (la propriu si la figurat); in tot iuresul asta nenorocit in care m-am aflat si ma aflu de muuulta vreme, am avut totusi ocazia sa vad liliecii dintr-o curte vecina, lalelele dureros de frumoase scaldate in firicele de apa si de soare, am avut ocazia sa prizez pentru cateva clipe miros de iarba proaspat tunsa si sa-mi inund ochii de verdele ei...as fi ramas in mirosul acela sa ma imbat de el, mi-as fi aruncat pantofii si m-as fi strecurat printre lalele desculta ca sa nu ma mai vad si sa nu ma mai intorc...dar bastilia ma astepta inalta si seaca si ma vedeam din masina cum de trista voie si silita de multe ma intorceam la ea...cum pandeam disperata "sansa" de a vedea verdele semaforului si cum pierdeam "ocazia"de a ma anestezia de verdele ierbii...cum ceea ce trebuia sa fie ocazie era sansa si invers...nici nu mai stiam cum e viata la pranz, cum e soarele in miezul zilei nu "in week-end", ci intr-o joi oarecare de primavara; trageam cu foame in piept aerul de mostra de libertate, ca un drogat ultima linie de praf alb...

si ca mine sunt multi, foarte multi; tineri, grabiti, prea grabiti sa-si mai guste viata, sa mai aiba timp de ei, de ei esenta...obositi, preocupati, nebuni; unde alergam??? spre ce?

numai azi, parca printr-o extrasenzoriala coincidenta patru oameni mi-au spus in cuvinte diferite cat de nefericiti sunt ca sunt sclavi...cuvinte diferite si acelasi vis de evadare; toti vor natura si basic-ul; insa toti sunt sclavi; e dur cuvantul si nici nu spune vreo noutate; nici eu nu spun nimic nou...ni (li) se mai spune si "corporate whores", "culegatori de bumbac"...asadar nu s-a schimbat nimic in omenirea asta...nu mai tragem la galere, stam prizonieri in fata monitoarelor; intram dimineata si iesim seara; nimic, nimic...nou

eram doar trista pentru mine si pentru ceilalti ca mine, pentru noi toti; tocmai am primit - desigur pe mail - un articol despre downshifting; parca a fost un nod azi, o incrucisare de cai ratacite cu aceeasi intersectie; prea multe coincidente azi cu aceeasi tema "ce ne facem, incotro alergam?"; m-apuc sa citesc articolul, intre cateva mailuri de serviciu si ce mai am de terminat, pentru ca stim...timpul ne preseaza, time is money...mi l-as trimite acasa, cica sa-l citesc in liniste, dar stiu ca n-o sa am nici timp si nici energie diseara; voi vrea doar sa stau, sa dorm si sa ma enervez (a cata oara?) ca insist in a mai pune mana pe telecomanda...

incepe cam asa...

Downshifting- ul s-a nascut din refuzul societatii occidentale (care de fapt este o expresie postmaterialista) de a deveni sclavul valorilor materiale si de a-ti consuma toata existenta alergând dupa bani, dupa o pozitie ierarhică. Downshifting- ul inseamna refuzul de a intra intr-o anume inregimentare (prin dresaj), refuzul pozitiei, refuzul salariilor mari etc. Ideea de baza este calitatea vietii individului, care este data nu de felul in care se pozitioneaza el din punct de vedere material - nu iti trebuie atit de multi bani ca sa poti sa fii fericit, multumit în viata -, ci de faptul ca poti profita, sa zicem inteligent, de timpul pe care il ai de trait, astfel încât sa nu devii un sclav al muncii. Prin urmare e vorba de o etica a muncii.

....

si continua stiintific despre noi si viata noastra tampita pusa la microscop...

de ziua lui

...pentru ca mai e exact o saptamana pana la ziua lui si pentru ca nu mai am rabdare pana atunci, poezia lui, una din multele frumoase....

Ce bine ca esti

de Nichita Stanescu

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea din launtrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrişneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălti ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus,
şi izbeşte-mi tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfîrşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Doua cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
doua culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurată, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

mutsugoto si detectorul de iubire

gata! gata cu schilodirea de petale a nevinovatelor flori in nemiloasele demersuri interogative: "ma iubeste?... nu ma iubeste?..."; dragostea se vede acum la RMN! acum se poate face analiza dragostei exact cum ti-ai lua sange ca sa determini glucoza din el; e simplu; un amorez va sta la monitor, iar celalalt se va intinde in sarcofagul stiintei, proiectandu-i-se imaginea celuilalt; pe monitor se va vedea apoi literalmente ce-i trece prin cap si prin ...suflet; exista trei puncte in hipotalamus, asezate intr-un fel de triunghi dreptunghic, cu unghiul drept in partea stanga; doua sunt asezate pe cateta de jos, iar al treilea sus, deasupra unghiului drept; asta asa...ca sa ne imaginam mai usor cum sunt dispuse, sau ma rog, cum le-am priceput eu azi la emisiunea tv...asa...cele doua de jos, ai zice ca nu intamplator, sunt responsabile -unul, cel din stanga- de atractie sexuala plus comportament si stimuli de profil, iar celalalt, cel de-al doilea, de placere - placerea basic, cum e sexul si mancarea...intr-un cuvant dopamina; hahahaha...pana la urma asta o fi baza?:(... cel de-al treilea in enumerarea mea si cel mai de sus in fapt si in toate ambitiile noastre, este centrul iubirii...centrul unde se concentreaza atasamentul afectiv, interesul pentru celalalt, emotia cea mai pura a iubirii, nobila ei esenta; i-as spune punctul iubirii, ca sa nu am trei centre :)...dar de ce sa nu le am, pana la urma? cum imi spunea cineva de curand dandu-mi in joaca un test si in final o lectie de logica si...imaginatie: "think out of limits", "gandeste in afara desenului si in afara a ceea ce te-ai invatat sa iei drept adevar si posibilitate"; o lectie buna in general; dar sa revin la subiect; ei bine, daca nu stii sigur de te iubeste au ba sau de te vrea doar pentru centrele alea doua de pe cateta de jos, programeaza-te la RMN! daca esti norocos, se vor aprinde pentru tine pe monitor toate cele trei "zone", daca esti mai putin norocos, se aprind numai cele doua de jos (desi pentru unii norocul se poate produce exact aici, la nivelul asta:p), iar daca nu se aprinde niciunul si te vezi in bezna adevarului, vei afla cum te-ai bucurat de compania unui talentat candidat la Oscar...

cat despre cazurile de amorezi cu toate centrele luminate, care se afla insa la distanta (fizic), stiinta a gasit iar o solutie de generatie foarte recenta: mutsugoto; mutsugoto este un sistem care doreste sa aduca ceva mai mult in comunicarea la distanta decat facebook sau simpaticul messenger; mutsugoto iti aduce lumina atingerii; si nu fac nicio metafora aici; este chiar atingere prin lumina; fiecare din cei doi are o camera web care ii urmareste miscarile si o conexiune la internet, desigur; atunci cand i se face dor de celalalt, nu numai ca poate sa vorbeasca cu el, dar poate sa si "deseneze" din lumina atingeri ce ii apar celuilalt pe trup; destinatarul nu "simte" atingerea, vede doar desenul pe pielea lui, ca un laser, ca un fum, ca o parere...de rau ca nu sunt impreuna :)))...poate parea interesant, excitant, creapy, pervers, ciudat...nu vreau sa fac vreo apreciere, povestesc doar unde ajunse stiinta asta care se straduieste atata sa ne aduca impreuna desi tot ea ne-a-ndepartat de-atatea ori...

te plac pentru ca te plac, ma placi pentru ca te plac

una din cele mai nereusite iubiri este aceasta iubire :( ... citisem candva ca iubirea in psihologie s-ar imparti in mai multe categorii; mi s-a parut ciudat atunci, avand crezul nestramutat ca iubirea e de un singur fel, atunci cand e, desigur...si totusi se pare ca nu e asa; si probabil ca daca stam sa ne gandim ca oamenii sunt unici, vederile lor asupra lumii si vietii la fel unice, asa e si iubirea fiecaruia: relativa de la caz la caz; asa o fi, desi tot nu sunt convinsa; or fi lucrurile relative, oamenii diferiti, dar tocmai de aceea iubirea cea adevarata ar trebui sa fie aceeasi pentru toti, ca o master key, ca un esperanto...

asadar exista cica "dragostea pasiune" tradusa simplu: te iubesc pentru ca ma iubesti; multa vreme cei care iubesc nu-si dau seama in ce iubire se afla; desi viata, in cinismul si umorul ei, le da adesea semnale si ocazii pentru a-si da seama; dar ei nu vad aceste semne sau daca le vad le ignora sau mai rau, le scuza; e incredibila inventivitatea lor la capitolul asta; si logica lor devine atat de intortocheata...ca sa ma exprim mai usor o sa-i numesc pe acestia "adevaratii", iar pe ceilalti...hmm..."fariseii"? suna dur..."egoistii"? cam aproape de adevar si totusi, poti sa-i condamni? mai bine-o sa le spun "sarbatoritii" :); adevaratii iubesc natural si sincer, asa cum simt; ofera iubire si primesc in schimb (in cazurile "fericite"), dar tristetea mare e ca primesc trocul nu pentru ei insisi, ci pentru ca au oferit deja ceva...aici e gaselnita, aici e buba; si chiar e buba; urat cuvant, nu-mi place nici cum suna, nici ce reprezinta, dar chiar se potriveste; si uite-asa adevaratii iubesc, ofera, iarta, iar sarbatoritii sunt iubiti, iarta mai rar si mai greu sau deloc si ofera numai daca primesc; se poate sta destula vreme in acest simulacru de iubire, atata timp cat adevaratul are grija sa monteze mereu si mereu lumanari in tortul sarbatoritului, iar acesta din urma le sufla flacara cu atata incantare de sine...dar uneori adevaratii obosesc si ei sa tot ofere si in mod natural sa astepte si ei - pentru ca nu cred ca exista cineva pe lume atat de altruist incat sa ofere continuu si in adancul sufletului sau sa nu astepte macar un pic de reciprocitate...si-abia atunci cand sarbatoritul nu-si mai primeste osanalele de iubire, cand nu mai pune nimeni lumanari pe tortul lui, nu mai aprinde flacara, abia atunci iese la iveala "iubirea" lui care n-a existat niciodata; si abia atunci logica semnelor de altadata isi indreapta ghebul in mod dureros si abia atunci isi da seama adevaratul ca a fost singur in adevarul lui.

la portile neiertarii

bat la portile neiertarii si sunt hotarata sa intru; vreau sa invat sa NU mai iert; nu am stiut niciodata sa ma supar visceral pe cineva; m-au suparat, dezamagit, dezgustat chiar multi oameni, unii de la care nu ma asteptam la nemernicii... m-au ranit si tot tacamul, dar nu am fost niciodata in stare sa ma supar "cu sufletul"; m-am suparat rau, foarte rau, m-a tinut supararea 10-20 de minute, o zi, cateva zile, dar niciodata intratat incat sa ma tina si sa ma atinga in esenta mea ca sa fiu in stare sa nu iert; niciodata intratat incat sa nu (mai) vorbesc cu omul acela (chiar daca nu imediat), incat sa nu-l ajut sau sa nu fac un gest de bunavointa fata de el daca mi-a stat in putinta; traiam paradoxul asta intr-un mod dubios de natural, dar asa simteam; orice om cu scaun la cap sau oamenii in general nu m-ar fi inteles, ar fi zis ca sunt nebuna; sincer, nici eu nu m-am inteles; constientizam la modul cel mai realist de multe ori, ca ma port prosteste, ca sa nu spun ca o "fraiera" ca tot se poarta acum termenul asta; imi ziceam singura "dar vita asta ti-a facut asta si asta, de ce-o ajuti?; uite-asa! pentru ca nu pot altfel"; nu mai vorbesc de faptul ca niciodata nu mi-am planificat sa fac rau cuiva, un rau din acela premeditat, periculos, cu consecinte...cel mult mi-am planuit razbunari de mosquito suparat, dar niciodata planuri diabolice, intrigi, mizerii....imi amintesc cat de ingrozita ma uitam la oamenii care spuneau cu atata ura "nu am uitat asta", "nu l-am iertat" sau tampenia aia sablon care ma irita ori de cate ori o aud "iert dar nu uit"; pai daca ierti cu adevarat, uiti! daca nu esti in stare s-o faci complet, nu mai spune aberatia asta; mai bine "n-am iertat si n-am uitat"; sau daca vrei, poftim o forma diplomata "am trecut peste, dar n-am uitat"; cu alte cuvinte, am depasit momentul, vorbim, ne purtam civilizat dar nu te-am uitat; n-am putut niciodata sa inteleg cum poate cineva sa se incarce de o asemenea otrava, sa isi concentreze energia si sufletul pe niste limite atat de inguste...imi dau seama ca pot exista situatii in viata, cand cineva ajunge sa te raneasca in asa hal sau sa iti faca un asemenea rau incat sa nu-ti mai ramana decat ura ca mod de a ramane viu; probabil ca exista; dar sunt foarte multe cazuri cand auzi ca din nimicuri oamenii se urasc visceral si mai ales hahahaha "nu se uita"(unii pe altii); neiertarea altora m-a inspaimantat tot timpul, ca o limba straina total de sufletul meu, ca o scriere cuneiforma pe care-am simtit-o cu stranii si cumplite intelesuri;

revenind, mi-am dat seama ca aceasta disponibilitate a mea pentru iertare cu care m-am falit mereu precum cu o decoratie de intelepciune, superioritate si chiar noblete crestina, imi e de fapt

un mare handicap, imi e bresa de intrare pentru toate neplacerile, dezamagirile si suferintele; asa ca bat la portile neiertarii si vreau sa intru ca sa ma train-uiesc; vreau sa invat sa vorbesc si eu limba aceea cumplita a buzelor stranse in rea strambatura, vreau sa se nasca si-n ochii mei uitatura aceea de ura pura (rima neintentionata :)), vreau sa scriu si eu povesti cu litere cuneiforme; poate asa voi fi si eu protejata mai mult, poate voi fi mai putin inteleapta, dar mai fericita sau mai linistita...

1 si 8 Martie

am avut mereu o rezerva, prejudecata, reticenta pentru zilele astea doua, asa cum am avut in general o reticenta pentru orice sarbatorire programata a simbolurilor ce se vor naturale, spontane, din suflet...mi se pare fals si fortat sa celebrezi femeia intr-o zi anume sau mai rau iubirea, intr-o zi anume; evident, frumos ar fi sa fie-n fiecare zi, desi nu e nimic rau nici in a stabili o zi anume in care sa te ocupi (numai) de asta; am simtit mereu asta din doua motive: o data pentru ca e prestabilit si premeditat si a doua oara pentru ca in aceste momente barbatii mi s-au parut incurcati, stresati, "obligati"...iar asta rapeste mult din farmecul povestii...pentru ca n-as vrea sa stiu ca el rosteste printre dinti "iar a venit ziua asta, ce dracu fac?" ...apoi, pe langa neplacutul sentiment de a simti sau mai rau, de a sti ca ai fost o povara pentru el, m-a obsedat mereu simtul echitatii, echilibrul balantei, vederea obiectiva, turismul in galosii celuilalt...asa ca niciodata nu am fost de acord cu exploatarea barbatului, cu punerea lui in situatii dificile pentru ca asa se poarta sau asa s-a transmis dintotdeauna sau pe scurt "pentru ca este barbat"; ca atare, nu sunt de acord cu barbatul carand sacose ca un magar de munte si avand alaturi o demoazela delicata ce-si poarta cochet poseta si nu pune mana sa-l ajute; evident, nu vaz cu ochi estetic nici pe dansa opintindu-se ca agripina cu plasoaie sau bagaje doar de dragul lui, dar nici sa topaie artistic pe langa el si sa nu se gandeasca sa-l usureze de-o greutate...rezonabila pentru muschii ei subtiri...nici asta nu mi se pare ok; asa cum nu mi se pare neaparat corect ca un barbat obosit si plin de apa (vorba cantecului) sa stea in picioare, iar ea - in conditiile in care e sanatoasa si voioasa - sa stea jos; la fel cum mi se pare o tampenie sa-ti deschida el usa cand ai maini sa ti-o deschizi si singura, sa-ti aseze scaunul sub poponet cand poti sa ti-l asezi si singura, sa-ti sarute mana, cand poate sa ti-o stranga (si ca venii vorba, iti strang unii mana de parca vor sa te darame pe loc); din fericire, dar culmea si dintr-o oarecare nefericire, lucrurile astea oricum nu prea se mai intampla de ceva vreme...
dar sa revin la tema initiala si anume chinul masculin de 1 si 8 Martie (acolo unde e); desi mi s-a parut mereu penibil modul cum se deruleaza in aceste zile: premeditat, atragand dupa sine o feminina asteptare, mi-am dat seama de curand, ca poate reprezenta totusi o ocazie de a vedea daca el, fortat sau nu de-"mprejurare" face ceva pentru tine...si cand spun "a face ceva" nu ma refer la gesturi materiale, doamne fereste, ci la simple gesturi de timp, de efort, de sarut, de-o floare... insa probabil ca atunci cand nu ar face-o, tot tu, femeia indragostita si iertatoare, l-ai scuza imediat zicand ca face oricum in restul anului...dar ce faci daca nici in restul anului si nici in unica, premeditata si penibila zi de 1 sau 8 nu face?...ma intreb: ce scuza-i mai poti gasi...? nu e oare ocazia ideala de a-ti face un bilant de-a dreptul contabil cu ce-a facut si ce n-a facut pentru tine? si nu e oare ocazia ideala cand, tragand linie, sa iei o decizie desteapta pentru tine? pentru ca dincolo de orice declaratie inflacarata pe care ti-o face el, dincolo de orice sms care te-ar putea impresiona pana la lacrimi, in senina-ti si naiva-ti asteptare, dincolo de orice text copy paste sau chiar original emis de mintea lui, dincolo de vorbe... bilantul se face pe capex, adica pe ce-ai capitalizat de la el in timp in fapte sau si mai rau nefapte...un barbat care iubeste sau macar respecta o femeie, un barbat inteligent sau unul pur si simplu smecher ar putea sa vada in aceasta zi "ocazia" ideala de a-si afirma iubirea, respectiv de a cuceri macar ad-hoc o femeie sau de a-si mai sterge din "pacate"...desigur ca nu sunt de acord nici cu asta, pentru ca revin: este nenatural; dar cand nici macar asta nu e...totul devine de o naturalete hidoasa, trista si dezamagitoare...si iata cum gasesc acum, in al noualea ceas, sensuri pragmatice ale acestor 2 zile pe care mereu le-am dispretuit si comentat carcotas...

plus que...passe

mi-a povestit cineva de curand despre cum a solicitat niste informatii de la o persoana care nu avea nici o obligatie (de niciun fel) sa dea aceste informatii;
acum cand spun "informatii" ma refer la chestiuni absolut obisnuite, nimic de domeniul penalului sau al dosarelor highly confidential;

ok...nimic extraordinar pana aici; ceea ce m-a uimit a fost ca povestitorul era teribil de incantat ca persoana cu care vorbise "s-a purtat foarte frumos, a fost foarte amabila" si a facut discutia foarte agreabila;

well, am putea spune ca s-a manifestat asa pentru ca, bietul de el, nefiind obisnuit cu tratamente dragute s-a extaziat la un simplu act de bunavointa; sau, daca nu am spune asta, am putea spune ca probabil afabila persoana urmarea de fapt ceva, avea vreun interes si de-aia era asa de draguta; nimic din cele doua; pe povestitor il stiu bine, e echilibrat mintal :) (zic si eu... fara sa fiu vreo experta), iar pe "amabila persoana" nu am cum s-o banuiesc de vreun interes pentru ca realmente si logic nu e cazul;

unde vreau sa ajung... sa trec la cestiune; pe scurt: mi-am dat seama ca am ajuns sa ne extaziem in fata lucrurilor normale, ca politetea si bunul simt au ajuns sa ni se para extraordinare; ne-am obisnuit atat de mult cu mitocania, cu marlania si nesimtirea, incat un simplu act de amabilitate ne impresioneaza la culme; m-a revoltat reactia atunci si am replicat "dar e normal ca s-a purtat asa, ce ti se pare fantastic in asta?"; insa imediat am inteles ca nu mai e de mult normal...ca am ajuns aici din cauza mediului in care ne scaldam zi de zi; stiu, stiu ca suntem stresati, obositi, preocupati, suparati...ca nici nu traim niste vremuri prea roz...si totusi, un gest frumos, o vorba delicata in locul unei mitocanii pot schimba o reactie de-un entuziasm deplasat intr-o reactie normala :))
acum, vorbind serios, vad din ce in ce mai rar gesturi de omenie, de buna crestere sau de minim bun simt; oamenii parca nu mai stiu sa multumeasca, sa se scuze; cei care se incapataneaza sa mai tina sus ideile astea sunt cel mai adesea "prosti", "fraieri"; nu lasa nimeni garda jos de teama de a nu fi imediat catalogat asa; mai bine ticalos si mitocan si ...las, decat bun, amabil, prost dar curajos; e grav si trist ca a inceput sa ni se para iesita din comun amabilitatea si ca ne-am cam obisnuit asa; si sunt atatea si atatea situatii in care am putea sa fim oameni fara prea mari eforturi, fara sa pierdem nimic...vad atatea si atatea situatii cand niste minime lucruri ar face o frumoasa diferenta...nu visez la utopii, nici la o lume ideala, visez la lucruri simple, care erau normale candva si pe care numai noi putem sa le readucem la viata...