Am ajuns la varsta la care ma vad distantata deja de unele generatii mai mici decat mine. Deh, trebuia sa ajung si aici...Am ajuns la varsta la care am inceput sa mai scap cate-un "pe vremea mea" sau "bai, cum sunt astia de acum" - adica tinerii, ma-ntelegeti...Ma uit la ei cum vorbesc, cum se exprima, ce stiu, ce minte informata au si ma simt handicapata de-a dreptul. Ma uit mai ales la atitudinea lor, la siguranta lor si realizez ca mie mi-a trebuit o viata de trei decenii sa ajung la performante de-astea si tot simt ca nici mentiune n-as lua daca ar fi sa se dea premii. Pe undeva ii admir si incerc sa inteleg, realizand ca astea sunt vremurile, ca lumea s-a schimbat...Vaaai, ce revelatii mai am si eu...din ciclul "iarna nu-i ca vara" sau "ba, decat sa-ti fie rau, mai bine sa-ti fie bine!"...Dar ma indepartez de la subiect. Deci, cum spuneam? A, da! Lumea s-a schimbat.Uau! A, da! Si, de fapt, eu nu ma simt adaptata la ea. Ma simt adaptata la internet, la tehnologie, la informatii, ritm, viteza, exigente, dar nu ma simt adaptata la atitudine. Atitudinea din tara asta, cel putin. Fac eforturi, evident, dar nu reusesc niciodata cu adevarat sau niciodata pe deplin. Mai urlu si eu, vulpe printre cainii de vanatoare, dar, la o privire mai atenta, orice copartas la lupta ar putea, de fapt chiar poate, sa-mi repereze botul ascutit si coada roscatiu stufoasa. Nu sunt domne, naturala. Nu am tupeul asta genuin care face atmosfera acum, in zilele noastre. Nu reusesc sa ma incarc de doza aia de tupeu care trazneste fara drept de apel si care te lasa fara replica. Nu-mi iese nici macar atunci cand situatia o exige. Nu-mi iese nici macar atunci cand nedreptatea este strigatoare la cer, cand masura cu care am primit o vorba nesimtita sau un gest incredibil de urat este...nemasurata si nemasurabila. Nu am talent sa ma duc si eu pana-n panzele albe, pardon negre, cu pete soioase, precum tupeistul. Evident ca reactionez, evident ca nu sed ca o senina fundamental crestina, insa nu am nici puterea, nici experienta, nici educatia sa ma adaptez acelei limite de jos la care am fost silita sa ajung. Ma supar, ma oftic, vituperez, dar nu traznesc cu acelasi palos. Problema insa, nu e asta. Problema este ca atitudinea asta de tupeu, nesimtire, marlanie, ciobanism (nicio legatura cu pastorii mioritici, sa-mi fie cu iertare), problema asta - spuneam - a devenit atat de raspandita, atat de "problema", incat sunt de-a dreptul surprinsa, ca sa nu spun socata, cand mai intalnesc oameni cu bun simt. Eu nu ma mai astept sa vad bun simt, ma astept in primul rand sa vad nesimtire - in limbaj, in comportament - si abia apoi, ca pe-o exceptie de la o nenorocita de regula, sa mai vad ceva bun simt...Nu tine de varsta, am inceput cu tinerii, dar nu e o plaga de-a lor, ci de-a tuturor...E ceva perfid, murdar, ceva stricat in educatia generala a concetatenilor mei, culmea, indiferent de mediul in care se scalda. Tupeul urat, ala care trece mult de indrazneala, e un sport national. Barbatii jignesc femeile foarte usor si foarte urat, marlaneste, josnic, mojic, femeile se lanseaza in discutii care le coboara, au limbaj birjaresc, indiferent ca sunt pe strada, la tv sau la birou. Nu bag pe toata lumea in oala, nici n-as putea, nici nu mi-as permite, dar fenomenul este prezent si se raspandeste si se umfla in pene ....cu mult tupeu.
miercuri, 28 septembrie 2011
luni, 26 septembrie 2011
Diligente, rezultate, noi
In materia dreptului civil exista o categorie de obligatii contractuale care se ramifica in obligatii de diligenta (-e) si obligatii de rezultat. Primele, se refera la obligatia de a incerca, de a face tot posibilul ca sa-ti atingi scopul, de a depune toate diligentele de care esti capabil ca sa atingi un obiectiv, fara a fi insa, obligat la un rezultat. Asadar daca, oricat ai incerca si oricate diligente ai depune, nu reusesti, rezulta ca nu esti responsabil pentru neindeplinirea acelei obligatii contractuale.
Obligatiile de rezultat, in schimb, sunt obligatiile pe care trebuie sa le indeplinesti neaparat, obligatiile pe care trebuie sa le inchei cu un rezultat concret, exact, limpede, ca de nu...unde-ti stau picioarele, acolo iti va sta si capul!
Avem obligatii de tot felul, de dimineata pana seara. Avem sigur, in general, mai mult obligatii, decat drepturi. Oricum, cele mai multe dintre obligatiile noastre sunt obligatii de rezultat.
Muncim pentru orice: pentru casa, copii, dezvoltare de sine, pentru iubire, pentru relatii, pentru bani, pentru sanatate, pentru amintiri, pentru orice. Uneori ne iese, alteori nu. Ce nu ne-a iesit, se aduna gramada la cosul cu obligatii de diligenta. Ce ne-a iesit, ia coronita si trece la banca de onoare a obligatiilor de rezultat.
Toata viata noastra e un contract in care se vede numai implinirea si indeplinirea obligatiilor de rezultat. Nu intereseaza pe nimeni cate obligatii de diligenta ai adunat tu in urma, cat ai muncit, cat ai asudat, cat ai pierdut, desi ai muncit...Nu se vede niciunde cat de diligent ai fost, nu se consemneaza niciunde cat ai alocat, cat te-ai alocat...Nu sta nimeni sa te compare cu altii, sa analizeze, sa te scuze, sa inteleaga. Nu sta nimeni in loc doar pentru niste diligente nereusite.
Tot ceea ce conteaza in aceasta viata sunt rezultatele. Din rezultate iti scrii cu liniuta de la capat cariera, CV-ul, biografia. Copiii sunt rezultatele tale cele mai frumoase, pentru care depui diligente toata viata. Lucrurile bune, oamenii pe care i-ai fericit, sunt si ele rezultatele tale. Munca extraordinara si diferentele pe care le-ai creat intr-un domeniu sau pur si simplu printre oameni, sunt rezultatele tale.
Toate diligentele pe care le-ai avut si toata truda ta zadarnica, nu sunt rezultate si nici nu sunt consemnate in curriculum vitae sau la panoul de onoare, dar... sunt viata ta, sunt golurile si pietrele de moara care te-au construit in ceea ce esti acum.
Sunt cele de la care ai invatat cum sa obtii...rezultate.
Obligatiile de rezultat, in schimb, sunt obligatiile pe care trebuie sa le indeplinesti neaparat, obligatiile pe care trebuie sa le inchei cu un rezultat concret, exact, limpede, ca de nu...unde-ti stau picioarele, acolo iti va sta si capul!
Avem obligatii de tot felul, de dimineata pana seara. Avem sigur, in general, mai mult obligatii, decat drepturi. Oricum, cele mai multe dintre obligatiile noastre sunt obligatii de rezultat.
Muncim pentru orice: pentru casa, copii, dezvoltare de sine, pentru iubire, pentru relatii, pentru bani, pentru sanatate, pentru amintiri, pentru orice. Uneori ne iese, alteori nu. Ce nu ne-a iesit, se aduna gramada la cosul cu obligatii de diligenta. Ce ne-a iesit, ia coronita si trece la banca de onoare a obligatiilor de rezultat.
Toata viata noastra e un contract in care se vede numai implinirea si indeplinirea obligatiilor de rezultat. Nu intereseaza pe nimeni cate obligatii de diligenta ai adunat tu in urma, cat ai muncit, cat ai asudat, cat ai pierdut, desi ai muncit...Nu se vede niciunde cat de diligent ai fost, nu se consemneaza niciunde cat ai alocat, cat te-ai alocat...Nu sta nimeni sa te compare cu altii, sa analizeze, sa te scuze, sa inteleaga. Nu sta nimeni in loc doar pentru niste diligente nereusite.
Tot ceea ce conteaza in aceasta viata sunt rezultatele. Din rezultate iti scrii cu liniuta de la capat cariera, CV-ul, biografia. Copiii sunt rezultatele tale cele mai frumoase, pentru care depui diligente toata viata. Lucrurile bune, oamenii pe care i-ai fericit, sunt si ele rezultatele tale. Munca extraordinara si diferentele pe care le-ai creat intr-un domeniu sau pur si simplu printre oameni, sunt rezultatele tale.
Toate diligentele pe care le-ai avut si toata truda ta zadarnica, nu sunt rezultate si nici nu sunt consemnate in curriculum vitae sau la panoul de onoare, dar... sunt viata ta, sunt golurile si pietrele de moara care te-au construit in ceea ce esti acum.
Sunt cele de la care ai invatat cum sa obtii...rezultate.
Lasa-te, puica, de mine, sa fie bine de tine/ lasa-te, puica, de mine, sa-mi fie si mie bine...
Ati observat - imposibil sa nu - relatiile febra, relatiile tesute dintr-o dependenta maladiva, ciudata, nefireasca. Relatiile victima-opresor. El o jigneste, o face sa sufere, o obideste, in cazurile cam penale ii mai da si cate-o scatoalca, da' ea-l iubeste. Te uiti tamp si te intrebi inteligent de ce, cum? Te mai chinuiesti si cand o mai vezi frumoasa, fina, inteligenta stand langa broscoiul ei care nu se mai transforma neam in print. Nu stiu cum rezolva psihologii sau psihiatrii fenomenul asta, sigur au ei metodele lor, dar pana sa ajunga cazul pe canapeaua revelatoare, ramai tot cu intrebarea in cap. Unii reactioneaza cu compasiune, unii se simt chiar vinovati ca nu pot interveni, unii intorc capul discret, iar altii (multi) o afurisesc si ei pe victima, macar s-o ingroape de tot in prostia ei. Ca-n orice caz de abuz -psihologic, in primul rand- e greu sa ramai indiferent, sa nu te afecteze, sa nu te atinga macar printr-o intrebare in forul tau interior...Dependenta victimei fata de opresor este incredibil de puternica. Aveam candva niste vecini deasupra, un el si-o ea cu trei copii. Ea, frumoasa, desigur. El, broscoi cu patalama. Scandalurile erau dese. Intr-o seara, chiar cand se pregateau sa plece la o nunta, ca de obicei, scandal. Urlete, tipete, zdup, zbang. Eram convinsi, toti veciniiiiii de pe scaaaaraaaa, vorba cantecului, ca in sfarsit, nunta va fi anulata, doamna va lua o decizie si broscoiul va ramane singur. Spera si nu ti se va da! In doua ore au iesit impreuna bras dessus, bras dessous, fericiti si zambareti de parca se duceau la propria nunta. Frumoasa ne-a lasat din nou pe toti, cu gurile cascate. Sunt si-acum impreuna, copiii sunt mari, iar scandalurile mult mai rare. A imbatranit si broscoiul.
Ce te faci insa cu abuzurile subtile, perfide, cu marsaviile ticalosilor care sapa constant si sigur in increderea victimei, in respectul ei de sine, in valoarea proprie pe care si-o da si pe care si-o mai vede? Cand toate atacurile sunt sinuoase, insesizabile, precum niste punctii repetate cu venin, aplicate in mod discret, dar sigur? Pai ce sa te faci? Nu poti decat sa speri, ca si in cazul abuzurilor manifeste, ca victima se va trezi si va abandona mlastina in care se afla. Din pacate, nu ai cum sa le ajuti. Dependenta de ticalos este atata de mare, incat numai victima insasi trebuie sa se trezeasca si sa faca ceva. Tot cautand raspuns pentru aceasta legatura maladiva, m-a izbit: "relatia" asta dureaza pentru ca victima se raporteaza la ce e bun sau ce a fost bun in timpul petrecut cu opresorul. Pentru ca ii este imposibil sa-i vada acestuia pacatele, inaintea lucrurilor bune pe care acesta chiar le-a facut sau pe care victima si-a imaginat ca acesta le-a facut.
Si cum toate lucrurile pe lumea asta au un sfarsit, adesea si aceste episoade au un final, de multe ori nefericit. Sunt insa si cazuri care se termina cu "happy end". Ea, satula de ticalosiile lui, obosita pana la pierdere de sine, se scutura balaureste din cosmar, se trezeste si...indrazneste sa fie fericita. Indrazneste sa revina la viata, indrazneste sa-i arate lui ca n-a fost decat un episod nefericit care s-a terminat. Ce face el, cel care i-a tocat creierii si i-a mancat sufletul de viu?
O vrea inapoi, e nefericit de fericirea ei, se simte pierdut, se simte vulnerabil si... isi propune s-o recucereasca!
Ce te faci insa cu abuzurile subtile, perfide, cu marsaviile ticalosilor care sapa constant si sigur in increderea victimei, in respectul ei de sine, in valoarea proprie pe care si-o da si pe care si-o mai vede? Cand toate atacurile sunt sinuoase, insesizabile, precum niste punctii repetate cu venin, aplicate in mod discret, dar sigur? Pai ce sa te faci? Nu poti decat sa speri, ca si in cazul abuzurilor manifeste, ca victima se va trezi si va abandona mlastina in care se afla. Din pacate, nu ai cum sa le ajuti. Dependenta de ticalos este atata de mare, incat numai victima insasi trebuie sa se trezeasca si sa faca ceva. Tot cautand raspuns pentru aceasta legatura maladiva, m-a izbit: "relatia" asta dureaza pentru ca victima se raporteaza la ce e bun sau ce a fost bun in timpul petrecut cu opresorul. Pentru ca ii este imposibil sa-i vada acestuia pacatele, inaintea lucrurilor bune pe care acesta chiar le-a facut sau pe care victima si-a imaginat ca acesta le-a facut.
Si cum toate lucrurile pe lumea asta au un sfarsit, adesea si aceste episoade au un final, de multe ori nefericit. Sunt insa si cazuri care se termina cu "happy end". Ea, satula de ticalosiile lui, obosita pana la pierdere de sine, se scutura balaureste din cosmar, se trezeste si...indrazneste sa fie fericita. Indrazneste sa revina la viata, indrazneste sa-i arate lui ca n-a fost decat un episod nefericit care s-a terminat. Ce face el, cel care i-a tocat creierii si i-a mancat sufletul de viu?
O vrea inapoi, e nefericit de fericirea ei, se simte pierdut, se simte vulnerabil si... isi propune s-o recucereasca!
duminică, 18 septembrie 2011
Neveste si femei
Nevestele si femeile sunt specii diferite. Nu, nu vorbesc de neveste si nemaritate, ci de neveste versus categoria din care se trag, aceea a femeilor.
Femeile care devin neveste sufera un fel de mutatie genetica. Se schimba ceva in codul lor, se muta ceva in mintea lor, se modifica ceva in structura lor...Nu stiu ce anume exact, dar stiu cu ce consecinte. Si mai stiu si etapizarea. La inceput se afla foarte aproape de granita pe care tocmai au trecut-o, asa incat, daca intorc privirea, se mai vad peste umar si pasesc inca in acelasi fel. Cu cat trece timpul, cu atat mai mult granita aceea ramane in urma, ca o linie din ce in ce mai subtire, apoi ca un punct, apoi ca nimic. Indepartandu-se, li se schimba si mersul parca, li se schimba privirea, li se schimba viziunea. Toate se indeparteaza de granita cu acelasi scop, exact ca o turma care migreaza dinspre un spatiu deschis, inspre un teritoriu oaza. Toate sunt stapanite de acelasi instinct, chiar daca numai unele o recunosc: sa-si construiasca un tarc, tarcul lor. Pentru ele, pentru ei, si eventual pentru progeniturile care vor urma. Incep sa construiasca tarcul cu o viteza proportionala cu asteptarea de dinainte de granita. Alea care au asteptat mai mult, se pun pe treaba repede repejor, gata sa-si ingradeasca oaza, ca nu care cumva sa atenteze vreo alta insetata la teritoriul lor mult dorit. Alea care au dat cu nasul de granita ratacind aiurea, vor mai rataci oleaca si dupa ce vor trece vama si se vor apuca de construit un picut mai incolo sau nu vor dainui nimic si se vor intoarce neconvinse sa amusineze aerul de dinainte.
Cele mai de studiat mi se par alea care apuca sa-si faca tarcul, sa ramana in el si sa si-l apere cu indarjire. La acestea, mutatia este ireversibila. Daca te apuci sa le faci tabloul ala cu "inainte" si "dupa", o sa vezi ca lucrurile s-au schimbat mult. Nevestele au devenit o specie noua, s-au dezvoltat din specia "femei", ca o noua clasa. Nu vreau sa spun ca ar fi o subspecie a acestora din urma, nici ca ar fi vreo clasa superioara, nici ca nu ar mai avea nicio legatura cu ea, ci pur si simplu ca sunt specii diferite. Nevestele nu mai saruta la fel ca pe vremea cand erau doar femei. Nu mai fac dragoste la fel, nu mai privesc la fel, nu mai vorbesc si nu mai gandesc la fel. Nu se mai vad la fel si nu-l mai vad pe el la fel si nu mai vad multe lucruri asa cum le vedeau inainte.
Multa vreme, ele nu-si dau seama de asta. Multe dintre ele sau cele mai multe, nu apuca sa-si dea seama niciodata ca au suferit o mutatie aproape genetica. Sunt atat de preocupate mai intai de construirea tarcului, apoi de intretinerea lui, incat nici nu mai realizeaza ca e o lume dincolo de uluci.
Se intampla insa uneori ca unele sa mai plece la plimbare in afara tarcului. Din cauze diverse, nu le dezbat aici. Si sa se intoarca. Pe unele calatoria sau doar scurta plimbare le face sa se schimbe definitiv. Iesind, incep sa se vada. Incep sa-si vada transformarea, mutatia. Realizeaza ce-au devenit. Cele mai multe incep sa inteleaga in sistemul metric distanta pe care au parcurs-o de la granita si pana la tarc si mai ales incep sa-si aduca aminte cam cum erau cand se aflau inainte de granita.
Cele care se intorc in tarc, vin cu aceste informatii noi despre ele insele si, fie se improspateaza pe sine si pe cale de consecinta atmosfera din tarc, fie se simt si se inteleg drept condamnate pentru totdeauna. Pentru acestea din urma punctul acela care se mai zarea candva, nu mai e nici amintire.
Cele care nu se mai intorc, ratacesc intre tarc si granita pe care nu o mai pot trece inapoi, pentru simplu fapt ca nu-si mai amintesc cum era inainte de granita, pentru ca au petrecut prea mult timp in tarc.
Oricum ar fi, nevestele sunt o alta specie...
Femeile care devin neveste sufera un fel de mutatie genetica. Se schimba ceva in codul lor, se muta ceva in mintea lor, se modifica ceva in structura lor...Nu stiu ce anume exact, dar stiu cu ce consecinte. Si mai stiu si etapizarea. La inceput se afla foarte aproape de granita pe care tocmai au trecut-o, asa incat, daca intorc privirea, se mai vad peste umar si pasesc inca in acelasi fel. Cu cat trece timpul, cu atat mai mult granita aceea ramane in urma, ca o linie din ce in ce mai subtire, apoi ca un punct, apoi ca nimic. Indepartandu-se, li se schimba si mersul parca, li se schimba privirea, li se schimba viziunea. Toate se indeparteaza de granita cu acelasi scop, exact ca o turma care migreaza dinspre un spatiu deschis, inspre un teritoriu oaza. Toate sunt stapanite de acelasi instinct, chiar daca numai unele o recunosc: sa-si construiasca un tarc, tarcul lor. Pentru ele, pentru ei, si eventual pentru progeniturile care vor urma. Incep sa construiasca tarcul cu o viteza proportionala cu asteptarea de dinainte de granita. Alea care au asteptat mai mult, se pun pe treaba repede repejor, gata sa-si ingradeasca oaza, ca nu care cumva sa atenteze vreo alta insetata la teritoriul lor mult dorit. Alea care au dat cu nasul de granita ratacind aiurea, vor mai rataci oleaca si dupa ce vor trece vama si se vor apuca de construit un picut mai incolo sau nu vor dainui nimic si se vor intoarce neconvinse sa amusineze aerul de dinainte.
Cele mai de studiat mi se par alea care apuca sa-si faca tarcul, sa ramana in el si sa si-l apere cu indarjire. La acestea, mutatia este ireversibila. Daca te apuci sa le faci tabloul ala cu "inainte" si "dupa", o sa vezi ca lucrurile s-au schimbat mult. Nevestele au devenit o specie noua, s-au dezvoltat din specia "femei", ca o noua clasa. Nu vreau sa spun ca ar fi o subspecie a acestora din urma, nici ca ar fi vreo clasa superioara, nici ca nu ar mai avea nicio legatura cu ea, ci pur si simplu ca sunt specii diferite. Nevestele nu mai saruta la fel ca pe vremea cand erau doar femei. Nu mai fac dragoste la fel, nu mai privesc la fel, nu mai vorbesc si nu mai gandesc la fel. Nu se mai vad la fel si nu-l mai vad pe el la fel si nu mai vad multe lucruri asa cum le vedeau inainte.
Multa vreme, ele nu-si dau seama de asta. Multe dintre ele sau cele mai multe, nu apuca sa-si dea seama niciodata ca au suferit o mutatie aproape genetica. Sunt atat de preocupate mai intai de construirea tarcului, apoi de intretinerea lui, incat nici nu mai realizeaza ca e o lume dincolo de uluci.
Se intampla insa uneori ca unele sa mai plece la plimbare in afara tarcului. Din cauze diverse, nu le dezbat aici. Si sa se intoarca. Pe unele calatoria sau doar scurta plimbare le face sa se schimbe definitiv. Iesind, incep sa se vada. Incep sa-si vada transformarea, mutatia. Realizeaza ce-au devenit. Cele mai multe incep sa inteleaga in sistemul metric distanta pe care au parcurs-o de la granita si pana la tarc si mai ales incep sa-si aduca aminte cam cum erau cand se aflau inainte de granita.
Cele care se intorc in tarc, vin cu aceste informatii noi despre ele insele si, fie se improspateaza pe sine si pe cale de consecinta atmosfera din tarc, fie se simt si se inteleg drept condamnate pentru totdeauna. Pentru acestea din urma punctul acela care se mai zarea candva, nu mai e nici amintire.
Cele care nu se mai intorc, ratacesc intre tarc si granita pe care nu o mai pot trece inapoi, pentru simplu fapt ca nu-si mai amintesc cum era inainte de granita, pentru ca au petrecut prea mult timp in tarc.
Oricum ar fi, nevestele sunt o alta specie...
vineri, 9 septembrie 2011
Facebook sau Viata-n gard
Daca nu ai cont pe Facebook, nu existi. Pana de curand, nu am existat. Asistam la avalansa fenomenului si ma incapatanam sa fiu mai cu mot si "sa nu exist" acolo, in comunitatea aceea. Am mai spus-o: ma feresc de bisericute, fie ele si internationale, de comunitati, adica de secte in opinia mea, oricat de liberale ar fi. Sa aderi la un crez, doua, trei, nu cred ca e vreo problema, dar sa ramai cantonat acolo, sa te scalzi in ideile altora, sa imprumuti pareri, sa-ti imbuibi creierul de aceleasi linii, e periculos pentru dezvoltarea ta normala. Recunosc, recunosc, am spionat din umbra fenomenul. M-am folosit multa vreme de contul sotului. Ma refer acum numai la ala de Facebook, nu si la alte conturi.... Curiozitatea satisfacuta discret e delicioasa. Totusi, totusi, nu puteam sa abuzez la infinit de ospitalitatea sotului, de parola lui, de drepturile de administrator folosite fara scrupule...Trebuia sa-mi pun si eu mutra acolo, trebuia sa incep sa circul printre sectanti ca sa vad cum se vede din interior fara masca, fara mutra de imprumut. Asa ca mi-am tras repede straie de FB (asa il prescurteaza lumea, am vazut eu), mi-am primit cheita, cutiuta personala si toate drepturile care vin cu ea. Initial, am zis ca nu ma voi expune cu nimic. Nici macar cu o "preferinta" in muzica, literatura sau alte domenii in care fiecare om cica, trebuie sa puna un pic de pasiune. De poze cu mutra nici nu se punea problema. Ei bine, ca de atatea ori cand ma gandesc mult la ceva controversat, am facut exact invers decat am decis (este una din distractiile mele sa ma vad in dificultati autoimpuse): m-am expus "aproape din plin". Poze, preferinte, dialoguri care raman scrise "pe perete", "prietenii" cu diverse persoane...o vrie superficiala demna de lumea in care traim.
Nu ma simt castigata cu nimic, nici macar nu ma mai simt asa de curioasa ca atunci cand violam adresa sotului (cu voia lui, desigur)...E principiul ala universal cu proportionalitatea inversa dintre utilitate si frecventa/disponibilitate.
In primul rand, tabloul FB, asa cum este el acum, nu este foarte complex, nu ofera foarte multe. In afara de poze, dialoguri publice si cateva chestiute pe care si le trece fiecare despre sine - si alea pozitive, desigur - nu prea ai ce vedea. Zilnic ruleaza acelasi film. Atata diversitate, devine obisnuinta. Atata nestiut, devine prea stiut, chiar si imprevizibilul devine previzibil si prea vizibil. Nu-i poti nega insa Facebook-ului sau Cartii cu mutre - cum imi mai place sa-i zic - utilitatea. Si nici partea extraordinara. Pentru ca are o latura extraordinara prin aceea ca reface punti daramate de timp, prin aceea ca iti ofera spatiu pentru a te publica si mai ales a-ti face publicitate, prin simplul fapt ca e o imensa carte de telefoane si adrese, asezonata cu poze. E sursa de informatii pentru corporatistele care lucreaza in Resurse Umane si vor sa stie mai multe despre "subiect", pe langa ce-au stors din retelele consacrate de autoadvertising profesional, poate fi sursa de informatii pentru hoti, talhari sau mai stiu eu ce binevoitor, sursa de informatii pentru micutele barfe de birou si cate si mai cate...Sunt sigura ca daca iti pui imaginatia la bataie, ii mai gasesti multe alte utilitati. Una peste alta insa, e ceea ce am spus de la inceput ca e, inca de pe vremea cand refuzam cu obstinatie sa ma alatur sectei: este viata pusa in gard, de buna voie si nesilit de nimeni. Nu mai exista mister, nu mai exista "personal", intim, propriu. Chiar daca vii si spui "am pus numai informatii banale, ceea ce sunt eu cu adevarat sau in totalitate, nu se vede", tot ai pus ceva din viata ta. Unii aleg sa puna chiar totul: copii, parinti, frati, locuri de munca, date de nastere, casa cu bulendrele din ea, prieteni, calatorii, petreceri, colegi din primara si colegi de munca si cate si mai cate. Nici nu realizezi in cate poze poti fi pe FB fara sa ai nici cea mai mica idee despre asta. Si asta pentru ca te pun altii acolo. Si asta fara sa-ti ceara acordul sau macar sa te informeze. Deci oricum ar fi, daca ai sau nu cont in secta FB, existi un pic acolo, daca nu prin tine, sigur prin altii. A, si am uitat sa spun ca pierzi si ceva timp cu el, macar la inceput, daca nu mai mereu...Desigur, poti avea control pentru toate. De tine depinde. Tot de tine depinde si sa nu ajungi in secta.
Pana una alta, hai sa ne amestecam cu totii, sa facem o mare ciorba internationala, sa nu se mai distinga om cu tovaras, sa facem schimb de impresii, replici, retete, poze, prieteni, sa fim fiecare in acelasi timp insecta sub lupa, dar si cercetator si sa vedem unde vom ajunge. Sunt curioasa.
Nu ma simt castigata cu nimic, nici macar nu ma mai simt asa de curioasa ca atunci cand violam adresa sotului (cu voia lui, desigur)...E principiul ala universal cu proportionalitatea inversa dintre utilitate si frecventa/disponibilitate.
In primul rand, tabloul FB, asa cum este el acum, nu este foarte complex, nu ofera foarte multe. In afara de poze, dialoguri publice si cateva chestiute pe care si le trece fiecare despre sine - si alea pozitive, desigur - nu prea ai ce vedea. Zilnic ruleaza acelasi film. Atata diversitate, devine obisnuinta. Atata nestiut, devine prea stiut, chiar si imprevizibilul devine previzibil si prea vizibil. Nu-i poti nega insa Facebook-ului sau Cartii cu mutre - cum imi mai place sa-i zic - utilitatea. Si nici partea extraordinara. Pentru ca are o latura extraordinara prin aceea ca reface punti daramate de timp, prin aceea ca iti ofera spatiu pentru a te publica si mai ales a-ti face publicitate, prin simplul fapt ca e o imensa carte de telefoane si adrese, asezonata cu poze. E sursa de informatii pentru corporatistele care lucreaza in Resurse Umane si vor sa stie mai multe despre "subiect", pe langa ce-au stors din retelele consacrate de autoadvertising profesional, poate fi sursa de informatii pentru hoti, talhari sau mai stiu eu ce binevoitor, sursa de informatii pentru micutele barfe de birou si cate si mai cate...Sunt sigura ca daca iti pui imaginatia la bataie, ii mai gasesti multe alte utilitati. Una peste alta insa, e ceea ce am spus de la inceput ca e, inca de pe vremea cand refuzam cu obstinatie sa ma alatur sectei: este viata pusa in gard, de buna voie si nesilit de nimeni. Nu mai exista mister, nu mai exista "personal", intim, propriu. Chiar daca vii si spui "am pus numai informatii banale, ceea ce sunt eu cu adevarat sau in totalitate, nu se vede", tot ai pus ceva din viata ta. Unii aleg sa puna chiar totul: copii, parinti, frati, locuri de munca, date de nastere, casa cu bulendrele din ea, prieteni, calatorii, petreceri, colegi din primara si colegi de munca si cate si mai cate. Nici nu realizezi in cate poze poti fi pe FB fara sa ai nici cea mai mica idee despre asta. Si asta pentru ca te pun altii acolo. Si asta fara sa-ti ceara acordul sau macar sa te informeze. Deci oricum ar fi, daca ai sau nu cont in secta FB, existi un pic acolo, daca nu prin tine, sigur prin altii. A, si am uitat sa spun ca pierzi si ceva timp cu el, macar la inceput, daca nu mai mereu...Desigur, poti avea control pentru toate. De tine depinde. Tot de tine depinde si sa nu ajungi in secta.
Pana una alta, hai sa ne amestecam cu totii, sa facem o mare ciorba internationala, sa nu se mai distinga om cu tovaras, sa facem schimb de impresii, replici, retete, poze, prieteni, sa fim fiecare in acelasi timp insecta sub lupa, dar si cercetator si sa vedem unde vom ajunge. Sunt curioasa.
vineri, 19 august 2011
Sotia calatorului in timp
Tocmai am terminat de vazut un film emotionant, croit pe o idee interesanta, realizat dupa un roman cu acelasi titlu si vreau sa scriu repede, sub imperiul emotiei si-al impresiei, asa cum trezindu-te dimineata te-ai grabi sa recompui un vis frumos, ca nu cumva sa uiti vreun detaliu din ce ti-a desenat noaptea in minte. Se numeste "Sotia calatorului in timp" si jur ca in acest moment in care scriu nu am nicio idee despre acest film, despre cand a fost facut, ce critici a primit sau ce note si-a luat pe site-urile de profil. Am apucat sa vad doar la sfarsit ca l-a avut ca producator pe Brad Pitt si ca a fost facut dupa un roman omonim. Voi scrie intai despre el, ca sa nu apuc sa mi se volatilizeze emotia, si-abia apoi voi cauta amanunte de logistica a realizarii sale.
Cred ca am pierdut un pic din inceputul lui, insa nu asta este important. Ideea este simpla: despre un calator in timp si despre sotia lui care-l asteapta iubindu-l infinit. Dar peste aceasta idee simpla care tine linia filmului, pluteste emotionant un mesaj despre iubire, despre oameni, despre viata lor. Filmul te capteaza si iti zgandara corzi ascunse din suflet, iti reaminteste efemerul din noi, dar si ca ne avem unii pe altii si ca iubindu-ne nu ne vom putea niciodata simti singuri. Este vorba despre oameni, despre dor, despre emotii profunde, despre iubire pura. Un film care la sfarsit m-a facut sa ma bucur atat de mult ca traiesc si ca numai la un tar distanta mi-e mama si tata si ca numai la o palma distanta imi este o fiinta draga. Un film care m-a facut sa sorb cuvintele mamei prin telefon si sa-i gust vocea cu o nesfarsita si nemarginita bucurie, care m-a facut sa simt ca viata e un vis minunat, uneori. Nu stiu ce valoare comerciala are, nu stiu ce reverberatii produce altora, nu stiu cat de anost sau banal li s-ar putea parea altora, pentru mine a fost un film trist, dar emotionant, despre dragostea oamenilor si despre oameni. Nu am cultura cinematografica, insa am vazut si stiu ca exista filme extraordinare, profunde, care te pun pe ganduri sau care te strabat pana hat departe, in locuri in care nu credeai ca existi. Stiu ca exista filme mult mai bune decat acesta, dar cred ca si acest film merita vazut. Eu am ales din el ce m-a atins mai mult.
Cred ca am pierdut un pic din inceputul lui, insa nu asta este important. Ideea este simpla: despre un calator in timp si despre sotia lui care-l asteapta iubindu-l infinit. Dar peste aceasta idee simpla care tine linia filmului, pluteste emotionant un mesaj despre iubire, despre oameni, despre viata lor. Filmul te capteaza si iti zgandara corzi ascunse din suflet, iti reaminteste efemerul din noi, dar si ca ne avem unii pe altii si ca iubindu-ne nu ne vom putea niciodata simti singuri. Este vorba despre oameni, despre dor, despre emotii profunde, despre iubire pura. Un film care la sfarsit m-a facut sa ma bucur atat de mult ca traiesc si ca numai la un tar distanta mi-e mama si tata si ca numai la o palma distanta imi este o fiinta draga. Un film care m-a facut sa sorb cuvintele mamei prin telefon si sa-i gust vocea cu o nesfarsita si nemarginita bucurie, care m-a facut sa simt ca viata e un vis minunat, uneori. Nu stiu ce valoare comerciala are, nu stiu ce reverberatii produce altora, nu stiu cat de anost sau banal li s-ar putea parea altora, pentru mine a fost un film trist, dar emotionant, despre dragostea oamenilor si despre oameni. Nu am cultura cinematografica, insa am vazut si stiu ca exista filme extraordinare, profunde, care te pun pe ganduri sau care te strabat pana hat departe, in locuri in care nu credeai ca existi. Stiu ca exista filme mult mai bune decat acesta, dar cred ca si acest film merita vazut. Eu am ales din el ce m-a atins mai mult.
duminică, 14 august 2011
Etichete
Si da-i Doamne, zile multe supermagazinului cu pricina ca ne-a-nvatat organizarea! Prin partea Bucurestiului pe unde zburda avioanele si pe unde te indrepti catre munte, s-a ridicat acum ceva vreme (ca nu-mi mai amintesc exact cat e de-atunci si mi-e si lene sa googalesc), un magazinoi suedez pentru mase. Nu-i dau numele ca n-am primit de la ei nici macar o ceasca dezasamblabila ca sa le fac publicitate. Si nici nu vreau sa fiu gasita de toti cautatorii de mobila la pachet pe Google. Cu toate astea, recunosc ca mie-mi place de 'mnealor. Poate pentru ca am fost copil nescos in lume si ma bucur de toate flecustetele, nu stiu...dar imi place ca ne-a servit pe tava oaresce altceva: un pic de ingeniozitate, un pic de design, un pic de...organizare. Eu, pana la magazinul asta, n-am vazut niciunde asa o celebrare a organizarii. Poate doar la biblioteca sau deh, la arhiva...In rest, atatea cutii, atatea pachete, atatea sertare si sertarase, cufere si cuferase, boluri, compartimente si compartimentase, n-a vazut neam de neamul meu. Desi cand te dai cativa pasi inapoi sa vezi si tu za big picciar ti se pare ca detaliile organizate se ingramadesc intr-o mare adunatura claie peste gramada, totusi, daca te apuci sa purici, asa o ordonare de lucrusoare numai intre A si Z mai gasesti...De aceea, spuneam, imi place de cooperativa cu pricina. Daca te inhaitezi cu ea si conceptul ei, nu ai cum sa mai incurci furculita cu lingura, creionul cu laptopul, pantoful cu sandaua sau ardeiul cu sarmaua. N-are cum sa nu te castige conceptul, oricat de dezorganizat ai fi. Si asta pentru ca orice ordine te premiaza cu timp si control si orice etichetare te scuteste de efort. Iar etichetarea este una din indeletnicirile noastre preferate. Atat pentru linguri si furculite, cat si pentru oameni. Cu cat punem mai repede eticheta si aruncam in sertarul dedicat, cu atat ne salvam timp si ne scutim de batai de cap. Si cum lumea e oricum intr-o vrie nebuna, etichetarea este una dintre cele mai minunate inventii posibile. Am venit, am vazut, am ascultat cateva minute, am zambit atoatestiutori si zbang! eticheta pe frunte, dupa care jet in primul sertar de profil! Pai de ce sa ne mai batem capul, de ce sa mai sedem in dezordine? hai cu eticheta: let's label!
Am ajuns la concluzia ca oamenii care pun rapid etichete, sau chiar aia care pun etichete dupa un timp oarecare, dar nu le mai dezlipesc, nici la abur si nici cu rascait de unghie, sunt oameni lenesi. Ca sa nu le spun putori - in sensul strict dedicat lenei. Sunt oamenii carora le e cel mai lene sa mai descopere, sa mai incerce, sa mai lupte, sa-si mai dea interesul, sa se convinga daca au gresit au ba. Punem etichete repede repejor, ca sa nu fim nevoiti sa ne mai pierdem timp cu studiul data viitoare. A ras ea mai mult decat parea firesc in atare imprejurare? a facut ea niste glume prea glumete? lasa ca stim noi...zbang! ia sa-i punem eticheta si s-o zvarlim in "organizator", laolalta cu celelalte zuze ca ea. Era el obosit si putin incoerent? "Ba, da' prost e asta!"...jet si cu el in gramada prostilor! Astea-s cazurile spontane, scuzabile oarecum prin lipsa timpului. Dar ce te faci cand eticheta sta lipita de capul tau de ceva vreme si nici pomeneala sa iesi si tu curand din sertar? Si asta numai pentru ca azvarlitorul tau e lenes si cand el a lipit eticheta, d'apai ea asa trebuie sa ramana! Pai ce sa (te) faci? Nimic. Poti sa te zbengui tu mult si bine in sertarasul tau, sa dai din colt in colt doar doar ti s-or vedea si celelalte fatete ale cubului! Daca ai incaput pe mana unui lenes etichetist, la revedere!Ai mai avea o sansa inainte de marele colaj: sa intuiesti natura azvarlitorului si ca atare sa ai grija cum te prezinti. Dar asta ar insemna sa faci eforturi si sa nu mai fi tu insuti. Ai mai avea si sansa care niciodata nu da gres si anume: sa nu te intereseze.
Oricum ai da-o insa, nu e bine... asa ca mi-e clar! De etichete nu scapa nimeni!
Am ajuns la concluzia ca oamenii care pun rapid etichete, sau chiar aia care pun etichete dupa un timp oarecare, dar nu le mai dezlipesc, nici la abur si nici cu rascait de unghie, sunt oameni lenesi. Ca sa nu le spun putori - in sensul strict dedicat lenei. Sunt oamenii carora le e cel mai lene sa mai descopere, sa mai incerce, sa mai lupte, sa-si mai dea interesul, sa se convinga daca au gresit au ba. Punem etichete repede repejor, ca sa nu fim nevoiti sa ne mai pierdem timp cu studiul data viitoare. A ras ea mai mult decat parea firesc in atare imprejurare? a facut ea niste glume prea glumete? lasa ca stim noi...zbang! ia sa-i punem eticheta si s-o zvarlim in "organizator", laolalta cu celelalte zuze ca ea. Era el obosit si putin incoerent? "Ba, da' prost e asta!"...jet si cu el in gramada prostilor! Astea-s cazurile spontane, scuzabile oarecum prin lipsa timpului. Dar ce te faci cand eticheta sta lipita de capul tau de ceva vreme si nici pomeneala sa iesi si tu curand din sertar? Si asta numai pentru ca azvarlitorul tau e lenes si cand el a lipit eticheta, d'apai ea asa trebuie sa ramana! Pai ce sa (te) faci? Nimic. Poti sa te zbengui tu mult si bine in sertarasul tau, sa dai din colt in colt doar doar ti s-or vedea si celelalte fatete ale cubului! Daca ai incaput pe mana unui lenes etichetist, la revedere!Ai mai avea o sansa inainte de marele colaj: sa intuiesti natura azvarlitorului si ca atare sa ai grija cum te prezinti. Dar asta ar insemna sa faci eforturi si sa nu mai fi tu insuti. Ai mai avea si sansa care niciodata nu da gres si anume: sa nu te intereseze.
Oricum ai da-o insa, nu e bine... asa ca mi-e clar! De etichete nu scapa nimeni!
marți, 28 iunie 2011
Caini ai nimanui
de Corneliu Vadim Tudor
Rătăcitori și neajutorați
câini fără vârstă, nume și dreptate
fiți întru totul binecuvântați
voi, ce dormiți pe dale înghețate
Voi, care puneți semn de carte trist
atâtor nopti și zile hăituite
când pliscul unui vultur exorcist
scobește ochii unei vechi ursite
Veniți la ușa mea arareori
cu pieptul rupt și insetat de milă
stigmatizați de arșiti și ninsori
firave monumente de argilă
Iar eu mă rog să fie cer de mai
să nu mai tremurați in epidaur
căci pentru voi o coajă de mălai
e mai de preț ca sculele de aur
Copii ai foamei, câini ai nimanui
ce cruciadă veșnică va cheamă?
Ne-ațineți calea când suntem sătui
când nu mai vrem să știm de nicio dramă
Și cum vă bucurați din răsputeri
la gestul cel mai mic de mângâiere
ați și uitat sudalmele de ieri
făgașe moarte prind din nou putere
Dar o minune ține cât un crin
rămâneți iar mai singuri ca-nainte
și zeii voștri, Doamne, nu mai vin
și-un foc de oase joaca pe morminte
Păziți cu îndârjire de eroi
pe vetre vechi ruinele și lemnul
stăpânii s-au mutat în case noi
dar nu v-au ridicat, uituci, consemnul
Și ca un duh al locului natal
voi bântuiți prin vaste șantiere
progresul nu-i deloc sentimental
neputincioasă, spița voastră piere
Și cât de blânzi și de încrezători
voi lingeți mâna ce vă dă otravă
cu vintre sfârtecate de sudori
dați singuri piept cu taina cea grozavă
Noi n-avem timp, suntem și-asa destui
tragismul nostru poate că-i mai mare
un egoism atroce face pui
albește Valea Plângerii de sare
Copii ai foamei, câini ai nimanui
la ce icoane să vă cer iertare?
câini fără vârstă, nume și dreptate
fiți întru totul binecuvântați
voi, ce dormiți pe dale înghețate
Voi, care puneți semn de carte trist
atâtor nopti și zile hăituite
când pliscul unui vultur exorcist
scobește ochii unei vechi ursite
Veniți la ușa mea arareori
cu pieptul rupt și insetat de milă
stigmatizați de arșiti și ninsori
firave monumente de argilă
Iar eu mă rog să fie cer de mai
să nu mai tremurați in epidaur
căci pentru voi o coajă de mălai
e mai de preț ca sculele de aur
Copii ai foamei, câini ai nimanui
ce cruciadă veșnică va cheamă?
Ne-ațineți calea când suntem sătui
când nu mai vrem să știm de nicio dramă
Și cum vă bucurați din răsputeri
la gestul cel mai mic de mângâiere
ați și uitat sudalmele de ieri
făgașe moarte prind din nou putere
Dar o minune ține cât un crin
rămâneți iar mai singuri ca-nainte
și zeii voștri, Doamne, nu mai vin
și-un foc de oase joaca pe morminte
Păziți cu îndârjire de eroi
pe vetre vechi ruinele și lemnul
stăpânii s-au mutat în case noi
dar nu v-au ridicat, uituci, consemnul
Și ca un duh al locului natal
voi bântuiți prin vaste șantiere
progresul nu-i deloc sentimental
neputincioasă, spița voastră piere
Și cât de blânzi și de încrezători
voi lingeți mâna ce vă dă otravă
cu vintre sfârtecate de sudori
dați singuri piept cu taina cea grozavă
Noi n-avem timp, suntem și-asa destui
tragismul nostru poate că-i mai mare
un egoism atroce face pui
albește Valea Plângerii de sare
Copii ai foamei, câini ai nimanui
la ce icoane să vă cer iertare?
Durerea altuia
de Corneliu Vadim Tudor
Doar cine n-a trait asa ceva
doar cine n-a avut la poarta steagul
nu poate sti cum fumega o stea
si-n prabusirea ei iti arde pragul.
Nu poate intelege de ce taci
de ce iti fuge totul sub picioare
azi va despart transee lungi de maci
fiindca durerea altuia nu doare
Tu esti la o rascruce, el e viu
tu te cumineci, el se ospateaza
in tine burniteaza a pustiu
el are tabieturi de amiaza
Impaca-te cu soarta, spune el
dar cat de simplu e sa dai povete
tu esti precum un front dupa macel
iar el e stanjenit din politete
Indepartate lumi, raspantii mari
el niciodata n-o sa te priceapa
pana-ntr-o zi, cand caii funerari
si din causul lui vor cere apa.
Doar cine n-a trait asa ceva
doar cine n-a avut la poarta steagul
nu poate sti cum fumega o stea
si-n prabusirea ei iti arde pragul.
Nu poate intelege de ce taci
de ce iti fuge totul sub picioare
azi va despart transee lungi de maci
fiindca durerea altuia nu doare
Tu esti la o rascruce, el e viu
tu te cumineci, el se ospateaza
in tine burniteaza a pustiu
el are tabieturi de amiaza
Impaca-te cu soarta, spune el
dar cat de simplu e sa dai povete
tu esti precum un front dupa macel
iar el e stanjenit din politete
Indepartate lumi, raspantii mari
el niciodata n-o sa te priceapa
pana-ntr-o zi, cand caii funerari
si din causul lui vor cere apa.
duminică, 29 mai 2011
Ce ne facem cu visatorii?
Sunt copil de tata visator si de mama pragmatica. Cand eram chiar copil, eram departe de firea asezata si delicata a fetitelor. Aveam mutra de fata si apucaturi de baiat. Papusile nu erau pentru mine niste fetite dragi, ci doar niste fiice neascultatoare care cereau bataie. Ma bateam cu baietii si bateam baietii. Tatal meu visa sa-mi placa poezia sau macar cantecul greierilor in serile de vara. Nicio sansa. Imi placeau romanele, dar greierii si poezia imi scrijeleau creierul. Taica-meu renuntase sa mai...viseze.
Timpul mi-a intors firea cu susul in jos. M-a astamparat si m-a facut mai pasnica, oricum, opusul lui "batausa" (m-a civilizat, intre noi fie vorba), mi-a facut din sunetul greierilor in noptile de vara o muzica minunata. Pe scurt, m-a facut visatoare-plutitoare. M-a cam deviat. Ma mai salveaza zgaltaielile mamei si cateva gene ramase nici eu nu stiu cum, de la ea. Noroc cu alea. Fara ele, nu cred sa fi ajuns bine pana la varsta asta. Altfel, am descoperit in poezie intelesuri, ma uit la oameni ca la picturi, interpretez vorbe, priviri, gesturi, neaparat cu sufletul si neaparat in mii de culori, pentru ca altfel nu stiu, n-am cum. Ratiunea ramane undeva in urma, adunandu-si hainele de pe ea mereu in dezordine si pantofii care-i pica mereu din picioare, strigand timid: "asteptati-ma si pe mine, va roooog"
Visatorii vad lumea numai prin spectrul lor. Iar spectrul lor nu prinde toata aria din fata ochilor. Spectrul lor are multe unghiuri moarte. Sunt unghiurile reale. Visatorii nu vad dinainte esecul, nici libertatea infranta, nici limitele de care vorbesc altii. In acelasi timp, nu vad nici anumite asteptari ale celorlalti de la ei. Nu pentru ca nu vor, ci pentru ca nu pot. Nu-i ajuta ochelarii lor de cal cu lentile pastelate. La aceasta scurta descriere numai, ar putea parea o categorie de grav inadaptati. Pe undeva, cam asta este adevarul. Pentru ca da, ei lupta toata viata cu consecintele rose-ului din mintea lor. Si totusi, poate ca tocmai unghiurile viu colorate care raman sa le compuna vederea sunt farmecul lor. Poate ca tocmai visatorii au urnit lumea atunci cand realistii au considerat calculat ca nu se mai poate.
Ii spuneam odata cuiva ca poezia nu are sens sau ca nu-i mai vad eu sensul in lumea noastra de azi, cand nu ne mai plimbam cu umbrele de soare prin parcuri si nu mai ascultam muzica romantioasa in chioscuri albe. Si chiar credeam ce spun. Chiar aveam convingerea ca aceia care mai iubesc poezia sunt niste ciudati ai lumii de azi, niste marginalizati, niste neadaptati; credeam ca poezia nu-si mai gaseste locul sau, mai bine zis, ca nu mai e loc pentru ea, intrucat tot spatiul e ocupat, invadat, de pragamatism, de principii clare, de scopuri exacte. Mi se parea ca aceia care mai iubesc poezia si visatorii in general sunt personaje de epoca intr-o mare fotografie digitala de grup. Eram convinsa ca voi gasi ecou la parerile mele. Dar am fost surprinsa sa aud un raspuns foarte prompt si foarte convins de genul "cum poti sa spui asta? ce ne-am face fara poezie? cum crezi ca ar fi fost lumea pana acum fara poezie? fara oameni visatori?". Si dintr-o data mi-am dat seama ca nu sunt singura si ca nu e chiar asa cum credeam. Si m-am bucurat nespus sa inteleg ca mai e loc si pentru poezie si visare, chiar daca mai putin ca altadata, dar mai e. M-am bucurat sa inteleg ca prin asta mai avem o sansa, ca nu suntem chiar atat de arizi, ca nu am secat chiar de tot.
Imi amintesc de un concurs care s-a tinut acum multi ani intre niste copii de clasa a cincea, parca. Concursul era in limba franceza si tema era "mai cred copiii, azi, in basme?". Ideea era in primul rand sa le fie testat nivelul de scriere in franceza, dar si creativitatea si originalitatea. Intr-un procentaj covarsitor copiii au scris ca nu mai e loc de visare, ca basmele nu mai exista pentru ei, ca realitatea nu-i mai lasa sa creada in basme. Era chiar in perioada razboiului din Bosnia si Hertegovina. Concursul s-a tinut la noi. Profesorii au fost surprinsi sa vada asemenea rezultate. Cei care au scris corect in limba franceza, dar au imbratisat ideea majoritara, nu au promovat concursul. A fost premiata originalitatea, adica ideea non majoritara, aceea ca basmele exista inca, iar copiii raman copii, indiferent de ce se intampla in jurul lor. A fost declarat premiata originalitatea si nedeclarat, speranta.
Ii spuneam odata cuiva ca poezia nu are sens sau ca nu-i mai vad eu sensul in lumea noastra de azi, cand nu ne mai plimbam cu umbrele de soare prin parcuri si nu mai ascultam muzica romantioasa in chioscuri albe. Si chiar credeam ce spun. Chiar aveam convingerea ca aceia care mai iubesc poezia sunt niste ciudati ai lumii de azi, niste marginalizati, niste neadaptati; credeam ca poezia nu-si mai gaseste locul sau, mai bine zis, ca nu mai e loc pentru ea, intrucat tot spatiul e ocupat, invadat, de pragamatism, de principii clare, de scopuri exacte. Mi se parea ca aceia care mai iubesc poezia si visatorii in general sunt personaje de epoca intr-o mare fotografie digitala de grup. Eram convinsa ca voi gasi ecou la parerile mele. Dar am fost surprinsa sa aud un raspuns foarte prompt si foarte convins de genul "cum poti sa spui asta? ce ne-am face fara poezie? cum crezi ca ar fi fost lumea pana acum fara poezie? fara oameni visatori?". Si dintr-o data mi-am dat seama ca nu sunt singura si ca nu e chiar asa cum credeam. Si m-am bucurat nespus sa inteleg ca mai e loc si pentru poezie si visare, chiar daca mai putin ca altadata, dar mai e. M-am bucurat sa inteleg ca prin asta mai avem o sansa, ca nu suntem chiar atat de arizi, ca nu am secat chiar de tot.
Imi amintesc de un concurs care s-a tinut acum multi ani intre niste copii de clasa a cincea, parca. Concursul era in limba franceza si tema era "mai cred copiii, azi, in basme?". Ideea era in primul rand sa le fie testat nivelul de scriere in franceza, dar si creativitatea si originalitatea. Intr-un procentaj covarsitor copiii au scris ca nu mai e loc de visare, ca basmele nu mai exista pentru ei, ca realitatea nu-i mai lasa sa creada in basme. Era chiar in perioada razboiului din Bosnia si Hertegovina. Concursul s-a tinut la noi. Profesorii au fost surprinsi sa vada asemenea rezultate. Cei care au scris corect in limba franceza, dar au imbratisat ideea majoritara, nu au promovat concursul. A fost premiata originalitatea, adica ideea non majoritara, aceea ca basmele exista inca, iar copiii raman copii, indiferent de ce se intampla in jurul lor. A fost declarat premiata originalitatea si nedeclarat, speranta.