"Asteptarile sunt anticamera suferintei"...am citit de curand intr-o carte si m-am gandit fara sa stau pe ganduri...la cate asteptari se nasc in noi si in cate vise ne asezam inca de foarte devreme, inca de la inceput...Si m-am gandit cat de greu e sa asistam la neimplinirea lor. Si cum e si mai greu, cumplit de greu, sa ne facem total si exclusiv vinovati de aceasta neimplinire.
Si tot atunci m-am intrebat: care din asteptarile nulipare de impliniri sunt mai dureroase? asteptarile legate de ceea suntem sau am visat ca vom deveni sau asteptarile legate de ceilalti? Fiecare isi exerseaza in viata un nivel de toleranta si de iertare fata de sine si fata de altii. Totusi, uneori ramai uimit sa vezi cat de diferite sunt criteriile de calificare la aceeasi coronita a iertarii...stiti despre ce vorbesc, despre povestea cu barna si cu paiul... Daca ar fi sa ma iau pe mine cobai in acest subiect, pot spune ca pe mine m-au durut mult mai mult asteptarile legate de ceilalti; mai mult decat acelea legate de mine. Si asta nu pentru ca pe mine m-am protejat, ci dimpotriva, pentru ca la mine m-am asteptat la dezamagiri, cunoscandu-mi bine contul de asteptari traduse chiar de mine... Adica nu m-am considerat suficient de virtuoasa ca sa ma ridic la nivelul asteptarilor mele, in primul rand. Culmea e ca de la ceilalti am avut cele mai multe asteptari sau mai bine spus, cele mai frecvente, dar asta n-a venit dintr-o severitate exagerata fata de ei, ci dimpotriva, dintr-o incredere mare, sora mai mica si mai proasta a naivitatii, precum si din convingerea ca aceea ar fi calea fireasca de urmat. O cale cel mai adesea ramasa neumblata, nepasita...Si vazand-o asa de atatea ori, m-am hotarat sa uit de existenta ei. Si odata ajunsa aici, ma intreb: asta este solutia? sau...care este solutia? si la urma urmei, cum sa inveti sa nu (te) mai astepti? Plecand de la certitudinea ca oricum, calea pe care-ai fi vrut sa vezi pasii asteptati, calea aceea a ramas mai mereu goala? Asadar, cum sa invatam sa nu mai asteptam, sa nu mai dorim sau mai greu: sa dorim, dar sa nu asteptam: un anume raspuns, o anume alegere, o anume reactie, o anume vorba, o anume fapta...Si deopotriva ma intreb, cu aceeasi obstinata incredere din familia sus numita a prostutelor ingenue, cum sa fac sa am raspunsul cel bun, alegerea potrivita, reactia minunata, vorba cea buna, fapta cea de incredere? Cum sa fac, sa nu mai astept si cum sa fac sa raspund asteptarilor? Oricum, in rarele momente in care am reusit performanta de a ma descotorosi de asteptari, am gustat o incredibil de relaxata libertate...Pot spune ca merita din plin exersarea handicapului de asteptari, pentru deliciosul rezultat.
Incheind, cred ca n-o sa jonglam niciodata perfect cu asteptarile noastre si cu asteptarile altora. Nu stiu cine a ajuns la echilibrul perfect, la ritmul fara aritmii...Ma uit in urma si-mi vad asteptarile: codane rosii in obraji si pline de emotie, babe obosite si dezamagite, dar cu acelasi licar ascuns de speranta, mature foarte sigure pe ele, toate asteptand in acelasi vestibul din care rand pe rand li s-a dat branci in camera cu pricina...cu pricinile...
Si tot atunci m-am intrebat: care din asteptarile nulipare de impliniri sunt mai dureroase? asteptarile legate de ceea suntem sau am visat ca vom deveni sau asteptarile legate de ceilalti? Fiecare isi exerseaza in viata un nivel de toleranta si de iertare fata de sine si fata de altii. Totusi, uneori ramai uimit sa vezi cat de diferite sunt criteriile de calificare la aceeasi coronita a iertarii...stiti despre ce vorbesc, despre povestea cu barna si cu paiul... Daca ar fi sa ma iau pe mine cobai in acest subiect, pot spune ca pe mine m-au durut mult mai mult asteptarile legate de ceilalti; mai mult decat acelea legate de mine. Si asta nu pentru ca pe mine m-am protejat, ci dimpotriva, pentru ca la mine m-am asteptat la dezamagiri, cunoscandu-mi bine contul de asteptari traduse chiar de mine... Adica nu m-am considerat suficient de virtuoasa ca sa ma ridic la nivelul asteptarilor mele, in primul rand. Culmea e ca de la ceilalti am avut cele mai multe asteptari sau mai bine spus, cele mai frecvente, dar asta n-a venit dintr-o severitate exagerata fata de ei, ci dimpotriva, dintr-o incredere mare, sora mai mica si mai proasta a naivitatii, precum si din convingerea ca aceea ar fi calea fireasca de urmat. O cale cel mai adesea ramasa neumblata, nepasita...Si vazand-o asa de atatea ori, m-am hotarat sa uit de existenta ei. Si odata ajunsa aici, ma intreb: asta este solutia? sau...care este solutia? si la urma urmei, cum sa inveti sa nu (te) mai astepti? Plecand de la certitudinea ca oricum, calea pe care-ai fi vrut sa vezi pasii asteptati, calea aceea a ramas mai mereu goala? Asadar, cum sa invatam sa nu mai asteptam, sa nu mai dorim sau mai greu: sa dorim, dar sa nu asteptam: un anume raspuns, o anume alegere, o anume reactie, o anume vorba, o anume fapta...Si deopotriva ma intreb, cu aceeasi obstinata incredere din familia sus numita a prostutelor ingenue, cum sa fac sa am raspunsul cel bun, alegerea potrivita, reactia minunata, vorba cea buna, fapta cea de incredere? Cum sa fac, sa nu mai astept si cum sa fac sa raspund asteptarilor? Oricum, in rarele momente in care am reusit performanta de a ma descotorosi de asteptari, am gustat o incredibil de relaxata libertate...Pot spune ca merita din plin exersarea handicapului de asteptari, pentru deliciosul rezultat.
Incheind, cred ca n-o sa jonglam niciodata perfect cu asteptarile noastre si cu asteptarile altora. Nu stiu cine a ajuns la echilibrul perfect, la ritmul fara aritmii...Ma uit in urma si-mi vad asteptarile: codane rosii in obraji si pline de emotie, babe obosite si dezamagite, dar cu acelasi licar ascuns de speranta, mature foarte sigure pe ele, toate asteptand in acelasi vestibul din care rand pe rand li s-a dat branci in camera cu pricina...cu pricinile...
