Cititorului din nord-vest

Am mai vorbit de blogul acesta si cred ca mi-au mai ramas cateva cuvinte nerostite...Deh, femeie! Asa suntem noi, femeile: mereu avem impresia ca au mai ramas cuvinte nerostite. Si mereu avem grija sa nu mai ramana asa.

In locul unui jurnal clasic, m-am gandit sa-mi fac sotronul meu, cercul meu, in care sa ma misc dupa pofta gandurilor. Si-am facut blogul asta. Desi l-am lasat dezbracat in vazul lumii, nu mi-am dorit si nu am sperat sa am vizitatori. Dorinta mi-a cam fost indeplinita. Probabil calitatea textelor a contribuit mult la asta. Daca ajungea vreunul ratacit in cercul meu, era binevenit, ma bucuram sa-l primesc. In rest insa, l-am tinut departe de cunoscuti, l-am intins cam ca pe un cec in alb doar catorva prieteni sau apropiati, nu mi-am facut marketing, nu am semnat decat  arareori cu "linkul" vizite pe alte bloguri, nu am scris despre orice, oricand, oricum, ci doar atunci cand a pulsat mai mult decat de obicei in mine un gand, o idee, o stare. Si cu cate-un gand sau cu cate-o stare l-am punctat pe ici pe colo de patru ani incoace, fara pretentii, fara asteptari. Nu am urmarit nimic, nu am vrut sa urmez nicio linie, niciun trend, nu mi-am propus sa conving de ceva, nici sa schimb ceva, desi, Doamne, cate as vrea sa pot sa schimb pe lumea asta...

Singura grija permanenta pe care am avut-o a fost sa scriu corect, sa nu pocesc limba asta, sa nu ma pierd in fraze lungi, sa nu spun ineptii. Mi-am dorit sa nu spun prea mult din cele spuse si sa nu plictisesc, dar sigur nimic din ce-am pomenit mai sus nu mi-a iesit perfect. Mi-am dorit sa pastrez un echilibru intre tendinta de a ma devoala, sincer si limpede, fiind cel mai simplu sa scriu chiar despre mine, si discretia aproape autista in care mi-a placut sa traiesc de cand ma stiu. Sunt simple texte, nu sunt literatura, nu sunt poeme. Sunt fragmente de stari, bucati disparate, mostre, tuse, punctele de suspensie de dupa cate o traire. Nu reusesc sa vin aici cu stari mai vesele, desi mi-as dori, desi m-am straduit in cateva randuri si, culmea, desi mi-e atat de bine cunoscut ca oamenii nu se bucura sa citeasca, sa vada, sa retraiasca, sa constientizeze nostalgii ori tristeti. Dar navighez natural prin astfel de valuri, un pic mai natural decat in veselie. E o "introvertire" pe care am deghizat-o o viata intreaga in glume si haz, dar care a fost si a ramas fondul. Multa vreme m-am simtit bine in cercul meu sau in topaiala din sotron, insa tot de multa vreme incoace simt ca nu mai am nimic de spus. Imi revine constant in minte fraza din Tess d'Uberville "totul e zadarnicie". Asa ca...ce-as mai putea eu sa spun, sa comentez, sa adaug, din ceea ce atatia si atatia altii au spus-o inaintea mea poate ori sigur, de atatea si atatea ori mai bine? Ce sa aduc eu nou, despre ce sa vorbesc? La inceput, scriam dintr-o suflare, fara poticneli, reveniri, stergeri. Acum, de multe ori, fiecare fraza e chinuita, stoarsa si se naste de la bun inceput cu stigmatul "inutila". Am strans deja "postari" neterminate care-mi zac in spatele blogului ca o recuzita invechita pe care s-a pus praful si la care nu mai vreau sa ma mai intorc. Cred ca nu mi-a placut niciodata sa continuu ceva de la sfert sau de la mijloc, cred ca intotdeauna mi-a placut sa scriu ori sa incep ca la scoala, "pe curat". Si din aceeasi zadarnicie cred, vine o adormire de stari, ganduri, simtiri ce altadata pulsau in mine, iar acum au disparut complet ori s-au indepartat mult de mine. Iar fara ele....cuvintele au plecat si ele; sunt absente. Exprimarea nu mai vine din adancuri, ci de foarte la suprafata, strain de mine, torsionat, congestionat. A scazut cadenta, a scazut interesul, nu pentru ca vreau asta, ci pentru ca pur si simplu asta simt. Si nu as avea nicio problema sa fiu singura in teatrul meu gol si sa-mi spun din cand in cand resemnat textele, daca de la o vreme n-as fi observat, consecvent, un spectator, un cititor. Si pentru ochii aceia care ma viziteaza perseverent, simt ca as vrea sa lupt un pic mai mult sa-mi caut starea, ideea, gandul, care sa ajunga la starea, ideea, gandul sau si sa-l bucure ori sa-i nasca un alt gand sau mai multe, bune, constructive. 

As vrea sa-i rasplatesc increderea si sa-i multumesc pentru ea; si pentru asta numai, ma simt motivata sa nu plec; ma simt datoare acestui cititor care m-a creditat si vine in cercul meu zi de zi. Nu-l voi numi, se stie el (sau ea), dar de cand vine pe la mine tocmai din nord, ma gandesc zi de zi cand nu scriu si m-a cautat, ca iar a gasit - ca si ieri - creta in acelasi loc in care am lasat-o ultima data.