dor de ea

mi-e dor de mare
cu buze arse
de stanci palide
si de pamant uscat de soare,

mi-e dor de mare
cu gust de iarba molesita
de verde scurs din vene vegetale,
mi-e dor de mare
si de miros de piele imbracata-n sare.

mi-e dor de mare
cu degete ce rasfoiesc nisipul
si scoici ce taie inocent talpi goale

mi-e dor de mare
cu dimineti ce se lungesc pe gene
si cu priviri calatorind departe-n zare...

quo vadis

Imi esti descantec,
dar si blestem,
te-alung din mine
si-apoi te chem,

ridic si ziduri
si-apoi le sparg
si tes si noduri
si le desfac;

si fug departe
si ma intorc
rescriu pacate,
dar ma si rog,

te-alung, te ard,
te neg, te sterg,
te caut, te vreau
te-afirm!
...
ma iert.

Condamnare la tacere

Niciodata n-am tacut atat de mult...
ca de atunci,
ca acum,
ca pentru totdeauna.
Tacerea mi-a devenit limbaj,
iar vorbele-mi sporovaie mutenie
intruna.

Cuvintele s-au adunat in mine
ca niciodata mai condamnate,
pasari prizoniere
neputincioase, mute, resemnate...
A trebuit sa le lipesc pe gura o banda
si sa le interzic sa se mai prinda
in vreo bezmetica sarabanda.

Stau cuminti si inghit ca si mine tacerea
desi dac-ar putea,
ar umple de strigate de iubire-ncaperea.

Stiinte empirice

In iarna asta a nins un pic.
Prea putin.
Mult mai putin decat planuisem.
Planuisem zapada aceasta
ca pe suprema vindecare,
ca pe tamaduirea perfecta
de tine.

A nins cam a doua zi de Craciun, dimineata.
M-am dus linistita la geam.
Priveam incantata, cu calm.
Vrajitoria-mi iesise:
si doar cu o tusa de iod alb
sa m-alin incepeam.

Totul era perfect. Conform planului.
Fulgii veneau ordonat, in sir indian,
siruri pe verticala,
siruri pe orizontala
inteligent programati
ca sa-mi fie alean.

Era incredibil !!!
Ma tratam ambulatoriu cu leacul babesc.
...
Dar numai in cateva ceasuri
simulacrul cel alb a-ncetat
am inteles imediat cum m-am iluzionat
si cum nicio stiinta
de tine
nu m-ar fi vindecat.

cotropitorului

mi-ai ocupat toate gandurile
ca spectatorii unui concert cu casa-nchisa,
randurile...

te-ai asezat peste tot in mine
lumina
nemailasandu-mi dreptul la umbre
instalandu-mi-te fara-ntrebari
pe retina...

imi circuli nestingherit prin minte
si-n vene
fara sa stii de frontiere sau reguli
pamantene...

am facut pact cu tine, cotropitorule
si mi-am semnat in alb toate visele.

de-atatea ori...

ca in povestea lui Icar nefericitul
de-atatea ori m-am indreptat spre tine,
croind in zborul meu tot infinitul,
lasandu-ma adesea-n urma chiar pe mine.

si am zburat spre soarele-ti himera
cu aripi dinainte frante si cu tot avantul
spre clipa dinainte efemera
lasand fara sa-mi pese-n urma
chiar Pamantul.

si de aceleasi multe...ori
am coborat in hauri fara sori
reconstruind cu toate acestea - doar din dor -
traseul urmatorului meu zbor.

raspuns

ma intrebai ce-mi esti
si as fi vrut sa-ti spun
ca seva-mi esti...
si gand nebun...

contur imi esti
si forma...si culoare
traire-n fiecare por
si-n fiecare stare.

alternative

acum ceva timp am vazut un film cu Belmondo; n-am prins nici inceputul, nici sfarsitul; un film alb-negru de prin anii 60' asa cum imi place mie si o poveste de dragoste, se pare, intre Jean-Paul si o blonda americana cu farmec frantuzesc, ziarista pe deasupra...ma rog, ea parea ca(-l) iubeste :);
dincolo de aroma de alb si negru a Parisului de-atunci, am ramas din filmul asta cu o intrebare care ma urmareste si-acum si la care nu stiu daca am gasit raspunsul cel mai aproape de adevar: intre nimic si suferinta ce alegi?

asta il intreba ziarista pe Jean, citind ultima fraza dintr-un roman scris de William Faulkner si asigurandu-l totodata ca acesta din urma nu este unul din fostii ei iubiti :)

atunci cand am vazut filmul am fost frapata de simplitatea intrebarii si de profunzimile ascunse, dar am stat cu sufletul la gura sa vad ce raspund mai departe cei doi, de parca raspunsurile lor ar fi urmat sa devina marea mea revelatie; ea nu a spus ce alege dar parea sa flirteze cu ideea suferintei; desigur, o viziune romantica a capusorului blond tuns scurt...Jean in schimb, ca orice barbat cu gandirea clara, a spus ca suferinta e o prostie, un compromis, de aceea intre nimic si suferinta va opta pentru...nimic alegand realist o alternativa clara din cele doua nedespartite: "totul sau nimic";
dar stau si ma intreb...nu e asta o viziune lasa asupra lucrurilor? nu e mai curajos sa iti asumi suferinta dupa ce ai avut sau macar ai incercat sa ai tot? si tot acum stau si ma intreb ce e mai dureros: sa suferi dupa ce ai avut tot sau sa suferi dupa ce ai avut iluzia ca ai avut tot?
si totusi...alegand strict intre aceste doua alternative si jocul lor care oricum iti da tarcoale mai toata viata...prefer de departe suferinta...si nu cred ca este un compromis, ci o carte jucata, o carte traita...

ps am gasit si filmul..."a bout de souffle" sau "breathless"... http://video.google.com/videoplay?docid=154265816642125228

o sa-l urmaresc; poate aflu mai multe despre alternative... :) :P

stea cazatoare

te priveam
stea cazatoare
desprinzandu-te din calea-ti lactee
si brazdandu-mi cerul
linie subtire si trecatoare
intr-o prea scurta odisee...

si privirea-mi suia
ca un arc
pe linia ta din ce in ce stearsa
si-apoi cobora ca o umbra
pe un colt de lumina
neintoarsa...

si-as fi vrut sa ramai tiparit
pe retina-mi avida
si sa nu mai pleci catre infinit
doar sa cresti ca un arbore
cariatida...

la rentree

iremediabil ma cauta toamna pe-acasa si pe strazi si-n suflet...si iremediabil ma gaseste...
...de fiecare data... desi ma ascund dupa amintirile mele si dupa umbrele verii...si ce-as mai fugi intr-un pliu de mare sau dup-un colt de scoica...si cum m-as prelinge pe sub nisipul cald...fug de toamna pentru ca fug de mine; vara imi iau vacanta de mine, insa toamna ma-ntorc inapoi cu ochi pocaiti de copil rebel care-a fugit de-acasa... ;toamna m-a gasit si m-a adus de urechi inapoi si m-a pus sa-mi fac lectiile...
nu ma mai poate consola nimic: nici simfonia culorilor, nici mustul, nici asfintitul moale...mi-e dor de vara aceasta ca de toate verile in care mi-a vagabondat sufletul...nu mai vreau sa fac lectii!