Judy

Aş zice că, în familia noastră de români simpli din tată-n fiu, ea este singura de viţă nobilă. Mă rog, de un cârcel de viţă nobilă şi nu de viţa întreagă, pentru că, trebuie s-o spun: e nobilă....numai după mamă. Taică-său, deşi român get beget, nu ştiu prin ce împrejurare, a fost botezat Thomas, domnul Thomas. Probabil c-a avut şi el, la rândul său, părinţi excentrici, altfel, nu-mi explic. Cum spuneam, i-am cunoscut pe amândoi: şi pe maică-sa, şi pe taică-său, pe dl Thomas. Ea, o distinsă şi-o cochetă, un pic cam arogantă, ce-i drept, în schimb el, boem, rebel, sociabil, liber si foarte libertin. Amândoi înalţi, atletici, rasaţi. Doamna, deşi i se spune balineza, vine de fapt, din Thailanda, ţara oamenilor liberi. Am înţeles că i se spune aşa doar pentru că are frumuseţea şi graţia unei dansatoare din Bali. Adevăr gândit-a, cine a ajuns la concluzia asta. Dar nici dl Thomas, cât e el de băştinaş de-al nostru, nu este mai prejos. Înalt, cu talia suplă, a cucerit o ntreagă scară - de bloc, desigur - de la primul până la ultimul etaj, de la primul, până la ultimul nivel. Toate pisicile s-au înamorat de el şi i-au dăruit urmaşi. Dacă a ajuns el şi la nivelul cel mai înalt, la etajul opt, la doamna balineză, asta spune multe. Si uite-aşa, din această întâlnire, din acest amor între o aristocrată thailandeză şi un şuţ de inimi bucureştean, s-a născut ea, domnişoara Judy sau Judette, cum îi mai spun eu când o chem la orele de limbă franceză. Cu jumătatea ei de pedigree s-a înfăţişat în familia noastră, făcându-ne pe toţi să ne simţim un pic mai mult obligés par această noblesse pisicească. Poartă o bluză decoltată, cu un umăr gol, alb. Este prevăzută și pe spate cu o pată albă, pentru ca, în cazul în care te trezești noaptea, să nu calci, dintr-o nenorocită întâmplare, peste ea. Aceea e semnalizarea ei "de pe spate". E curioasă din fire și destul de iubitoare. Dacă însă, te apucă vreo manifestare exagerată de dragoste, te altoiește imediat.
Când era mai mică, adormea numai dacă îi ofereai un deget pe post de suzetă, dar tot aşa adormea si unul din fiii prinţesei Diana, deci s-avem pardon, acestea sunt manifestări regale...

Atunci când am văzut-o întâiaş' dată pentru prima oară,  era singura cocoţată pe toarta unui coş mare de răchită, în care se aflau mama şi ceilalţi fraţi ai ei. De-acolo, de unde se căţărase, se lăsa în jos, ţinându-se ca o maimuţă aninată de toartă, doar ca să-i trăznească pe fraţii ei în cap, cu câte o lăbuţă. Trebuie să recunosc, că, dintre fraţii ei, ea stă cel mai prost la capitolul maniere. Nu înţeleg unde-a fost când d-na balineză - sunt sigură - le-a transmis copiilor un pic din înţelepciunea şi buna cuviinţă asiatică. Sunt sigură că astfel de lecţii au avut loc, pentru că, de pildă, un frate de-al Judettei de culoarea antracitului ne-a întâmpinat la uşă - pe mine şi pe soţul meu - şi ne-a condus discret, până la camera unde se afla familia lui. În plus, când am ajuns acolo, am avut senzaţia că d-na balineză, care trona ca o cloşcă aristrocrată în coşul de răchită împreună cu ceilalţi trei copii ai ei, ne-a răspuns clipind superior şi rar la salut, în timp ce Judy, a fost singura needucată care ne-a ignorat şi şi-a văzut mai departe de bobârnacele ei. Am văzut în ochii balinezei că "seamănă în partea lu' ta-su", aşa că nu mi-am permis să mai zic nimic, nici eu.

Pentru că oricât m-aş scormoni, nici eu nu găsesc la mine nici cea mai mică urmă de pedigree, nici măcar una de-aia insesizabilă, cum vezi pe ambalajele de ciocolată avertismentul acela cu "poate conţine urme de alune", m-am simţit imediat şi în mod natural apropiată de maimuţa de pe toartă, aşa că i-am spus pe loc Judy şi am luat-o la mine acasă. Aşa o strig de-atunci, iar când o chem la masă, o chem numai pe ritmuri de Beatles: "hey, Jude, hai-de la ma-săăă, nah, nah, naaah, nah, nah, nah, naaaaha".
A trecut un an de atunci. În tot acest timp, ea s-a ocupat şi de redecorarea casei. Cu un talent ascuţit, a transformat zestrea de la soacră-mea, o canapea cu tapiţerie de stofă, după chipul şi numele ei, dându-i un design sălbatic, lăţos, hippy...
Ne jucăm şi de-a hoţii şi vardiştii, eu fiind întotdeauna hoaţa, se înţelege. Fiecare la câte un colţ de perete, între noi - simbolic - biblioteca, ne urmărim febril, până când cea mai curajoasă dintre noi, ea, iese în faţă ca o mică pumă. Îşi ia o postură înfricoşătoare, zice ea, înţepenind pe cele patru picioare şi arcuindu-se ca o vulpe criogenizată într-un fel de semilună, după care se pregăteşte de atac. Îşi înalţă capul aerodinamic şi se uită dintr-o parte, iar în loc de urechi îi apar brusc, nişte periscoape. Îmi dau seama că e de rău dacă mai zăbovesc, aşa că o iau la sănătoasa, cu puma după mine. 

Am fost împreună şi în vacanţa de vară, un pic, la Vama Veche. Îi place să călătorească şi să privească pe geam. S-a comportat decent şi pe plajă, deşi nu s-a adaptat din prima. Acum stă pe genunchii mei şi habar nu are că vă povestesc despre ea, că ar veni cu siguranţă să se prezinte singură, atât e de obraznică.

Somnoroasă, atât de somnoroasă...

Decenţa emoţiilor

Sunt o fire emoţională şi încă, adesea, din păcate sau din fericire, emotivă. Cred că, in mod paradoxal, emoţiile ne ridică la nivel uman, deşi vin din peştera fiinţei noastre animale. Emoţiile superioare - dacă există emoţii superioare şi inferioare măcar prin prisma motivaţiei lor - ne dau farmecul ăla minunat, de oameni. Cu toată credinţa mea în emoţie, mă gândesc tot mai mult în ultima vreme la "decenţa emoţiilor" noastre. Deşi nu sunt adepta neexprimării şi noncomunicării, deşi cred cu toată convingerea că e mai bine, şi mai frumos, şi mai generos, uneori chiar mai politicos, şi mai curajos să te exprimi, să împarţi, să laşi să se înteleagă, să te laşi înţeles, reflectez tot mai mult nu la o îngrădire a emoţiilor, nici la o uşă închisă peste emoţii, ci la o decenţă a lor, la o demnă purtare a lor. Sunt mai frumoase şi mai credibile emoţiile decente. Până şi marile emoţii, acelea creatoare, acelea generoase, acelea care invocă autosacrificiul, până şi acelea, sau mai ales acelea, au nevoie de această decenţă. De fapt, tot gândind şi întorcând problema, cred că tocmai aceasta decenţă le face frumoase, cred că tocmai o purtare discretă şi elegantă a lor, le rafinează, le innobilează. 

Din acest motiv, orice emoţie, de la durerea cea mai adâncă, până la exaltarea cea mai înaltă, dacă nu-şi poartă cu demnitate intensitatea, nu mai este emoţie, ci doar un spectacol trist. 

Am trecut acum câteva zile, cu maşina, pe lângă Dealul Mitropoliei cum i se spunea odinioară, Dealul Patriarhiei, cum i se spune acum. Trotuarul era înţesat de oameni. Veneam de undeva din spatele Mitropoliei şi, până am ajuns în faţă, şirul de oameni mi s-a părut interminabil. Era Sfântul Dumitru şi am bănuit că oamenii erau acolo pentru a vedea, atinge sau a face temenele în faţa unor moaşte sfinte. M-am interesat, aşa a fost. Dincolo de faptul că nu am înţeles niciodată această manifestare morbidă a credincioşilor în legătură cu trupul unui om, chiar dacă devenit sfânt, mai mult decât atat m-a întristat încă o dată să văd acelaşi şi acelaşi spectacol an de an. N-aş avea nicio problemă şi nu mi-aş permite să comentez manifestările nimănui în legătură cu un crez, dar când ştiu că adesea, în spatele acestor manifestări se află o frusta indecenţă a emoţiilor, nu pot să nu spun câteva cuvinte. Nu pot să cred în credinţa celor care se înghesuie, se împing, se afurisesc unii pe altii, pe drumul nobil spre cuviinţă. Nu cred în temenelele şi pupăturile de oase sfinte, atâta timp cât drumul până la ele este înţesat de cele prea lumeşti şi, mai ales atâta timp cât, ieşind de acolo, oamenii redevin incredibil de repede exact cei care au fost înainte sau poate chiar mai rău. Eu nu mă mai duc la biserică, de Paşte, de câţiva ani buni, de când, aşteptând înghesuită şi înghiontită să intru la slujbă, m-am împiedicat de o sticlă goală de bere aflată pe jos, în pronaos. Mi-a fost suficient cât să-mi închid emoţiile de acest gen în suflet şi să decid că nu mai am nevoie de biserica oamenilor ca să-mi continuu credinţa. Ştiu că toată această spălare de rufe, de "emoţii" religioase, ţine mult de ortodoxismul nostru şi nu vreau să comentez mai mult, pentru că subiectul e complex şi pentru că, oricum, am convingerea că oamenii sunt cum sunt şi că se schimbă greu sau nu se schimbă deloc. 

Tot la fel cu emoţiile şi afectul ăsta religios, se întâmplă şi la scară mai mică, la nivel individual. Îi stă bine omului să-şi declame decent iubirea, chiar dacă, sau mai ales atunci când aceasta stă să-i spargă pieptul şi tâmplele; îi stă bine omului să-şi poarte discret tristeţea şi durerile de orice fel şi să aibă generozitatea să nu împovăreze pe nimeni altcineva mai mult decât acela poate duce. Avem norocul să putem vorbi şi să putem exprima şi spune ce simţim celorlalti, cu toate astea, să ne folosim discret şi cuviincios de acest noroc.

Cred. Mai cred?

Încep să nu mai cred în iubire, iar asta mi se pare grav. Încep să nu mai cred în idealuri, iar asta mi se pare normal. Și-așa idealurile astea erau făcute ca să fie doar niște idealuri, așa că...de ce să tot cred în ele? 

Încep să nu mai cred în adevăr, iar în dreptate mă străduiesc de când mă știu să cred. În oameni mi-e frică să mai cred, în câini încă mai cred. Mai cred în copii, mai cred în parinții mei. În mine n-am crezut niciodată. Mai cred în umor, mai cred în trecut, doar pentru că e bătut în cuie și îți mai dă și câte-un indiciu pentru viitor. Mai cred în omul de lângă mine. Încep să cred în curaj, după o viață în care mi-aș fi dorit să cred în el și n-am reușit. Începusem să cred în firea ostoită de timp, dar tocmai m-am răzgândit. Am încetat să mai cred în prieteni. Încep să cred în puterea care răsare din noi, în momentele în care ne credem cei mai năpăstuiți de pe pământ. Încă mai cred în singurătate. Încă mai cred în lumină. N-am crezut multă vreme în poezie, dar acum sunt fericită să cred în ea. N-am crezut și nici nu vreau să ajung vreodată să cred în cuvinte nerostite, deși am adunat și eu într-o cutiuță de-a mea, multe și nerostite cuvinte...Uneori cred în vise, alteori nu. Nu vreau să cred în orgoliu, dar vreau să mai pot crede în demnitate. Mai cred în valori. Încă mă încăpățânez să mai cred. Cred în rău pentru că prea des mi-a adus dovezi că există, dar mai cred și-n bine. Da, încă mai cred. Nu cred în OZN-uri, dar cred că nu suntem singuri în Univers. Cred în moarte, cum cred și în viață. Nu cred în stafii, dar cred în suflete care nu mor. Mai cred în speranță, pentru că toata viața mea am fost o naivă. Cred în familie, cred în genetică. Nu cred în leacuri băbești, cred cu tărie în știință. Cred în concret, dar cred si în lucruri inexplicabile. Cred în râuri, n-am crezut niciodată în lacuri. Nu cred în etichete. Cred în diferențe. Cred în tinerețe, nu cred în bani și nici în marketing. Cred în răsărit, mai mult decât în apus. Cred în timp, deși nu înțeleg de unde vine și nici unde se duce. Nu cred în minuni și cred că nimic nu trece de la sine. Cred în mame. Nu cred în confidențe, nici in zvonuri. Aș vrea să cred în smerenie, dar nu am reușit până acum să cred în ea pe deplin. Nu cred în preoți. Uneori, mi-e frică să cred în liniște. Cred în astre, cred în zodii, deși aș vrea să nu mai cred atâta. Cred în pasiune, întotdeauna am crezut. Cred în schimbări. Refuz să cred în prejudecăți. Cred în întrebări, pentru că de la ele ne vin răspunsurile. Sau nu. Dar eu tot mai cred în întrebari. Cred în inimaginabil, întrucât cred în imaginație. Cred în Dumnezeu, dar uneori mă întreb pe unde e. Cred în bunul simț și cred în iertare. Cred în libertate, dar mi-a fost întotdeana frică pentru siguranța ei. 

Cred în sănătate, așa cum cred în boli. Cred în reguli. Nu cred în rezultatele Photoshopului. Cred în puterea naturii deopotrivă creatoare, deopotriva distructiva. Cred în fair-play, nu știu cât să cred în muncă. Nu cred în diplome. Cred în blonde, nu cred în bănci. Cred în autosugestie. De o bună bucată de vreme, nu mai cred în țara mea. Cred în ceea ce văd, dar mai ales cred în ceea ce simt. Cred în muzică. Nu cred în ruși, dar nici în americani. Cred în instinct, dar si în deductie. Cred în tăceri, atunci când ele spun totul.

Cred în cei care cred. Vreau să cred că mai pot să cred.

Romgleza

Nu mai știm, domne', română. Mă declar vinovată și eu și recunosc și admit că merit cazne lingvistice grele, drept pedeapsă. De când cu internetul, filmele americane, capitalismul ăsta amărât și "corporatismul" multinaționalelor, vorbim cu toții sau, mai corect spus, foarte mulți dintre noi, romgleza. Vorbim un hibrid de limbă care nici engleza americană prea corectă nu e, dar nici biata noastră limbă mioritică nu mai e...Jumătate din frază in engleză sau macar un sfertișor acolo, iar restul in română. Am ajuns chiar să conjugăm românește verbe englezești. Facem construcții de cuvinte abracadabristice. Ni se pare mai "cool" să spunem în engleză niște cuvinte, decât în română. În română nu sună așa...sonor...În engleză în schimb.. Sună wow, nu uau!
Până și interjecțiile, pe care eu, cel puțin, le văd ca pe niște spontaneități ale limbii materne, sunt în engleză. Nu mai auzi "aoleo!" sau "vai, valeu!", îl auzi pe enervantul "oops!". Nu mai ești spontan în limba ta, ești spontan în a altora. Și eu am obiceiul ăsta de a face ghiveci de fraze româno-te miri ce; eu sunt chiar un caz și mai grav, pentru că pun petice lingvistice din tot ce știu eu sau ce mi-a trecut vreodată pe la urechi din alte limbi. Nici nu se pune problema să susțin sus și tare că le pronunț sau folosesc întotdeauna corect, deși mă străduiesc. Așa că, trăgând linie, nici prin alte graiuri nu ne plimbăm în cunoștință de cauză și nici graiul nostru nu mai e ce-a fost odată. Este știut că influențe au existat mereu și pretutindeni în funcție de epocile pe care le traversează limba unei nații. Nația, graiul, obiceiurile, toate merg mână în mână cu istoria. Așa a trecut româna prin epoca lui furculision, pardon: fourcoulission/fourcoulition - cu fourchette-ul să mănânce francezii - și asa trece acum prin epoca lui ok. A iesit destul de imbogățită, ca să nu-i spun împopoțonată din prima epocă, nu știu cum va ieși din aceasta de acum. Dacă pe atunci influența era dată mai mult de școli si de învățații care se întorceau de pe meleagurile franțuze, acum influența vine din chestiuni superficiale: internet, filme și ce-am mai pomenit mai sus.
Am avut de curand o întâlnire cu o corporatista de-aia convinsă de rolul ei în corporație și pe planetă. Corporatistă e iar o vorba neaoșa, v-ați dat seama. E de pe vremea lui Cuza. Așa...Revenind...Fără nici cea mai mică exagerare, pot spune că 70% din discutie a fost înecată în engleză. Ca o precizare, la masa discutiilor eram patru români. Mă zăpăcise, mă amețise, nu mai distingeam scopul de "aim", adaptarea de "customizare" și-mi dădeam seama că "nu mai face sens" să ascult dacă nu mai sunt în stare să fiu "compliant cu discuția". Întâlnirea a durat peste două ore. La un moment dat nu mai vedeam decât o râșniță în treimea de jos a mutrei corporatiste. Pierdusem șirul ideilor și nu mai voiam să ascult hibridul ăla obositor. Dacă la început m-am străduit să fiu atentă la discuție, iar pe parcurs am început să văd în asta un caz amuzant, apoi patologic, la sfârșit am capitulat obosită. Voiam să aud limba română. Mă intoxicasem de-atâta engleză într-o discuție în limba română. Mi se făcuse -mă scuzați- lehamite să mai scot și eu vreun cuvânt pocit de prin alte limbi. Două zile mi-a răsunat în cap romgleza, de fapt, glezroma corporatistei.
Mi-am dat seama că suntem vinovați rău. Și eu sunt. Am un prieten care ma apostrofează de fiecare dată când folosesc alte cuvinte, decât pe alea românești. Ca să nu mă mai întrerupă de fiecare dată cu "în română, te rog", eu fiind tot o râșniță dezlănțuită în zilele mele cu soare, mă străduiam de fiecare dată să vorbesc "în română, cât mai în română". Și, ca orice repetiție, mi-a devenit obicei. Din păcate numai în discuțiile cu el. În rest, am rămas cu aceeași meteahnă. Limba mea nu mai e "o comoara" vorba celebrei poezii, ci o sorcovă plecată de-acasă, din România, desigur.
Așadar, sintetizând, dacă m-aș chinui, dacă ne-am chinui, să ne înghițim cuvintele-n engleză și să le lăsăm pe-alea în română să iasă la lumină, chiar dacă sunt mai "boring", s-ar putea să mai salvăm ceva din limba noastră. Știu, știu că e mai pitoresc și mai amuzant să mai presari, de exemplu, și câte-un cuvânt telenovelistic din frumoasa spaniolă, dar n-o s-o mai scoatem la capăt așa. Eu, cel puțin, merit să intru la dezintoxicare. Ar fi chiar o idee de afacere: sanatorii de dezintoxicare lingvistică sau cum să-ți înveți limba maternă din nou, de la început.
Despre ce-a mai rămas din gramatica, ortografia și ortoepia bucății de limbă română pe care o mai folosim, nu mai vorbesc...Că nu mai scriem - mea culpa și aici - nici cu diacritice...iar, ce să mai vorbim? eu, mai ales, ce să mai zic?
Cred că ar fi bun prietenul meu multiplicat și răspândit prin corporații, pe străzi, prin școli și pretutindeni, ca să nu zic everywhere, că era cât pe-aci să-mi scape...

PS Mi-am aplicat prima caznă încă de la acest text. L-am reluat și l-am presărat cu diacritice. A fost greuț, dar am meritat-o din plin. 

l. In pielea unei femei

Astazi mi-a povestit cineva, un barbat, cum a fost hartuit, cam sexual, de altcineva, de o femeie. Povestea in sine este amuzanta si se petrece la munca, acolo unde multe ite de acest gen se pot tese intr-o viata de om, intr-un carnet de munca. Dialogul, mai mult monologul "agresoarei" s-a desfasurat pe o retea interna de comunicare, o retea gen messenger care a fost dezvoltata in compania in care cei doi lucreaza. Iata deci, cum firma a avut grija sa limiteze accesul angajatilor la retelele clasice de comunicare directa si online, dar le-a oferit in schimb, o retea interna. Desigur, ratiunea aparitiei unei asemenea retele a fost comunicarea profesionala intre angajati, comunicarile neprofesionale fiind probabil si ele admise la nivel teoretic, cel putin. Nu cred ca aceia care au creat si dezvoltat reteaua au avut in vedere strict dialoguri gen "trimite-mi si mie factura aia" sau "opereaza-mi si mie decontul ala". Normal ca s-or fi gandit si ei ca angajatii se mai intreaba si de sanatate sau isi mai arunca si cate-un flirt, pe ici pe colo. Probabil ca si angajatii au vazut in reteaua lor o rampa de lansare pentru vreo factura, comanda sau mai stiu eu ce, dar si pentru cate-un "ce faci, draga?" cu ocheada cuvenita-n coada. Prietenul acesta al meu care mi-a povestit tarasenia s-a gandit si el, desigur, si la una si la alta. Nu s-a gandit insa la ce-a patit azi: declaratii fatise, doruri brusc marturisite , "iubire" inabusita si rabufnita tocmai pe reteaua cu pricina. Poate ca daca "subiecta" l-ar fi incantat, socul nu ar fi fost asa de mare. Replicile ei insa au curs gradat, de la fraze simple pana la declaratii insistento-agresive, care au reusit sa-l irite la culme pe el. In cele din urma, povestea a fost transata barbateste de el, care, renuntand sa mai suporte in tacere jenata replicile scrise de ea, s-a ridicat de la biroul lui si s-a dus direct la biroul ei intreband-o simplu "ce vrea concret". Ea, la randul ei stupefiata de reactia lui, a raspuns incet si scurt "nimic". Trebuie precizat ca un subsol la aceasta pagina ca ambii sunt casatoriti (desigur, nu unul cu celalalt), ea are un copil si sunt cam de aceeasi varsta. Pe-astea le-am (s)pus asa, ca pe simple elemente de decor...
Nu judec, iar de minunat nu ma mai minunez de mult. La urma urmei, povestea asta care m-a si amuzat pe undeva, e o poveste banala care se mai intampla; mai rar, dar se intampla.
Ceea ce am extras eu ca idee principala, exact cum faceam la scoala cand ne intreba invatatoarea la sfarsitul lectiei "ce idee extragem noi din text", a fost senzatia de disconfort vadit pe care i-a creat-o ea lui.
El mi-a marturisit ca a inteles foarte bine cum se simt femeile cand trebuie sa se apere de agresiunile verbale ale barbatilor. Ei, aici voiam s-ajung! Pe-aici era i-ul cu punctul lui cu tot, si anume: cat de stresat poate fi un barbat agresat - chiar si numai verbal - de o femeie.
Si asta in conditiile in care li se intampla rar asa ceva. Si asta chiar cand ei au din start avantajul fortei.
Si corelativ si in oglinda acestei idei m-am gandit cat de des se confrunta femeile cu astfel de probleme.
Nu stiu cum fac, ca tot incercand sa fiu obiectiva si sa observ lucrurile asa cum sunt, tot o feminista reusesc sa par a fi, desi chiar nu cred ca sunt. Eu cred ca sunt doar obiectiva, chiar obiectiva...Oricat de partinitoare as putea fi acuzata ca sunt, realitatea vine aprig din urma si ma sustine cu toti țâțânii.
Pe tot parcursul existentei lor femeile platesc tribut genului caruia ii apartin. De la nimicuri care tin de felul cum arata, cum se ingrijesc, cum se mentin sau mai bine zis cum sunt obligate sa se mentina, pana la anatomia lor fragila si expusa, pana la birul pe care trebuie sa-l plateasca mereu din sanatatea lor pentru copii, pana la sacrificiile pe care le fac pentru cei dragi, pana la cariera lor adeseori intrerupta pentru familie. Uneori mi se pare ca toata viata lor e intr-o tensiune, intr-un efort, intr-o obositoare echilibristica. Multe vor spune ca nu e chiar asa, ca nu simt ca se afla in vreo tensiune, pana la urma nici eu nu stiu daca as ajunge s-o spun, pentru ca eu insami nu ma simt vreo prapadita a sortii, dar cred ca nici eu si nici ele nu ne mai dam seama ca este asa pentru simplu fapt ca ne-am obisnuit asa. Asa ne-am nascut, asa traim, dar suntem mereu expuse. Nu e vina nimanui, e doar meritul lui Dumnezeu...

Si tot legat de femei, voi aborda un alt subiect in episodul urmator...

ll. In pielea unei femei

In pielea unei femei s-a zbatut in chinuri iritate prietenul meu, astazi. A experimentat si el, pe pielea lui de barbat, cum e sa trebuiasca sa faci fata daca nu unei agresiuni, macar unui stres micut venit simplu pe reteaua interna de comunicare de la serviciu. Tot el a inteles, saracul, cum e sa suporti replici cu tenta sexuala de la persoane pe care nu le placi. Este deplasat sau poate deveni deplasat sa primesti mesaje "cu tenta" chiar si de la oameni pe care ii placi, dar cand mesajele vin de la antipatici/antipatice, rezultatul este dezastruos. Din nou, in aceasta situatie un barbat are la indemana mai multe mijloace de aparare. El poate sa rezolve barbateste problema sau poate chiar s-o ignore, daca il tine rabdarea sau firea. E greu de crezut ca poate ajunge in situatii extreme gen "Atractie fatala", desi, evident, nu este exclus.
O femeie agresata verbal nu dispune de niciun mijloc fizic de aparare. Nu le includ aici pe posesoarele de centura neagra, desigur...Femeilor le ramane doar istetimea, eventual experienta, precum si iscusimea jonglarii cu astfel de lucruri. Dar cum trebuie sa jongleze ea? Eeee, pai nici aici nu e treaba usoara. Ca orice jonglerie, ea trebuie sa se desfasoare cat mai indemanatic posibil, in asa fel incat femeia sa se si apere, sa puna si la punct lucrurile, insa in acelasi timp nici sa nu-l supere prea tare pe agresor sau sa-i provoace cine stie ce reactie deviata sau imprevizibila, iar in final sa mai iasa si basma curata. Am putea spune ca si in acest caz, femeile trebuie sa se bazeze mai mult pe minte, decat pe fizic. Nicio jignire adusa confratilor nostri, doar o constatare...
M-as mai opri aici si cu asta as incheia, asupra femeilor care se expun in acest fel. Cum s-a expus colega prietenului meu. As incepe prin a spune ca inteleg disperarea din iubire si ca gasesc ca fiind scuzabile gesturile deplasate facute din si pentru iubire, indiferent ca sunt facute de barbati sau de femei.
Le gasesc scuzabile, nu si pardonabile. Le gasesc atenuate de frumoasa circumstanta a iubirii, atunci cand iubirea se situeaza in parametri sociali normali. Stiu ca prin fraza de dinainte tocmai am incadrat iubirea intre niste borne si mi-am contrazis toata baza gandirii mele, insa nu pot sa ignor ca traim intr-o lume cu reguli, cu borne, cu parametri si ca si iubirea, vrem nu vrem, trebuie sa i se supuna. Ca i se supune si nu prea, asta o stim. Povestile de iubire se nasc te miri unde, te miri cand si nu te mai miri intre cine si cine. Pot intelege si pot pleca ochii fara urma de judecata in fata gesturilor disperate de iubire pe care o femeie poate ajunge sa le faca, dar totusi, nu pot sa nu gasesc in asta un tablou trist, nedemn. Poate ca este doar o prejudecata, poate ca vine din vechile teorii de educatie a femeilor intr-o lume de barbati, cu toate astea, totusi, cred ca ii sta mai bine unei femei sa fie curtata, decat sa curteze, sa primeasca gesturi, decat sa le faca. As vedea asta ca pe o compensatie a faptului ca femeia face destule alte lucruri care ii consuma esenta, de ce nu si-ar pastra atributul asta - de inceput de iubire de cele mai multe ori, din pacate- ca pe o cochetarie?
Nu sunt radicala si nu cred ca femeia nu ar trebui sa daruiasca, sa faca gesturi, nicidecum. As fi si chiar sunt revoltata pe toate relatiile (in general) in care numai unul da si celalalt primeste, insa in economia unei relatii de iubire sau pur si simplu a unei relatii care abia se infiripa, parca ii sta mai bine ei sa fie obiectivul final, decat lui. Poate ca gesturile mari si riscul unei umilinte proportionale pot fi suportate si duse mai bine de un barbat - el fiind obisnuit cu greul, decat de o femeie. Sau poate ca pur si simplu am si eu prejudecati transmise din mama-n fiica.

Dupa oina, potopul

Am ajuns la varsta la care ma vad distantata deja de unele generatii mai mici decat mine. Deh, trebuia sa ajung si aici...Am ajuns la varsta la care am inceput sa mai scap cate-un "pe vremea mea" sau "bai, cum sunt astia de acum" - adica tinerii, ma-ntelegeti...Ma uit la ei cum vorbesc, cum se exprima, ce stiu, ce minte informata au si ma simt handicapata de-a dreptul. Ma uit mai ales la atitudinea lor, la siguranta lor si realizez ca mie mi-a trebuit o viata de trei decenii sa ajung la performante de-astea si tot simt ca nici mentiune n-as lua daca ar fi sa se dea premii. Pe undeva ii admir si incerc sa inteleg, realizand ca astea sunt vremurile, ca lumea s-a schimbat...Vaaai, ce revelatii mai am si eu...din ciclul "iarna nu-i ca vara" sau "ba, decat sa-ti fie rau, mai bine sa-ti fie bine!"...Dar ma indepartez de la subiect. Deci, cum spuneam? A, da! Lumea s-a schimbat.Uau! A, da! Si, de fapt, eu nu ma simt adaptata la ea. Ma simt adaptata la internet, la tehnologie, la informatii, ritm, viteza, exigente, dar nu ma simt adaptata la atitudine. Atitudinea din tara asta, cel putin. Fac eforturi, evident, dar nu reusesc niciodata cu adevarat sau niciodata pe deplin. Mai urlu si eu, vulpe printre cainii de vanatoare, dar, la o privire mai atenta, orice copartas la lupta ar putea, de fapt chiar poate, sa-mi repereze botul ascutit si coada roscatiu stufoasa. Nu sunt domne, naturala. Nu am tupeul asta genuin care face atmosfera acum, in zilele noastre. Nu reusesc sa ma incarc de doza aia de tupeu care trazneste fara drept de apel si care te lasa fara replica. Nu-mi iese nici macar atunci cand situatia o exige. Nu-mi iese nici macar atunci cand nedreptatea este strigatoare la cer, cand masura cu care am primit o vorba nesimtita sau un gest incredibil de urat este...nemasurata si nemasurabila. Nu am talent sa ma duc si eu pana-n panzele albe, pardon negre, cu pete soioase, precum tupeistul. Evident ca reactionez, evident ca nu sed ca o senina fundamental crestina, insa nu am nici puterea, nici experienta, nici educatia sa ma adaptez acelei limite de jos la care am fost silita sa ajung. Ma supar, ma oftic, vituperez, dar nu traznesc cu acelasi palos. Problema insa, nu e asta. Problema este ca atitudinea asta de tupeu, nesimtire, marlanie, ciobanism (nicio legatura cu pastorii mioritici, sa-mi fie cu iertare), problema asta - spuneam - a devenit atat de raspandita, atat de "problema", incat sunt de-a dreptul surprinsa, ca sa nu spun socata, cand mai intalnesc oameni cu bun simt. Eu nu ma mai astept sa vad bun simt, ma astept in primul rand sa vad nesimtire - in limbaj, in comportament - si abia apoi, ca pe-o exceptie de la o nenorocita de regula, sa mai vad ceva bun simt...Nu tine de varsta, am inceput cu tinerii, dar nu e o plaga de-a lor, ci de-a tuturor...E ceva perfid, murdar, ceva stricat in educatia generala a concetatenilor mei, culmea, indiferent de mediul in care se scalda. Tupeul urat, ala care trece mult de indrazneala, e un sport national. Barbatii jignesc femeile foarte usor si foarte urat, marlaneste, josnic, mojic, femeile se lanseaza in discutii care le coboara, au limbaj birjaresc, indiferent ca sunt pe strada, la tv sau la birou. Nu bag pe toata lumea in oala, nici n-as putea, nici nu mi-as permite, dar fenomenul este prezent si se raspandeste si se umfla in pene ....cu mult tupeu.

Diligente, rezultate, noi

In materia dreptului civil exista o categorie de obligatii contractuale care se ramifica in obligatii de diligenta (-e) si obligatii de rezultat. Primele, se refera la obligatia de a incerca, de a face tot posibilul ca sa-ti atingi scopul, de a depune toate diligentele de care esti capabil ca sa atingi un obiectiv, fara a fi insa, obligat la un rezultat. Asadar daca, oricat ai incerca si oricate diligente ai depune, nu reusesti, rezulta ca nu esti responsabil pentru neindeplinirea acelei obligatii contractuale.
Obligatiile de rezultat, in schimb, sunt obligatiile pe care trebuie sa le indeplinesti neaparat, obligatiile pe care trebuie sa le inchei cu un rezultat concret, exact, limpede, ca de nu...unde-ti stau picioarele, acolo iti va sta si capul!
Avem obligatii de tot felul, de dimineata pana seara. Avem sigur, in general, mai mult obligatii, decat drepturi. Oricum, cele mai multe dintre obligatiile noastre sunt obligatii de rezultat.
Muncim pentru orice: pentru casa, copii, dezvoltare de sine, pentru iubire, pentru relatii, pentru bani, pentru sanatate, pentru amintiri, pentru orice. Uneori ne iese, alteori nu. Ce nu ne-a iesit, se aduna gramada la cosul cu obligatii de diligenta. Ce ne-a iesit, ia coronita si trece la banca de onoare a obligatiilor de rezultat.
Toata viata noastra e un contract in care se vede numai implinirea si indeplinirea obligatiilor de rezultat. Nu intereseaza pe nimeni cate obligatii de diligenta ai adunat tu in urma, cat ai muncit, cat ai asudat, cat ai pierdut, desi ai muncit...Nu se vede niciunde cat de diligent ai fost, nu se consemneaza niciunde cat ai alocat, cat te-ai alocat...Nu sta nimeni sa te compare cu altii, sa analizeze, sa te scuze, sa inteleaga. Nu sta nimeni in loc doar pentru niste diligente nereusite.
Tot ceea ce conteaza in aceasta viata sunt rezultatele. Din rezultate iti scrii cu liniuta de la capat cariera, CV-ul, biografia. Copiii sunt rezultatele tale cele mai frumoase, pentru care depui diligente toata viata. Lucrurile bune, oamenii pe care i-ai fericit, sunt si ele rezultatele tale. Munca extraordinara si diferentele pe care le-ai creat intr-un domeniu sau pur si simplu printre oameni, sunt rezultatele tale.
Toate diligentele pe care le-ai avut si toata truda ta zadarnica, nu sunt rezultate si nici nu sunt consemnate in curriculum vitae sau la panoul de onoare, dar... sunt viata ta, sunt golurile si pietrele de moara care te-au construit in ceea ce esti acum.
Sunt cele de la care ai invatat cum sa obtii...rezultate.

Lasa-te, puica, de mine, sa fie bine de tine/ lasa-te, puica, de mine, sa-mi fie si mie bine...

Ati observat - imposibil sa nu - relatiile febra, relatiile tesute dintr-o dependenta maladiva, ciudata, nefireasca. Relatiile victima-opresor. El o jigneste, o face sa sufere, o obideste, in cazurile cam penale ii mai da si cate-o scatoalca, da' ea-l iubeste. Te uiti tamp si te intrebi inteligent de ce, cum? Te mai chinuiesti si cand o mai vezi frumoasa, fina, inteligenta stand langa broscoiul ei care nu se mai transforma neam in print. Nu stiu cum rezolva psihologii sau psihiatrii fenomenul asta, sigur au ei metodele lor, dar pana sa ajunga cazul pe canapeaua revelatoare, ramai tot cu intrebarea in cap. Unii reactioneaza cu compasiune, unii se simt chiar vinovati ca nu pot interveni, unii intorc capul discret, iar altii (multi) o afurisesc si ei pe victima, macar s-o ingroape de tot in prostia ei. Ca-n orice caz de abuz -psihologic, in primul rand- e greu sa ramai indiferent, sa nu te afecteze, sa nu te atinga macar printr-o intrebare in forul tau interior...Dependenta victimei fata de opresor este incredibil de puternica. Aveam candva niste vecini deasupra, un el si-o ea cu trei copii. Ea, frumoasa, desigur. El, broscoi cu patalama. Scandalurile erau dese. Intr-o seara, chiar cand se pregateau sa plece la o nunta, ca de obicei, scandal. Urlete, tipete, zdup, zbang. Eram convinsi, toti veciniiiiii de pe scaaaaraaaa, vorba cantecului, ca in sfarsit, nunta va fi anulata, doamna va lua o decizie si broscoiul va ramane singur. Spera si nu ti se va da! In doua ore au iesit impreuna bras dessus, bras dessous, fericiti si zambareti de parca se duceau la propria nunta. Frumoasa ne-a lasat din nou pe toti, cu gurile cascate. Sunt si-acum impreuna, copiii sunt mari, iar scandalurile mult mai rare. A imbatranit si broscoiul.
Ce te faci insa cu abuzurile subtile, perfide, cu marsaviile ticalosilor care sapa constant si sigur in increderea victimei, in respectul ei de sine, in valoarea proprie pe care si-o da si pe care si-o mai vede? Cand toate atacurile sunt sinuoase, insesizabile, precum niste punctii repetate cu venin, aplicate in mod discret, dar sigur? Pai ce sa te faci? Nu poti decat sa speri, ca si in cazul abuzurilor manifeste, ca victima se va trezi si va abandona mlastina in care se afla. Din pacate, nu ai cum sa le ajuti. Dependenta de ticalos este atata de mare, incat numai victima insasi trebuie sa se trezeasca si sa faca ceva. Tot cautand raspuns pentru aceasta legatura maladiva, m-a izbit: "relatia" asta dureaza pentru ca victima se raporteaza la ce e bun sau ce a fost bun in timpul petrecut cu opresorul. Pentru ca ii este imposibil sa-i vada acestuia pacatele, inaintea lucrurilor bune pe care acesta chiar le-a facut sau pe care victima si-a imaginat ca acesta le-a facut.
Si cum toate lucrurile pe lumea asta au un sfarsit, adesea si aceste episoade au un final, de multe ori nefericit. Sunt insa si cazuri care se termina cu "happy end". Ea, satula de ticalosiile lui, obosita pana la pierdere de sine, se scutura balaureste din cosmar, se trezeste si...indrazneste sa fie fericita. Indrazneste sa revina la viata, indrazneste sa-i arate lui ca n-a fost decat un episod nefericit care s-a terminat. Ce face el, cel care i-a tocat creierii si i-a mancat sufletul de viu?
O vrea inapoi, e nefericit de fericirea ei, se simte pierdut, se simte vulnerabil si... isi propune s-o recucereasca!

Neveste si femei

Nevestele si femeile sunt specii diferite. Nu, nu vorbesc de neveste si nemaritate, ci de neveste versus categoria din care se trag, aceea a femeilor.
Femeile care devin neveste sufera un fel de mutatie genetica. Se schimba ceva in codul lor, se muta ceva in mintea lor, se modifica ceva in structura lor...Nu stiu ce anume exact, dar stiu cu ce consecinte. Si mai stiu si etapizarea. La inceput se afla foarte aproape de granita pe care tocmai au trecut-o, asa incat, daca intorc privirea, se mai vad peste umar si pasesc inca in acelasi fel. Cu cat trece timpul, cu atat mai mult granita aceea ramane in urma, ca o linie din ce in ce mai subtire, apoi ca un punct, apoi ca nimic. Indepartandu-se, li se schimba si mersul parca, li se schimba privirea, li se schimba viziunea. Toate se indeparteaza de granita cu acelasi scop, exact ca o turma care migreaza dinspre un spatiu deschis, inspre un teritoriu oaza. Toate sunt stapanite de acelasi instinct, chiar daca numai unele o recunosc: sa-si construiasca un tarc, tarcul lor. Pentru ele, pentru ei, si eventual pentru progeniturile care vor urma. Incep sa construiasca tarcul cu o viteza proportionala cu asteptarea de dinainte de granita. Alea care au asteptat mai mult, se pun pe treaba repede repejor, gata sa-si ingradeasca oaza, ca nu care cumva sa atenteze vreo alta insetata la teritoriul lor mult dorit. Alea care au dat cu nasul de granita ratacind aiurea, vor mai rataci oleaca si dupa ce vor trece vama si se vor apuca de construit un picut mai incolo sau nu vor dainui nimic si se vor intoarce neconvinse sa amusineze aerul de dinainte.
Cele mai de studiat mi se par alea care apuca sa-si faca tarcul, sa ramana in el si sa si-l apere cu indarjire. La acestea, mutatia este ireversibila. Daca te apuci sa le faci tabloul ala cu "inainte" si "dupa", o sa vezi ca lucrurile s-au schimbat mult. Nevestele au devenit o specie noua, s-au dezvoltat din specia "femei", ca o noua clasa. Nu vreau sa spun ca ar fi o subspecie a acestora din urma, nici ca ar fi vreo clasa superioara, nici ca nu ar mai avea nicio legatura cu ea, ci pur si simplu ca sunt specii diferite. Nevestele nu mai saruta la fel ca pe vremea cand erau doar femei. Nu mai fac dragoste la fel, nu mai privesc la fel, nu mai vorbesc si nu mai gandesc la fel. Nu se mai vad la fel si nu-l mai vad pe el la fel si nu mai vad multe lucruri asa cum le vedeau inainte.
Multa vreme, ele nu-si dau seama de asta. Multe dintre ele sau cele mai multe, nu apuca sa-si dea seama niciodata ca au suferit o mutatie aproape genetica. Sunt atat de preocupate mai intai de construirea tarcului, apoi de intretinerea lui, incat nici nu mai realizeaza ca e o lume dincolo de uluci.
Se intampla insa uneori ca unele sa mai plece la plimbare in afara tarcului. Din cauze diverse, nu le dezbat aici. Si sa se intoarca. Pe unele calatoria sau doar scurta plimbare le face sa se schimbe definitiv. Iesind, incep sa se vada. Incep sa-si vada transformarea, mutatia. Realizeaza ce-au devenit. Cele mai multe incep sa inteleaga in sistemul metric distanta pe care au parcurs-o de la granita si pana la tarc si mai ales incep sa-si aduca aminte cam cum erau cand se aflau inainte de granita.
Cele care se intorc in tarc, vin cu aceste informatii noi despre ele insele si, fie se improspateaza pe sine si pe cale de consecinta atmosfera din tarc, fie se simt si se inteleg drept condamnate pentru totdeauna. Pentru acestea din urma punctul acela care se mai zarea candva, nu mai e nici amintire.
Cele care nu se mai intorc, ratacesc intre tarc si granita pe care nu o mai pot trece inapoi, pentru simplu fapt ca nu-si mai amintesc cum era inainte de granita, pentru ca au petrecut prea mult timp in tarc.
Oricum ar fi, nevestele sunt o alta specie...