Caini ai nimanui

de Corneliu Vadim Tudor

Rătăcitori și neajutorați
câini fără vârstă, nume și dreptate
fiți întru totul binecuvântați
voi, ce dormiți pe dale înghețate

Voi, care puneți semn de carte trist
atâtor nopti și zile hăituite
când pliscul unui vultur exorcist
scobește ochii unei vechi ursite

Veniți la ușa mea arareori
cu pieptul rupt și insetat de milă
stigmatizați de arșiti și ninsori
firave monumente de argilă

Iar eu mă rog să fie cer de mai
să nu mai tremurați in epidaur
căci pentru voi o coajă de mălai
e mai de preț ca sculele de aur

Copii ai foamei, câini ai nimanui
ce cruciadă veșnică va cheamă?
Ne-ațineți calea când suntem sătui
când nu mai vrem să știm de nicio dramă

Și cum vă bucurați din răsputeri
la gestul cel mai mic de mângâiere
ați și uitat sudalmele de ieri
făgașe moarte prind din nou putere

Dar o minune ține cât un crin
rămâneți iar mai singuri ca-nainte
și zeii voștri, Doamne, nu mai vin
și-un foc de oase joaca pe morminte

Păziți cu îndârjire de eroi
pe vetre vechi ruinele și lemnul
stăpânii s-au mutat în case noi
dar nu v-au ridicat, uituci, consemnul

Și ca un duh al locului natal
voi bântuiți prin vaste șantiere
progresul nu-i deloc sentimental
neputincioasă, spița voastră piere

Și cât de blânzi și de încrezători
voi lingeți mâna ce vă dă otravă
cu vintre sfârtecate de sudori
dați singuri piept cu taina cea grozavă

Noi n-avem timp, suntem și-asa destui
tragismul nostru poate că-i mai mare
un egoism atroce face pui
albește Valea Plângerii de sare

Copii ai foamei, câini ai nimanui
la ce icoane să vă cer iertare?

Durerea altuia

de Corneliu Vadim Tudor

Doar cine n-a trait asa ceva
doar cine n-a avut la poarta steagul
nu poate sti cum fumega o stea
si-n prabusirea ei iti arde pragul.

Nu poate intelege de ce taci
de ce iti fuge totul sub picioare
azi va despart transee lungi de maci
fiindca durerea altuia nu doare

Tu esti la o rascruce, el e viu
tu te cumineci, el se ospateaza
in tine burniteaza a pustiu
el are tabieturi de amiaza

Impaca-te cu soarta, spune el
dar cat de simplu e sa dai povete
tu esti precum un front dupa macel
iar el e stanjenit din politete

Indepartate lumi, raspantii mari
el niciodata n-o sa te priceapa
pana-ntr-o zi, cand caii funerari
si din causul lui vor cere apa.

Ce ne facem cu visatorii?

Sunt copil de tata visator si de mama pragmatica. Cand eram chiar copil, eram departe de firea asezata si delicata a fetitelor. Aveam mutra de fata si apucaturi de baiat. Papusile nu erau pentru mine niste fetite dragi, ci doar niste fiice neascultatoare care cereau bataie. Ma bateam cu baietii si bateam baietii. Tatal meu visa sa-mi placa poezia sau macar cantecul greierilor in serile de vara. Nicio sansa. Imi placeau romanele, dar greierii si poezia imi scrijeleau creierul. Taica-meu renuntase sa mai...viseze.

Timpul mi-a intors firea cu susul in jos. M-a astamparat si m-a facut mai pasnica, oricum, opusul lui "batausa" (m-a civilizat, intre noi fie vorba), mi-a facut din sunetul greierilor in noptile de vara o muzica minunata. Pe scurt, m-a facut visatoare-plutitoare. M-a cam deviat. Ma mai salveaza zgaltaielile mamei si cateva gene ramase nici eu nu stiu cum, de la ea. Noroc cu alea. Fara ele, nu cred sa fi ajuns bine pana la varsta asta. Altfel, am descoperit in poezie intelesuri, ma uit la oameni ca la picturi, interpretez vorbe, priviri, gesturi, neaparat cu sufletul si neaparat in mii de culori, pentru ca altfel nu stiu, n-am cum. Ratiunea ramane undeva in urma, adunandu-si hainele de pe ea mereu in dezordine si pantofii care-i pica mereu din picioare, strigand timid: "asteptati-ma si pe mine, va roooog"

Visatorii vad lumea numai prin spectrul lor. Iar spectrul lor nu prinde toata aria din fata ochilor. Spectrul lor are multe unghiuri moarte. Sunt unghiurile reale. Visatorii nu vad dinainte esecul, nici libertatea infranta, nici limitele de care vorbesc altii. In acelasi timp, nu vad nici anumite asteptari ale celorlalti de la ei. Nu pentru ca nu vor, ci pentru ca nu pot. Nu-i ajuta ochelarii lor de cal cu lentile pastelate. La aceasta scurta descriere numai, ar putea parea o categorie de grav inadaptati. Pe undeva, cam asta este adevarul. Pentru ca da, ei lupta toata viata cu consecintele rose-ului din mintea lor. Si totusi, poate ca tocmai unghiurile viu colorate care raman sa le compuna vederea sunt farmecul lor. Poate ca tocmai visatorii au urnit lumea atunci cand realistii au considerat calculat ca nu se mai poate.
Ii spuneam odata cuiva ca poezia nu are sens sau ca nu-i mai vad eu sensul in lumea noastra de azi, cand nu ne mai plimbam cu umbrele de soare prin parcuri si nu mai ascultam muzica romantioasa in chioscuri albe. Si chiar credeam ce spun. Chiar aveam convingerea ca aceia care mai iubesc poezia sunt niste ciudati ai lumii de azi, niste marginalizati, niste neadaptati; credeam ca poezia nu-si mai gaseste locul sau, mai bine zis, ca nu mai e loc pentru ea, intrucat tot spatiul e ocupat, invadat, de pragamatism, de principii clare, de scopuri exacte. Mi se parea ca aceia care mai iubesc poezia si visatorii in general sunt personaje de epoca intr-o mare fotografie digitala de grup. Eram convinsa ca voi gasi ecou la parerile mele. Dar am fost surprinsa sa aud un raspuns foarte prompt si foarte convins de genul "cum poti sa spui asta? ce ne-am face fara poezie? cum crezi ca ar fi fost lumea pana acum fara poezie? fara oameni visatori?". Si dintr-o data mi-am dat seama ca nu sunt singura si ca nu e chiar asa cum credeam. Si m-am bucurat nespus sa inteleg ca mai e loc si pentru poezie si visare, chiar daca mai putin ca altadata, dar mai e. M-am bucurat sa inteleg ca prin asta mai avem o sansa, ca nu suntem chiar atat de arizi, ca nu am secat chiar de tot.
Imi amintesc de un concurs care s-a tinut acum multi ani intre niste copii de clasa a cincea, parca. Concursul era in limba franceza si tema era "mai cred copiii, azi, in basme?". Ideea era in primul rand sa le fie testat nivelul de scriere in franceza, dar si creativitatea si originalitatea. Intr-un procentaj covarsitor copiii au scris ca nu mai e loc de visare, ca basmele nu mai exista pentru ei, ca realitatea nu-i mai lasa sa creada in basme. Era chiar in perioada razboiului din Bosnia si Hertegovina. Concursul s-a tinut la noi. Profesorii au fost surprinsi sa vada asemenea rezultate. Cei care au scris corect in limba franceza, dar au imbratisat ideea majoritara, nu au promovat concursul. A fost premiata originalitatea, adica ideea non majoritara, aceea ca basmele exista inca, iar copiii raman copii, indiferent de ce se intampla in jurul lor. A fost declarat premiata originalitatea si nedeclarat, speranta.

Sansa la autodeterminare

Se spune ca fiecare om are jobul pe care il merita. Am ras cand am auzit asa o sentinta cinica, pana la urma. Cinica, da, dar deloc lipsita de realism. Spun asta pentru ca nu cred in hazard, cat cred in propria determinare. Cel putin la capitolul asta al realizarii personale: munca si relatie. Cu alte cuvinte, e foarte importanta intamplarea fericita care sa te aduca in fata unei oportunitati, a unei sanse, dar mai importanta decat ea, cred ca este cautarea si determinarea pe cat posibil a intalnirii tale cu intamplarea. Cam pe principiul "norocul si-l face omul cu mana lui" sau "Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga si-n traista". Adica, e nevoie de-un dram de noroc si de-o oca de sansa, dar e nevoie sa te urnesti si tu de-acasa si sa mergi pana-ti rupi pingelele - daca trebuie - ca sa le intalnesti. Pe de alta parte, stiu ca sunt si sanse care-ti intra in viata total neinvitate si total neprevazute. Acela e norocul chior, desigur. Probabil ca era in cautarea altei usi, dar cum era chior, a dat peste tine. Asta e. Te poti supara?
Dar cum norocul asta chior e in mod sigur in procentaj mititel - daca ar fi sa faci o statistica, atunci nu-ti ramane decat norocul cautat, norocul provocat sau muncit de care vorbeam mai devreme. Dar si aici trebuie sa fii atent, sa nu ajungi cumva la norocul fortat, la norocul stors de vlaga, pentru ca acela nu mai e noroc. Nu de alta, dar dupa ce ai tras si ai tras, iar lucrurile nu s-au urnit din loc, e timpul sa nu mai pierzi timpul si sa te indrepti spre o noua cautare.
Norocul, oricum, cred ca e o expresie a naturaletii sau a divinitatii, deci nu merge fortat, sa ne-ntelegem.
Revenind la job, la norocul de a-l avea sau la meritul/"meritul" de a-l avea, trebuie sa spun ca tocmai din cauza acestei idei despre autodeterminare pe care o am si eu, dar cred ca si multi altii, ajungem sa facem niste discriminari mai mult sau mai putin fondate. Adica, sa recunoastem, cati dintre noi nu am strambat din nas sau nu am descalificat din start, fara drept de apel, oameni pe care i-am intalnit in joburi mai putin "norocoase"? oameni in functii de executie, cum li se mai spune... Parca si functia lor suna trist. Cati am stat sa ii cunoastem mai bine, sa vedem cum sunt cu adevarat, sa vedem daca sunt mai mult decat masuta, matura, surubelnita, calculatorul din fata lor? Adica, nu vreau sa ma apuc acum sa cainez pe nimeni sau sa deplang uman pe aceia care nu s-au asezat confortabil in fotoliile societatii noastre de azi. Revin, fiecare are jobul pe care il merita. Cu toate astea, cred ca sunt oameni care sunt fixati in joburi pe care nu le merita. Unii nu merita joburi mai bune sau joburi in care incep sa uite cine sunt cu adevarat si abuzeaza de asta, iar altii sunt in joburi in care sunt redusi la mult mai putine calitati decat au sau pur si simplu sunt redusi la functia lor de...executie. Si aici intra in discutie sansa aia care face diferenta. Adica esti aici pentru ca n-ai avut sansa, desi, sa zicem, ai muncit pentru mai mult, dar esti aici si pentru ca, odata ajuns aici, nu iti valorifici sansa de a schimba ceva, de a avea mai mult sau pur si simplu altceva. De multe ori, de prea multe ori, calitatile umane raman mult in urma ori sunt ingnorate complet. In capitalism oricum nu conteaza ce e in spatele unei organigrame. Cand se concediaza, se taie de pe o schema un salariu, o cifra, un nume. Nu se "taie" un om, un suflet sau un suflet si mai multe suflete care depind de el. Nu are nicio importanta ca tu esti - sa zicem -un om loial, demn, generos, ca pictezi frumos sau ca ai copii minunati, daca tu n-ai reparat cum trebuie tabloul electric. Si pe undeva e normal, pentru ca nu suntem angajati pentru ceea ce suntem in marunta noastra viata din afara sferei de robotei. Suntem angajati strict pentru specificatiile tehnice pe care le avem. Iar aceste specificatii tehnice sunt decise si cautate de oameni, de oameni ca tine. Umani si ei, deci supusi erorii. Ma tot gandeam daca cel care zice da sau ba cu privire la specificatiile tale tehnice e constient sau pe deplin constient de importanta deciziei sale. Daca e constient ca, la fel ca un medic sau la fel ca un magistrat, iti determina directia si mersul in viata. Desigur, orice intamplare iti poate determina oricand si iremediabil directia. Un simplu drum pana la chioscul din colt o poate face. Numai ca asta in care altii decid ce e de facut cu tine, e mult mai vizibila. Si aici ajung la o alta tema: cat este de calificat cel care are in mana viata ta? cand spun "viata ta" ma refer la toate sensurile si in cele din urma la sensul ultim, la acela de "parcurs" al fiecaruia...Intreb asta pentru ca, asa cum spuneam, tocmai de gandirea, de atentia, de calificarea sa depinde nu un om, ci o armata de oameni, asa ca acela care "te decide" trebuie in primul rand sa aiba el insusi toate specificatiile tehnice, trebuie sa fie impecabil. Dar nu este. De ce? Pentru ca e om, asadar robot imperfect.
Atunci? Atunci cum ramane cu autodeterminarea si cu norocul? Cred ca sunt cand unul, cand altul, cand impreuna sau cand se joaca de-a v-ati ascunselea.

La inceput

Inceputurile pot fi frumoase, urate, neobservate. Iubesc inceputurile vietii, ale iubirii, ale verii. Cu toate acestea, chiar de la inceput, nu ma pot bucura pe deplin de... inceput, pentru ca am in minte in mod inevitabil capatul celalalt al sfarsitului ori oglinda unei bucurii delimitate de borne. Si totusi, daca stai sa privesti axa oricarui lucru frumos, nimic nu se compara cu punctul de plecare, nimic nu se compara cu inceputul. Totul e minunat la inceput si, cu putina sansa, "acesta poate fi doar inceputul".
Inceputul traseaza de multe ori cursul povestii. In inceputul unei relatii, de pilda, se stabilesc rolurile, iar acestea se mentin de multe ori, pana la capat.
Cu fiecare pas mai departe de inceput, bucuria si inocenta debutului se pierd sau pur si simplu incep sa fie uitate. Dar tot asa, de multe ori, inceputul este acela care le aminteste ratacitilor pe unde se afla calea de urmat. Uneori numai amintirea unui inceput este capabila sa salveze o iubire ratacita sau macar sa o indrepte. Daca intrebi doi oameni cum a fost cand s-au indragostit, cum a fost la inceput, ai sa vezi cum li se insenineaza privirea si li se ostoieste usor, usor, vocea. Mi-a placut intotdeauna sa fac experimentul acesta, mai ales atunci cand am fost martora trista a unui punct obosit la care au ajuns doi oameni. De fiecare data, oricat de taios ar fi mazgalit incruntarea linii pe fruntile lor, amintirea inceputului reusea in mod miraculos sa le stearga, alinand frumos taisul dintre ei.
Cred ca ar trebui sa ne bucuram de inceput mult mai constient si mult mai independent de capatul calatoriei, pentru ca din inceput ne vom hrani poate, mai tarziu si cu amintirea unui inceput ne vom putea alina; si pentru ca...nicicand nu e mai frumos decat atunci cand arunci ancora si incepi calatoria.

Specimene indragostite de specie

Observat-am, dragii mosului (ma rog, ai babei, dar nu am vrut sa fiu chiar asa directa), o noua specie de indragostiti, de barbati indragostiti. Specia e veche si nici eu nu am descoperit-o de curand, doar ca acum mi-am adunat niste repere despre ea si m-am gandit sa le desenez aici. Este vorba despre specia indragostita de specie. Adicatelea, mai pe intelesul tuturor, indragostitii (barbati) de toate si de niciuna. Si sa stiti ca nu e nici pe departe pe cale de disparitie. Noooo...e chiar o specie in floare, e ditai civilizatia. Cred ca voi, suratele mele de gen, stiti sigur la ce ma refer, i-ati si vazut, i-ati si reperat, poate v-ati si intersectat cu ei. Da, da, aceia sunt! Stiu, semnalmentele sunt putine, dar din fericire clare si se si reveleaza repede. Dar sa nu mai pierdem vremea si sa le schitam portretul robot. In primul rand, sunt dulci la vorba, combinatozauri, cum li se spune mai nou. Cei de succes, sunt aia care au citit un pic mai mult decat bibliografia pentru admitere in liceu sau cursurile din facultate. De ceilalti, de acei Dorei, nu vorbim aici, pentru ca in mod sigur nu avem printre noi fete preocupate de astfel de personaje. Asa...

Deci, dintre specimenele speciei sus numite, fac parte acei baieti care au ceva arsenal de vorbe in portofoliu, asa incat, la primele discutii dau cu ele in tine incat ai impresia ca te-ai transformat brusc in minunea minunilor. Vierme de matase de te-ai crede, Dorelul cult reuseste sa te faca sa te simti fluture inaripat si... aici e buba, unic! Evident ca aburelile astea tin bine la disperare, iar ei stiu si asta, ca deh, nu sunt doar culti, sunt si smecheri. Dar si disperata de-ar fi victima, la un moment dat, tot se trezeste si ea din blurata-i reverie...Cand se trezeste? Pai e simplu: cand aude aceleasi prosteli la vecina de alaturi, iar lucrul asta oricum se petrece repede pentru ca Dorel chiar crede ca ea crede.

Nu te poti supara pe acesti Dorei. Ei sunt indragostiti de specie, asa cum e ea, pe de-a-ntregul, fara sa faca deosebire intre exponenti, exponente, exponate...tu ai doar nenorocul sa te intersectezi cu ei, si-atata tot...

Pe undeva e de inteles aceasta meteahna, eu insami sunt ametita de ce frumuseti feminine vad in jur. Am si recunoscut si recunosc oricand ca n-as fi vrut sa fiu barbat si bombardat de atatea minunatii si delicateturi...E greu sa vezi - destul de des in frumoasa noastra tara, dar si aiurea - atatia ochi minunati, atatea forme, atatea curbe, atatea linii...e greu...
Eu inteleg. Si totusi, chiar sa vrei sa le prostesti pe toate si cu aceleasi texte, asta nu-mi place neam. Adica, putina creativitate, totusi! Si un pic de demarcare intre victime. Sa puna si Doreii daca nu un glasvand intre femeile aburite, macar un separator de-ala de cumparaturi care se pune pe banda la casa in supermarketuri. Putina decenta, va rog!

Partea si mai proasta e ca uneori le iese. Cum? Pai in primul rand pentru ca- este stiut -oricat de frumoasa sau interesanta ar fi o femeie, exista intotdeauna un barbat care este plictisit de ea. In al doilea rand, privind invers, exista mereu femei care astepta de la plictisitii lor un gest, o vorba tandra sau cine stie ce complimente pe care acestia nu mai ajung sa le faca vreodata.
Ei bine, bagabontii atat-asteapta! Sa le gaseasca buba, asteptarea, disperarea, calcaiul lui Ahile. Si de la calcai, la glezna, si de la glezna mai sus, pana la cap, pana la minte, pana o fi prea tarziu...

Despre fapte, despre vorbe

Cred mai mult in fapte, decat in vorbe. Cu toate astea, atunci cand sunt calma si odihnita, vorbele mele sunt rezultatul unui foarte atent proces de selectie. Imi rasfoiesc cu viteza luminii fisierele (putine si sarace), ca sa-i aleg sensului dintre vorbe, pe soata cea mai potrivita. De aceea ajung uneori la incrucisari de cuvinte dintre cele mai abracadabrante, de parca as fi scapat intr-un laborator de cercetari genetice si un imbold nebun ma face sa creez cele mai ciudate combinatii. Stiu, stiu ca cel mai adesea calea cea mai simpla este cea mai la indemana. Stiu ca vorbele simple isi ating cel mai adesea tinta. Dar nu ma linistesc eu pana nu fac combinatii de vorbe luate alandala ca sa ajung, cum spuneam, la sensul dorit. Cu toate astea, desi fac atatea eforturi - pentru ca fac niste eforturi, nu va imaginati ca sunt asa spontana si nici nu ma banuiti pe nedrept de inteligenta - desi fac atatea eforturi, spuneam, ca sa gasesc "cuvinte potrivite", faptele conteaza cel mai mult si mai mult pentru mine. Desi respect cuvantul si ii acord importanta cuvenita, fapta imi creioneaza toata informatia de care am nevoie. Fapta mea, dar si fapta celorlati. De aia, poate, atunci cand nu sunt calma si nici odihnita si rostesc cuvinte de ocara, sunt uluita sa constat ce repede pot uita cei din jur, cum am fost eu, totusi, cu fapta. Stiu ca tonul face muzica si mai stiu ca muzica face petrecerea, dar ce-am asezat in timp pe masa si cum mi-am primit mereu oaspetii, ma gandeam ca ar trebui sa conteze mai mult. Si totusi, nu este asa. Vorba conteaza, are putere uneori in mod nedrept mai mare decat fapta. Poate rani, poate redeschide rani, poate marca pana hat incolo in timp sau poate pana la capat si mai grav decat toate la un loc, poate sterge fapta. Stiu toate astea si dupa ce ocarasc, mi-e rusine si mi-as resorbi toate cuvintele pocite si le-as inghiti pe nepusa masa, pana mi-ar plesni gura de nerostirea lor. Dar nu se poate. Niciodata nu s-a putut. Ma supar si ma ambitionez ca data viitoare sa fie controlul meu mai mare si mai puternic decat vorba, ca sa nu imi doresc acum sa ma umflu de vorbele scapate si ca sa nu mai vad ochi suparati din cauza mea si ca sa nu mai simt picuri de acid in suflet pentru ranile facute nou sau pentru rani vechi zgandarite.
Si-am mai observat ceva: vorbele celor dragi sunt mai grele si mai naprasnice decat vorbele celorlalti. Nici nu trebuie sa mai pomenesc de ce. Pentru ca acolo ne este contul de incredere depus, acolo ne este siguranta si linistea, de-acolo ne vine dragostea. Acolo trebuie sa fie pacea in care ne refugiem... Tot de acolo, daca suntem norocosi, ne vine si cea mai curata iertare. Si totusi, desi fapta conteaza mult, desi ea construieste cel mai vizibil si trainic, vorba poate sterge tot, pana la temelii.

Tara, tara, vrem substantive! pe cine? pe burlaca!

Declar cu simt de raspundere si cu mana pe minte: sunt o burlaca...ma pregateam sa spun convinsa...dar, dupa ce ca mi-am imprumutat substantivul de la domni, nici adjectivul cel mai potrivit nu pot sa i-l agat in piept, pentru ca n-ar mai fi eufonie...Avem pentru noi "celibatara", adus de la frantuzoaicele mai emancipate si célibataires...avem si-un cuvant neaos construit tehnic printr-un banal prefix si anume "necasatorita/nemaritata", dar n-avem, domne, si noi un substantiv stapan pe soarta lui care sa ne-nveleasca si pe noi precum o suba groasa si cu tinuta, cum au confratii nostri pe "burlac". Eu una, as avea nevoie de el. Uite acum, cand sunt casatorita si la casa mea, nu pot a ma plange de my state of mind pentru ca-mi lipseste cuvantul potrivit. A nu se intelege ca ma plang de casnicia mea. Ar fi o indecenta pe care nu as comite-o. Domne, eu ma plang de obositoarea si imbecila obsesie pentru casatorie. Nu reusesc sa inteleg nici acum, ce-i mana pe ei in lupta, ce-au voit acel Apus...Dar de ce sa ne luam neaparat? de ce sa facem tambalaul cu pricina? o sa ziceti, "dar, draga mea, nimeni nu te obliga". Pai da, nimeni nu ma obliga (nu m-a obligat), dar eu vorbesc aici de traditia asta pe care-o vad ca pe o funie groasa cu unul din capete aruncat hat departe, in fantana timpului si de care tooot continuam sa tragem...De ce mergem prosteste, orbeste, in masa, dupa exact aceleasi reguli, apucaturi, canoane? De ce xeroxam visele (banale) ale celor de dinaintea noastra in mod colectiv, ca un tavalug? In ceea ce ma priveste, stiu de ce. Mi-am gasit raspunsul, explicatia, scuza, inca dinainte de a o comite si eu. Dar ceilalti? ei ce scuze or avea? Banuiala mea cea grozava e ca nu sunt multe scuze. Numai cateva categorii. Daca ar fi atatea scuze cate pirostrii, as zice da, domne, eu sunt stramba si lumea asta este dreapta. Dar sunt numai cateva, iar asta demonstreaza inca o data absurditatea gestului. De ce sunt asa pornita? Pentru ca ma conving, pe masura ce trece timpul, ca suntem si plecam singuri, ca suntem si vrem sa fim liberi, pentru ca nu avem dreptul sa cerem unui om sa stea langa noi zeci de ani doar pentru ca asa e scris in acte si-n cutume. Chiar si atunci cand iubesti pana la sufocare si cand numai dragul sau draga de langa tine te tine in viata si tu esti cel mai fericit pentru asta, chiar si atunci spuneam, cred ca libertatea ne este pe undeva modulata, slefuita, transformata...

Suntem numai si numai pe cont propriu pe lumea asta, iar casatoriile se straduiesc degeaba sa contrazica ideea. O contrazic sau mai bine zis, o atenueaza in unele aspecte, dar...la urma urmei...casatoria, ca de altfel orice relatie foarte lunga sau foarte stransa iti suprima libertatea sau ti-o restrange mult, iar tu tot pe cont propriu ramai. Adica si singur, si cu libertatea luata. Stiu, stiu, se vor gasi imediat voci care-mi vor spune ca daca ai o casnicie in regula, nu simti nevoia sa fii liber. Si se refera oricum la "acea" libertate. Alta prostie cat casa. Si pe asta o invata multi dinainte. O iau ca atare, exact ca pe casatorie. N-are nicio legatura una cu alta. Ceea ce vreau eu sa spun nu are legatura cu iubirea. Carcotasii catolici vor spune "exact, nu are legatura cu iubirea". Dintre puscariasii menajului, eu chiar cred ca fac parte dintre cei ultraprivilegiati. Nu mi s-a ingradit libertatea in niciun fel de consort si totusi raman la ideile mele. Dovada ca-mi permit chiar aceasta obraznica libertate de a spune ce cred din varful unei stari de fapt conjugale.

S-a creat ditai institutia, ditai monumentul in jurul ei. Atatea secrete ingropate in spatele peretilor, fatada multa, consecinte juridice importante, frustrari, asteptari...cumva ca o secta...

Negresit lucru, casatoritii sunt sectanti; si eu printre ei.

Desigur, sunt si avantaje, nu pot sa nu ma gandesc la ele...macar pentru a fi obiectiva...macar sa le numesc pe alea date de studiile asupra divortatilor (alta categorie care trece prin doua evenimente proaste in viata: casatoria si divortul). Se spune ca divortatii/celibatarii sunt mai expusi bolilor si chiar accidentelor, decat cei imperecheati. E logic. Acestia din urma sunt in haita lor de doi, poate si mai multi daca s-au grabit sa se perpetueze, si-si poarta de grija vrand nevrand. Una peste alta, sigur e la mijloc o nevoie ancestrala de a tine aproape - psihanaliza stie mai bine... si, cum in mod pragmatic punand problema, a sta in doi e oricum mai facil decat a sta in mai multi sau intr-unul singur, stam pe capete asa sau tindem de cand ne stim la aceasta stare...Nu spun ca e rau sa fii casatorit, dar chiar nu pot sa nu pomenesc de acest cimitir al libertatii tale...

PS acest articol are neseriozitate de pamflet, pe fondul unei seriozitati interogative.

Asteptarile sunt anticamera suferintei

"Asteptarile sunt anticamera suferintei"...am citit de curand intr-o carte si m-am gandit fara sa stau pe ganduri...la cate asteptari se nasc in noi si in cate vise ne asezam inca de foarte devreme, inca de la inceput...Si m-am gandit cat de greu e sa asistam la neimplinirea lor. Si cum e si mai greu, cumplit de greu, sa ne facem total si exclusiv vinovati de aceasta neimplinire.
Si tot atunci m-am intrebat: care din asteptarile nulipare de impliniri sunt mai dureroase? asteptarile legate de ceea suntem sau am visat ca vom deveni sau asteptarile legate de ceilalti? Fiecare isi exerseaza in viata un nivel de toleranta si de iertare fata de sine si fata de altii. Totusi, uneori ramai uimit sa vezi cat de diferite sunt criteriile de calificare la aceeasi coronita a iertarii...stiti despre ce vorbesc, despre povestea cu barna si cu paiul... Daca ar fi sa ma iau pe mine cobai in acest subiect, pot spune ca pe mine m-au durut mult mai mult asteptarile legate de ceilalti; mai mult decat acelea legate de mine. Si asta nu pentru ca pe mine m-am protejat, ci dimpotriva, pentru ca la mine m-am asteptat la dezamagiri, cunoscandu-mi bine contul de asteptari traduse chiar de mine... Adica nu m-am considerat suficient de virtuoasa ca sa ma ridic la nivelul asteptarilor mele, in primul rand. Culmea e ca de la ceilalti am avut cele mai multe asteptari sau mai bine spus, cele mai frecvente, dar asta n-a venit dintr-o severitate exagerata fata de ei, ci dimpotriva, dintr-o incredere mare, sora mai mica si mai proasta a naivitatii, precum si din convingerea ca aceea ar fi calea fireasca de urmat. O cale cel mai adesea ramasa neumblata, nepasita...Si vazand-o asa de atatea ori, m-am hotarat sa uit de existenta ei. Si odata ajunsa aici, ma intreb: asta este solutia? sau...care este solutia? si la urma urmei, cum sa inveti sa nu (te) mai astepti? Plecand de la certitudinea ca oricum, calea pe care-ai fi vrut sa vezi pasii asteptati, calea aceea a ramas mai mereu goala? Asadar, cum sa invatam sa nu mai asteptam, sa nu mai dorim sau mai greu: sa dorim, dar sa nu asteptam: un anume raspuns, o anume alegere, o anume reactie, o anume vorba, o anume fapta...Si deopotriva ma intreb, cu aceeasi obstinata incredere din familia sus numita a prostutelor ingenue, cum sa fac sa am raspunsul cel bun, alegerea potrivita, reactia minunata, vorba cea buna, fapta cea de incredere? Cum sa fac, sa nu mai astept si cum sa fac sa raspund asteptarilor? Oricum, in rarele momente in care am reusit performanta de a ma descotorosi de asteptari, am gustat o incredibil de relaxata libertate...Pot spune ca merita din plin exersarea handicapului de asteptari, pentru deliciosul rezultat.
Incheind, cred ca n-o sa jonglam niciodata perfect cu asteptarile noastre si cu asteptarile altora. Nu stiu cine a ajuns la echilibrul perfect, la ritmul fara aritmii...Ma uit in urma si-mi vad asteptarile: codane rosii in obraji si pline de emotie, babe obosite si dezamagite, dar cu acelasi licar ascuns de speranta, mature foarte sigure pe ele, toate asteptand in acelasi vestibul din care rand pe rand li s-a dat branci in camera cu pricina...cu pricinile...

scurt forward despre viata backwards

Imi plac biografiile si filmele cu viata povestita backwards. De obicei o voce matura reia momente din trecut, explica trairi sau reda senzatii de mult adormite, cu ochi prezenti. Ai avantajul ca stii de la inceput finalitatea, ai linistea ca autorul inca traieste din moment ce (-ti) povesteste (asta in cazurile fericite). Esti un pic mai atent la intamplari si la oameni, pentru ca iti dai seama ca au avut un rol in existenta si cresterea personajului ce iti nareaza acum cu voce matura. Te gandesti ca au insemnat ceva, din moment ce fac parte din esenta de cateva sute de pagini a unei carti sau din esenta de doua ore a unui film. E o trecere comprimata prin viata unui om, o trecere care ar putea parea bulk din cauza asta, dar culmea e, ca e asa tocmai din pricina unor detalii.
In toate aceste biografii scrise sau filmate m-a inspaimantat mereu fraza "de atunci, nu aveam sa-l/s-o mai revad vreodata".

Si nu ma inspaimanta ideea in sine, care mi se parea pe undeva naturala, cat momentul banal sau oarecare din viata povestita, in care cel mai adesea era spusa. Adica, era ultimul lucru la care te asteptai in sirul povestii. Adica...adesea in momentul real al povestii nu ne dam seama...
Uneori imi urmaresc viata exact ca pe o biografie pe care as povesti-o mai tarziu. Si, printr-un exercitiu de imaginatie, incerc, facand un arc peste timp, sa reperez ce personaje din viata mea de acum s-ar ingramadi intre copertile cartii mele de mai tarziu. Din ce capitole ar face parte, pe cate pagini s-ar lafai. Ma intreb ce imprejurari ar povesti vocea mea batrana, ce lianturi ar construi si intre ce etape. Cum s-ar imparti cartea, ce postfata as avea. Daca as parcuge cu degetul cuprinsul, la ce pagina mi-as dori sa ma intorc spre a reciti over and over again - vorba englezului, randuri minunate...Ma intreb ce regrete mi-ar amari povestea sau ce decizii de acum mi-ar pune atunci un zambet multumit pe buzele ridate.

Dar cel mai des si cel mai ingrozit ma intreb, despre ce personaje voi spune "de atunci nu aveam sa-l mai revad vreodata"...

ps am auzit de curand ceva foarte adevarat si foarte tulburator; ceva care ar sintetiza rapid mare parte din ce am scris eu mai sus: deciziile noastre de azi sunt viata noastra de maine; suna a marketing pur, dar mi-e teama ca este adevarat...