la portile neiertarii

bat la portile neiertarii si sunt hotarata sa intru; vreau sa invat sa NU mai iert; nu am stiut niciodata sa ma supar visceral pe cineva; m-au suparat, dezamagit, dezgustat chiar multi oameni, unii de la care nu ma asteptam la nemernicii... m-au ranit si tot tacamul, dar nu am fost niciodata in stare sa ma supar "cu sufletul"; m-am suparat rau, foarte rau, m-a tinut supararea 10-20 de minute, o zi, cateva zile, dar niciodata intratat incat sa ma tina si sa ma atinga in esenta mea ca sa fiu in stare sa nu iert; niciodata intratat incat sa nu (mai) vorbesc cu omul acela (chiar daca nu imediat), incat sa nu-l ajut sau sa nu fac un gest de bunavointa fata de el daca mi-a stat in putinta; traiam paradoxul asta intr-un mod dubios de natural, dar asa simteam; orice om cu scaun la cap sau oamenii in general nu m-ar fi inteles, ar fi zis ca sunt nebuna; sincer, nici eu nu m-am inteles; constientizam la modul cel mai realist de multe ori, ca ma port prosteste, ca sa nu spun ca o "fraiera" ca tot se poarta acum termenul asta; imi ziceam singura "dar vita asta ti-a facut asta si asta, de ce-o ajuti?; uite-asa! pentru ca nu pot altfel"; nu mai vorbesc de faptul ca niciodata nu mi-am planificat sa fac rau cuiva, un rau din acela premeditat, periculos, cu consecinte...cel mult mi-am planuit razbunari de mosquito suparat, dar niciodata planuri diabolice, intrigi, mizerii....imi amintesc cat de ingrozita ma uitam la oamenii care spuneau cu atata ura "nu am uitat asta", "nu l-am iertat" sau tampenia aia sablon care ma irita ori de cate ori o aud "iert dar nu uit"; pai daca ierti cu adevarat, uiti! daca nu esti in stare s-o faci complet, nu mai spune aberatia asta; mai bine "n-am iertat si n-am uitat"; sau daca vrei, poftim o forma diplomata "am trecut peste, dar n-am uitat"; cu alte cuvinte, am depasit momentul, vorbim, ne purtam civilizat dar nu te-am uitat; n-am putut niciodata sa inteleg cum poate cineva sa se incarce de o asemenea otrava, sa isi concentreze energia si sufletul pe niste limite atat de inguste...imi dau seama ca pot exista situatii in viata, cand cineva ajunge sa te raneasca in asa hal sau sa iti faca un asemenea rau incat sa nu-ti mai ramana decat ura ca mod de a ramane viu; probabil ca exista; dar sunt foarte multe cazuri cand auzi ca din nimicuri oamenii se urasc visceral si mai ales hahahaha "nu se uita"(unii pe altii); neiertarea altora m-a inspaimantat tot timpul, ca o limba straina total de sufletul meu, ca o scriere cuneiforma pe care-am simtit-o cu stranii si cumplite intelesuri;

revenind, mi-am dat seama ca aceasta disponibilitate a mea pentru iertare cu care m-am falit mereu precum cu o decoratie de intelepciune, superioritate si chiar noblete crestina, imi e de fapt

un mare handicap, imi e bresa de intrare pentru toate neplacerile, dezamagirile si suferintele; asa ca bat la portile neiertarii si vreau sa intru ca sa ma train-uiesc; vreau sa invat sa vorbesc si eu limba aceea cumplita a buzelor stranse in rea strambatura, vreau sa se nasca si-n ochii mei uitatura aceea de ura pura (rima neintentionata :)), vreau sa scriu si eu povesti cu litere cuneiforme; poate asa voi fi si eu protejata mai mult, poate voi fi mai putin inteleapta, dar mai fericita sau mai linistita...

1 si 8 Martie

am avut mereu o rezerva, prejudecata, reticenta pentru zilele astea doua, asa cum am avut in general o reticenta pentru orice sarbatorire programata a simbolurilor ce se vor naturale, spontane, din suflet...mi se pare fals si fortat sa celebrezi femeia intr-o zi anume sau mai rau iubirea, intr-o zi anume; evident, frumos ar fi sa fie-n fiecare zi, desi nu e nimic rau nici in a stabili o zi anume in care sa te ocupi (numai) de asta; am simtit mereu asta din doua motive: o data pentru ca e prestabilit si premeditat si a doua oara pentru ca in aceste momente barbatii mi s-au parut incurcati, stresati, "obligati"...iar asta rapeste mult din farmecul povestii...pentru ca n-as vrea sa stiu ca el rosteste printre dinti "iar a venit ziua asta, ce dracu fac?" ...apoi, pe langa neplacutul sentiment de a simti sau mai rau, de a sti ca ai fost o povara pentru el, m-a obsedat mereu simtul echitatii, echilibrul balantei, vederea obiectiva, turismul in galosii celuilalt...asa ca niciodata nu am fost de acord cu exploatarea barbatului, cu punerea lui in situatii dificile pentru ca asa se poarta sau asa s-a transmis dintotdeauna sau pe scurt "pentru ca este barbat"; ca atare, nu sunt de acord cu barbatul carand sacose ca un magar de munte si avand alaturi o demoazela delicata ce-si poarta cochet poseta si nu pune mana sa-l ajute; evident, nu vaz cu ochi estetic nici pe dansa opintindu-se ca agripina cu plasoaie sau bagaje doar de dragul lui, dar nici sa topaie artistic pe langa el si sa nu se gandeasca sa-l usureze de-o greutate...rezonabila pentru muschii ei subtiri...nici asta nu mi se pare ok; asa cum nu mi se pare neaparat corect ca un barbat obosit si plin de apa (vorba cantecului) sa stea in picioare, iar ea - in conditiile in care e sanatoasa si voioasa - sa stea jos; la fel cum mi se pare o tampenie sa-ti deschida el usa cand ai maini sa ti-o deschizi si singura, sa-ti aseze scaunul sub poponet cand poti sa ti-l asezi si singura, sa-ti sarute mana, cand poate sa ti-o stranga (si ca venii vorba, iti strang unii mana de parca vor sa te darame pe loc); din fericire, dar culmea si dintr-o oarecare nefericire, lucrurile astea oricum nu prea se mai intampla de ceva vreme...
dar sa revin la tema initiala si anume chinul masculin de 1 si 8 Martie (acolo unde e); desi mi s-a parut mereu penibil modul cum se deruleaza in aceste zile: premeditat, atragand dupa sine o feminina asteptare, mi-am dat seama de curand, ca poate reprezenta totusi o ocazie de a vedea daca el, fortat sau nu de-"mprejurare" face ceva pentru tine...si cand spun "a face ceva" nu ma refer la gesturi materiale, doamne fereste, ci la simple gesturi de timp, de efort, de sarut, de-o floare... insa probabil ca atunci cand nu ar face-o, tot tu, femeia indragostita si iertatoare, l-ai scuza imediat zicand ca face oricum in restul anului...dar ce faci daca nici in restul anului si nici in unica, premeditata si penibila zi de 1 sau 8 nu face?...ma intreb: ce scuza-i mai poti gasi...? nu e oare ocazia ideala de a-ti face un bilant de-a dreptul contabil cu ce-a facut si ce n-a facut pentru tine? si nu e oare ocazia ideala cand, tragand linie, sa iei o decizie desteapta pentru tine? pentru ca dincolo de orice declaratie inflacarata pe care ti-o face el, dincolo de orice sms care te-ar putea impresiona pana la lacrimi, in senina-ti si naiva-ti asteptare, dincolo de orice text copy paste sau chiar original emis de mintea lui, dincolo de vorbe... bilantul se face pe capex, adica pe ce-ai capitalizat de la el in timp in fapte sau si mai rau nefapte...un barbat care iubeste sau macar respecta o femeie, un barbat inteligent sau unul pur si simplu smecher ar putea sa vada in aceasta zi "ocazia" ideala de a-si afirma iubirea, respectiv de a cuceri macar ad-hoc o femeie sau de a-si mai sterge din "pacate"...desigur ca nu sunt de acord nici cu asta, pentru ca revin: este nenatural; dar cand nici macar asta nu e...totul devine de o naturalete hidoasa, trista si dezamagitoare...si iata cum gasesc acum, in al noualea ceas, sensuri pragmatice ale acestor 2 zile pe care mereu le-am dispretuit si comentat carcotas...

plus que...passe

mi-a povestit cineva de curand despre cum a solicitat niste informatii de la o persoana care nu avea nici o obligatie (de niciun fel) sa dea aceste informatii;
acum cand spun "informatii" ma refer la chestiuni absolut obisnuite, nimic de domeniul penalului sau al dosarelor highly confidential;

ok...nimic extraordinar pana aici; ceea ce m-a uimit a fost ca povestitorul era teribil de incantat ca persoana cu care vorbise "s-a purtat foarte frumos, a fost foarte amabila" si a facut discutia foarte agreabila;

well, am putea spune ca s-a manifestat asa pentru ca, bietul de el, nefiind obisnuit cu tratamente dragute s-a extaziat la un simplu act de bunavointa; sau, daca nu am spune asta, am putea spune ca probabil afabila persoana urmarea de fapt ceva, avea vreun interes si de-aia era asa de draguta; nimic din cele doua; pe povestitor il stiu bine, e echilibrat mintal :) (zic si eu... fara sa fiu vreo experta), iar pe "amabila persoana" nu am cum s-o banuiesc de vreun interes pentru ca realmente si logic nu e cazul;

unde vreau sa ajung... sa trec la cestiune; pe scurt: mi-am dat seama ca am ajuns sa ne extaziem in fata lucrurilor normale, ca politetea si bunul simt au ajuns sa ni se para extraordinare; ne-am obisnuit atat de mult cu mitocania, cu marlania si nesimtirea, incat un simplu act de amabilitate ne impresioneaza la culme; m-a revoltat reactia atunci si am replicat "dar e normal ca s-a purtat asa, ce ti se pare fantastic in asta?"; insa imediat am inteles ca nu mai e de mult normal...ca am ajuns aici din cauza mediului in care ne scaldam zi de zi; stiu, stiu ca suntem stresati, obositi, preocupati, suparati...ca nici nu traim niste vremuri prea roz...si totusi, un gest frumos, o vorba delicata in locul unei mitocanii pot schimba o reactie de-un entuziasm deplasat intr-o reactie normala :))
acum, vorbind serios, vad din ce in ce mai rar gesturi de omenie, de buna crestere sau de minim bun simt; oamenii parca nu mai stiu sa multumeasca, sa se scuze; cei care se incapataneaza sa mai tina sus ideile astea sunt cel mai adesea "prosti", "fraieri"; nu lasa nimeni garda jos de teama de a nu fi imediat catalogat asa; mai bine ticalos si mitocan si ...las, decat bun, amabil, prost dar curajos; e grav si trist ca a inceput sa ni se para iesita din comun amabilitatea si ca ne-am cam obisnuit asa; si sunt atatea si atatea situatii in care am putea sa fim oameni fara prea mari eforturi, fara sa pierdem nimic...vad atatea si atatea situatii cand niste minime lucruri ar face o frumoasa diferenta...nu visez la utopii, nici la o lume ideala, visez la lucruri simple, care erau normale candva si pe care numai noi putem sa le readucem la viata...

meu fado...

http://www.youtube.com/watch?v=0cKv6EHNOTk

Flux si reflux

Flux si reflux
ma inunzi, ma acoperi,
in tine ma imbraci,

Flux si reflux,
sfasietor, departe,
peste lungi orizonturi...
te retragi.

Flux si reflux,
te-astept, te sorb
si foame mi-e de tine,

Flux si reflux,
te scurgi, te pierzi,
si lasi doar tarm uscat in mine.

criptologie

Esti morse pentru mine.
Esti Braille.
Imi stau auzul si vederea
si simturile toate
leoaice incordate in stand-by.


Urechile imi stau ciulite
Sa nu le scape vreun cuvant
Si pipai reliefu-n puncte
Ca sa-ti pot prinde orice gand.

Vreau sa te conturez din randuri
Si din silabe mici de sunet sa te recompun
Vreau sa te decriptez, iubite
Si parcimonios,
In mine sa te-adun.

dor de ea

mi-e dor de mare
cu buze arse
de stanci palide
si de pamant uscat de soare,

mi-e dor de mare
cu gust de iarba molesita
de verde scurs din vene vegetale,
mi-e dor de mare
si de miros de piele imbracata-n sare.

mi-e dor de mare
cu degete ce rasfoiesc nisipul
si scoici ce taie inocent talpi goale

mi-e dor de mare
cu dimineti ce se lungesc pe gene
si cu priviri calatorind departe-n zare...

quo vadis

Imi esti descantec,
dar si blestem,
te-alung din mine
si-apoi te chem,

ridic si ziduri
si-apoi le sparg
si tes si noduri
si le desfac;

si fug departe
si ma intorc
rescriu pacate,
dar ma si rog,

te-alung, te ard,
te neg, te sterg,
te caut, te vreau
te-afirm!
...
ma iert.

Condamnare la tacere

Niciodata n-am tacut atat de mult...
ca de atunci,
ca acum,
ca pentru totdeauna.
Tacerea mi-a devenit limbaj,
iar vorbele-mi sporovaie mutenie
intruna.

Cuvintele s-au adunat in mine
ca niciodata mai condamnate,
pasari prizoniere
neputincioase, mute, resemnate...
A trebuit sa le lipesc pe gura o banda
si sa le interzic sa se mai prinda
in vreo bezmetica sarabanda.

Stau cuminti si inghit ca si mine tacerea
desi dac-ar putea,
ar umple de strigate de iubire-ncaperea.

Stiinte empirice

In iarna asta a nins un pic.
Prea putin.
Mult mai putin decat planuisem.
Planuisem zapada aceasta
ca pe suprema vindecare,
ca pe tamaduirea perfecta
de tine.

A nins cam a doua zi de Craciun, dimineata.
M-am dus linistita la geam.
Priveam incantata, cu calm.
Vrajitoria-mi iesise:
si doar cu o tusa de iod alb
sa m-alin incepeam.

Totul era perfect. Conform planului.
Fulgii veneau ordonat, in sir indian,
siruri pe verticala,
siruri pe orizontala
inteligent programati
ca sa-mi fie alean.

Era incredibil !!!
Ma tratam ambulatoriu cu leacul babesc.
...
Dar numai in cateva ceasuri
simulacrul cel alb a-ncetat
am inteles imediat cum m-am iluzionat
si cum nicio stiinta
de tine
nu m-ar fi vindecat.