luni, 27 decembrie 2010

Despre acest blog

L-am creat acum doi ani. Isi facuse cineva un blog pe care intentiona sa posteze fotografii cu fetita nou-nascuta si mi-a povestit si mie despre asta. Nu prea intelegeam mare lucru din mecanismul de functionare, dar mi-am dat seama ca ar fi ceva interesant. Mi-am facut si eu imediat. Sindromul maimutei. Nu-mi venea sa cred cat de simplu e. Voiam de mult sa scriu cate ceva. Cand m-am vazut cu coala alba in fata, m-au apucat temerile. Pai ce rost are sa scriu eu ceva? Cum sa-mi permit eu sa-mi fac publice elucubratiile? Pe cine ar interesa? De ce m-as expune? Sunt atatia oameni cu adevarat interesanti pe lumea asta. Eu doar as ingrosa randurile banalului. Insa era o idee mai veche, asa ca ma tenta in continuare. Si cum e stiut ca cel mai bun mijloc de a scapa de o tentatie este sa-i cedezi, m-am apucat de treaba.
M-am ascuns dupa un pic de anonimat. Am zis ca asa voi reusi. Partial, am avut dreptate. La inceput am vrut sa fac din banda asta care-mi fusese oferita prin amabilitatea domnului Google?, doar un locsor dragut, insa fara prea mari pretentii. Adica, sa ne intelegem, mari pretentii nu am nici acum, insa locul nu mai e asa de dragut cum s-a dorit initial sa fie. La inceput am vrut sa fie asa...ca o plimbare lejera intr-o zi minunata cu soare. Iar intr-o zi minunata cu soare, cand te plimbi si privesti tamp pasarelele si florile, nu-ti pui mari probleme existentiale. Cam asa voiam si eu sa fie blogul. Un loc unde sa pun poezie frumoasa sau vorbe interesante si neatinse de morbul vreunei realitati stridente sau fetide. Un coltisor de rai. Evident ca nu am reusit. Asta mi-e meteahna. Nici in cele mai mai etnobotanice vise nu reusesc sa ma dezlipesc de realitate. Plutesc, plutesc, dar varfurile degetelor de la picioare tot imi tarsaie pe pamant. Asa ca nici cu blogul nu mi-a mers. Prea multa visare semana cu mine, dar nu eram eu. La inceput am pus cateva poze din vacanta care tocmai trecuse. Evident, cu cateva detalii minunate sau, ma rog, care mi s-au parut mie minunate. O vioara pe care am observat-o pe caldaram intr-o piazzetta din Viena, un sarut clandestin la Monte Carlo, cateva barci si-un albastru marin la buza pietei San Marco din Venetia...apoi doi indragostiti intr-o dulce visare pe o iarba cruda ca tineretea lor intr-un parc din Viena...o pisica burgheza deschizand dimineata devreme un chiosc de ziare din Venetia...o fetita minunata cu pielea de abanos de care m-am indragostit pe loc in fata unei gari din Marsilia, doi porumbei a caror decizie de despartire m-a indurerat profund dupa ce ii urmarisem curtandu-se pe un mic pod din Venetia...si-apoi trei nori calatori ca mine, asezati in pufoase paralele pe un cer a la francaise...
Cu aceste bucati mici de paradis de vacanta si visare am inceput. Am vrut apoi sa pun cateva poezii frumoase, am pus niste fragmentele. Multa vreme am preferat sa scriu cu litere mici, incalcand cu buna stiinta regulile ortografiei. Literele mari imi pareau disonante. Scrisul mare nu mi-a placut niciodata. Voiam o curgere lina de litere. Probabil ca pentru multi a fost stresant stilul asta. Cu siguranta, e greu de urmarit. Poate e chiar enervant. Ma gandesc din ce in ce mai mult sa renunt la el, mai ales ca eu am fost mereu dintre aceia obsedati de scrierea corecta. De asemenea nu am vrut sa scriu fragmente mari. Nu vreau sa plictisesc sau sa vorbesc mai mult decat e cazul. Asa...Cum spuneam, am inceput cu mici fragmente de poezie. Apoi am indraznit sa scriu si eu cate ceva straduindu-ma sa tin acelasi nivel, aceeasi mica altitudine fata de realitate precum imi propusesem de la inceput. In cele din urma, firea mea flu-flu brazdata de un paradoxal pragmatism si-a spus cuvantul. Nu mai puteam asa. Nu mai puteam sa vorbesc despre nimic. Si-asa mi se pare ca vorbesc de multe ori despre nimic - "e usor a scrie versuri cand nimic nu ai a spune". Scriu nu atat de des pe cat ar trebui, pentru ca de fiecare data am nevoie de o emotie care sa-mi miste cursorul. Nu am mereu zvacnirea ei in tample sau in suflet, asa ca mai scriu si doar relatand ceva sau facand doar cate un mic comentariu. Cel mai bine imi e insa cand literele imi sed confortabil pe o emotie.
Tentatia e mare pentru subiecte care ma diseca pe mine. Aici as vorbi in cunostinta de cauza si aici emotia ar fi la ea acasa. Dar nu vreau. Sau incerc sa evit. Nu-mi iese de fiecare data.
De cele mai multe ori nu indraznesc sa conjug la persoana intai verbul a scrie. Mi se pare ca e pe undeva o impertinenta. Un mod de a-mi atribui o calitate pentru care nu am diploma. Ca infractiunea aia de uzurpare de calitati oficiale.
Si totusi, imi face bine sa bat campii astia virtuali. Si cand mai am si cate-un om care ma citeste, ma simt onorata de-a dreptul. Daca ma mai si intelege sau se regaseste pe undeva, sunt un om fericit.
Si ca sa inchei optimist, partea buna e ca nu multi stiu despre acest blog si ca au acces la el doar cativa apropiati ai mei si o mare nemarginita de oameni care nu ma cunooooosc. :)


Tinerete cu batranete si viata cu moarte

Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea-asa...

Si asa incheia basmele pe care mi le citea mama mea cu vocea ei draga, cu vocea ei calda, pe vremea cand eram copil...si acelea au fost singurele sfarsituri care nu m-au intristat niciodata; pentru ca toate se terminau fericit, cu gust de tinerete fara batranete si cu gust de voce de mama si de cuib in care nimic nu te poate ajunge...

Si-am incalecat pe-o sa si-am lasat in urma inca douasprezece luni legate din viata mea si-a altora...si niciodata nu ma bucura acest sfarsit si-n general nu ma bucura niciun sfarsit de an, de clipa, de viata, de zi, de vacanta, de om, de legatura cu om, de iubire...nu-mi place sa-mi socotesc viata, sa trag linie si sa vad balanta, nu-mi place sa se deschida in fata ochilor mei negura viitorului luminat doar de sperante sau de planuri...nu-mi place sa traiesc iar teama ca poate tocmai anul care vine imi va aduce pierderi iremediabile de oameni, pierderile de care am scapat si in anul ce-a trecut. Nu-mi place sfarsitul de an pentru ca vad oameni singuri, pentru ca parca prea multi se drogheaza simultan cu acea traire autoindusa de fericire...de fapt, nu inteleg aceasta fericire voluntara. Oamenii isi pudreaza sufletul pentru cateva zile din an si totul mi se pare cumplit de fals si de efemer...parca vezi si mai mult cat de superficiali si grabiti suntem in restul anului si-n general...de ce atata fason? de ce atata tam-tam? de ce doar acum? de ce nu mereu? sunt eu mai ciudata? sau vrem si noi macar cateva zile pe an sa ne imbracam haina cea buna si sa dansam fara grija? e de fapt un fel de a nu mai crede in ceea ce inghitim zilnic? de a nu mai vrea sa credem?...e de fapt singura pauza de fericire pe care ne-o permitem? nu stiu nici eu ce e...
Dar cel mai mult in aceasta perioada nu-mi place sa vad diferentele. De fapt, mai mult decat linia trasa si calculul totalului de peste an, mai mult decat apa opaca in care stiu ca iar o sa-mi fortez ochii in zilele ce vor veni, mai mult decat acest "hai sa ne bucuram" (un imperativ asociat cu un verb care se vrea spontan:)) ), mai mult decat toate astea ma doare sa vad diferentele. In perioada asta mi se pare ca lumea nu se mai imparte in miliarde de suflete, lumea se imparte brusc numai in doua: o parte se duce sa petreaca, iar cealalta parte ramane cu nasul lipit de geam, privind inauntru la cei care petrec, cu ochii tristi, cu burta goala.
Asta de fapt ma omoara. Evident ca asa este mereu, ca lumea e impartita in nefericiti si restul - nu as indrazni sa le zic fericiti, dar oricum, oameni care sunt cat de cat in echilibru cu ei insisi si cu viata lor; insa acum, acum parca cei care sunt in acest echilibru se imbraca de sarbatoare, isi pudreaza si mai imbujorat fetele, fac si mai mult caz de fericirea lor ...si n-ar fi nimic rau in asta si as fi si eu fericita pentru fericirea lor, daca nu as sti de ceilalti...daca as putea sa uit de ceilalti... si parca cu cat stralucesc petrecaretii mai mult, cu atat mai gri si mai ponositi se fac ceilalti. Si mereu am avut o slabiciune pentru cei slabi, pentru cei cazuti, pentru cei loviti.
De-asta nu-mi place perioada asta. Pentru ca nu pot sa nu vad si mai acut ceea ce ma doare oricum tot timpul. Pentru ca parca imi tranteste cineva cu zgomot in fata singuratati, neimpliniri, angoase, frici, nelinisti, suferinte, tristeti, pierderi, neiubiri si de parca nu ar fi de ajuns, peste toate astea imi presara ranjind neputinta... certitudinea ca imi este imposibil sa schimb ceva sau sa schimb mare lucru; si ca o gluma trista bine ancorata in proportiile cuvenite...taica-meu m-a consolat mereu: nici Mantuitorului nu i-a reusit...

joi, 23 decembrie 2010

cand cuvintele nu mai au cuvinte...

Dintotdeauna mi-a placut sa daruiesc mai mult decat sa primesc. Intotdeauna am stiut sa daruiesc, dar n-am stiut sa primesc. Am avut chiar - si cred ca mai am inca- un soi de handicap in a intelege ca si altii pot simti ca mine sau ca si altii pot fi fericiti la fel ca mine atunci cand ofera, cand imi ofera mie ceva. Intotdeauna am vazut sau am vrut sa vad partea luminoasa a oamenilor si am evitat pe cat posibil stradutele lor intunecate. Stiu sigur ca undeva in spatele vitrinelor se afla si asa ceva. Dar nu vreau sa stiu. Intotdeauna pentru ceilalti am avut cuvinte de incurajare si m-am "autouimit" pentru cat de ingenioasa pot fi in a nascoci argumente chiar logice care aveau puterea sa scuture genunchi prafuiti si sa ridice de aripi. Si tot practicand migratia intre pantofii mei si-ai altora si invers, ajungeam de multe ori sa ma intreb cum pentru ceilalti reusesc asa de usor, iar pentru mine nu? cum stiu sa spun atatea vorbe bune, cum pe ceilalati ii vad cu ochi frumosi, iar pe mine cu ochi mijiti sau cu sprancene ridicate? Oricum...am renuntat sa-i mai invidiez in taina pe cei pe care ii alin si-am renuntat si sa mai vreau sa inteleg de ce pentru mine cuvintele mele bune pur si simplu se evapora din dictionar. Azi, dar si cu alte "ocazii", n-am mai avut cuvinte bune si de alinare, pentru cineva drag. Nu am mai avut pentru ca nu mi-o mai permitea logica. Desi o fortam si incercam s-o storc de cate-un argument schilod macar, nu-mi iesea. Iar logica asta care ne bate cu funia inmuiata in apa rece, impreuna cu disperarea unui om drag si dorinta ta nemasurata de a-l alina, te poate ucide. Este cumplit sa te sufoci de atata mutenie. Sa vrei sa croiesti pe loc vorbe care sa faca bine, sa cauti scanand cu viteza luminii prin toate codurile mintii tale ceva, orice, ceva logic care sa dezgroape rapid speranta ingropata de vie, dar sa nu poti. Sa nu poti. Sa-ti fie acest simt al daruirii si-aceasta dorinta si nevoie de a obloji, de a proteja, atat de biciuit de realitate sau de logica incat sa nu poti sa mai rostesti nimic...sau mai rau: sa rostesti cuvinte si mai dureroase sau si mai nelalocul lor, din dorinta ta de a pansa rana...sa vrei sa lupti nebuneste, sa te misti, sa ridici, sa sustii si sa fii cuprins de o cumplita pareza...
Ce ne facem cand cuvintele nu mai au cuvinte? Ce ne facem??? ...

vineri, 10 decembrie 2010

Ambitii

Ningea ieri cu viscol si cu vant
in linii mazgalite-anapoda
pe-o coala transparenta de desen
crescuta intre cerul alb si-ntre pamant.

Mi-ai spus ca ai fi vrut sa fie
Doar linii drepte si tacute pe hartie,
Cu fulgii muti, cazand cuminte
Ca in ninsorile de munte.

Ti-am spus ca mie-mi place
ninsul si asa:
bezmetic, aiurit, haotic,
Ca doar zapada-as vrea sa fie
sa creasca-n mine alb... a bucurie.

Insa in sinea mea doar eu stiam,
Cum as fi vrut sa fi putut
sa ordonez eu totul de la inceput,
si sa asez cu degetele mele
haoticul desen
in linii paralele,
Sa iau de mana fiecare fulg
si sa-l punctez apoi pe coala
ca un demiurg,
tacut, cuminte, linistit
asa cum stiu ca... ti-ai dorit.

miercuri, 1 decembrie 2010

mi-e inca dor

mi-e inca dor de tine,
mi-esti inca drag si dus,
mi-e inca dor de minele cu tine,
si inca te astept, iubitul meu,
din zori subtiri de ziua
si pana la apus...

La multi ani, Romania mea!

La multi ani, Romania mea! Iti doresc sa nu mai fii asa de naucita, sa te iubeasca si sa te pretuiasca romanii tai! Iti doresc sa nu mai iesi jerpelita in lume, sa ai si tu niste haine mai acatari cand te intalnesti cu europencele si nu numai cu ele, ca sa nu se mai uite nimeni de sus la tine, draga mea! e pacat si ma doare sufletul sa te vad asa, pentru ca tu esti atat de frumoasa si poti si meriti atat de mult! iti mai doresc sa ai privirea senina, pentru ca prea te vad trista in ultima vreme! nu ti-a fost niciodata usor pentru ca nu ai fost niciodata vreo norocoasa, dar ai mai prins si tu si vremuri bune; pe acestea le vreau iar pentru tine, draga mea! asa ca Romania mea, sa-ti dea Dumnezeu obraz curat, frunte linistita, haine cumsecade si-un viitor bun!

duminică, 21 noiembrie 2010

numai privirea

Cateodata esti palid-
ochii nu-ti mai sunt mare albastra-
se fac cer inalbit,
dara de zbor incolor,
de pasare maiastra...
  

nici buzele nu-ti mai poarta
urmele dintilor rosii,
sunt palide -
padure fanata -
incat mi se face teama,
ca ai putea sa te stingi dintr-o data.
 

Iar degetele...
degetele tale lungi
ce ma transcend
de fiecare data
in valsurile lui Chopin
sunt reci si ele
ca ramuri inghetate iarna.
 

insa privirea...
privirea e aceeasi!
acelasi foc, aceeasi nebunie,
in care-mi place sa m-arunc
si sa cobor in vrie.

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

prezumtia de omenesc

cand eram eu mica auzeam des in casa, la ai mei si la cei care veneau in vizita pe la ai mei "e cumsecade, e foarte cumsecade"; nu stiu daca acum acel "e cumsecade" a fost inlocuit cu "e de treaba" in zilele astea sau daca a devenit pur si simplu un cuvant vechi sau si mai rau, caduc; cert e ca nu-l mai aud, nu l-am mai auzit de multa vreme; mai auzeam si "e omenos", dar probabil ca nici asta nu mai are loc pe portativul actual intesat de baieti sau fete "de comitet", "de gasca", "valabili" sau "valabile"...
probabil ca ne-am mercantilizat si noi dupa modelul americano-capitalist si nu mai stam sa facem decat aprecieri pragmatice, mai potrivite oricum decat aprecierile literare... "valabil" suna oricum mai practic decat afabilul "cumsecade"...omul nu mai e cumsecade ca om, ca structura, el e valabil; adica, urmand chiar principiile economiei, el poate oricand sa-si ia talpasita din termenul de valabilitate...el e valabil pe o perioada de garantie, iar tu stii ca in perioada asta de garantie ar trebui sa obtii de la produs ceea ce producatorul ti-a garantat cand l-ai achizitionat; sau nu...
asadar nu mai aud angajamente pe termen lung sau afirmatii stampila cum a fost candva "cumsecade"; traim si intr-o epoca in care nu mai avem timp si nervi sa fim cumsecade, poate...abia avem timp de noi, ce sa ne mai intereseze (de) altii? cand se face verde la semafor si cel din fata nu tasneste imediat ca la curse, e imposibil sa nu se gaseasca instant cativa soferi din spate care sa nu claxoneze isteric sau sa nu spurce verbal; niciunul dintre isterizati nu are rabdare sau timp sa se gandeasca la omul de la volanul masinii din fata; niciunuia nu cred ca ii trece prin cap ca exista posibilitatea ca acel om sa nu se simta bine, sa fi trait chiar in ziua aia sau chiar cu zece minute inainte o drama, sa fi primit vreun telefon din acela care iti paralizeaza sufletul si Doamne, cate framantari mai poate avea sufletul omului...desigur, e posibil ca intarziatul sa tina in loc cardul de victime din spate doar pentru ca i-a scapat telefonul pe jos sau pur si simplu pentru ca e mai indolent, ca sa nu ii spun altfel...dar ma gandesc ca e de preferat sa punem in fata omenia si cumsecadenia, macar pana trece suficient timp ca sa ne convingem de adevar; si spun asta in general; la fel si la munca, in lift, pe strada, in supermarket, oriunde...daca toti am acorda o prezumtie de omenesc inainte e a ridica piatra, sigur ne-ar fi tuturor mai bine; stiu ca sunt voci care spun ca e de preferat sa nu-ti asumi astfel de riscuri si ca e mai bine sa apuci sa lovesti primul, decat sa fii cumsecade si apoi sa regreti; totusi, mi-a ramas in minte o emisiune in care s-a discutat despre cersetori  si despre faptul ca de cele mai multe ori banii dati acestora ajung la mafia care se afla in spatele lor; Florin Piersic a zis ca prefera sa piarda acea bancnota de un leu, chiar stiind ca e posibil sa nu ajunga in buzunarele cersetorului in cele din urma,  decat sa traiasca cu gandul ca ar fi putut sa il ajute, dar nu l-a ajutat, iar acela ar fi putut fi chiar un caz adevarat...asta e un exemplu de asumare a riscului, de curaj si expunere cu buna stiinta pentru o idee de omenie; si mi-am mai dat seama de ceva: si ura, dar si iubirea si omenia sunt contagioase; au calitatea asta de “a se lua”; desigur, ura, ca orice lucru rau, se deprinde mai usor si mai repede; dar si iubirea se poate transmite, din fericire…si ea e contagioasa
ce-ar fi daca ne-am da germenul unii altora si-am declansa cea mai frumoasa pandemie?



sâmbătă, 6 noiembrie 2010

parintii nostri

sa ridice mana sus cel care nu si-a suparat niciodata parintii! hahaha! da, eram retorica, desigur! stiu ca nu voi zari nici macar vreun deget prin aer! toti ne-am suparat parintii mai mult sau mai putin si toti ne-am suparat macar o data pe ei; ne-am suparat pentru sfaturile lor pisaloage, pentru libertatea ingradita de grija lor niciodata adormita, ne-am suparat pentru greselile pe care am considerat ca le-au facut fata de noi; in timp (din pacate) am ajuns si eu sa respect si sa inteleg mai bine institutia parinteasca, incat acum chiar mi-e greu sa fiu de acord cu faptul ca si parintii fac greseli, desi este evident ca fac si ei greseli, dar stiti ceva? greselile lor sunt pardonabile si asa trebuie sa fie: pardonabile! nu ma refer la lucruri extreme sau grave sau traumatizante, sa ne intelegem, ci la greselile omenesti, greselile de zi cu zi; cu toate acestea, n-am sa va spun "iertati-va parintii!" ci "nu va suparati (pe) parintii vostri!"; nu pierdeti timp din viata voastra, dar mai ales din viata lor, pe suparari ce nasc hauri; nu amanati telefonul prin care le auziti vocea, dar mai ales prin care va aud ei vocea; mangaiati-le sufletul cu vocea voastra balsam; va supara? va bat la cap? trageti aer in piept de doua ori inainte de a lovi cu vreun cuvant; va veni o vreme cand veti vrea sa va mai bata macar o clipa la cap si in suflet glasul lor de altadata; cand veti vrea sa auziti macar un cuvant din toate banalitatile pe care vi le insira acum plictisitor sau enervant...va cheama pe la ei sa va mai vada si ei un pic si n-aveti timp? renuntati un pic din timpul vostru pentru o iesire la bere si duceti-va! mai ales voi, cei care ii aveti aproape, fiti constienti de norocul asta si traiti-vi-l! puteti sa le daruiti ceva, orice? nu amanati si faceti-le bucuria asta! si fie-va mila de ei cand va roaga sa nu va puneti in pericol in vreun fel; ganditi-va la sufletele lor stranse de grija, la teama aia cumplita care le toarna acid in suflet sau ii apasa ca un bolovan; fiti copiii lor buni, ca sa nu se simta singuri niciodata!

vineri, 5 noiembrie 2010

azi nu e loc de titlu

ca l-am iubit, e limpede...primele cuvinte de pe acest blog, cuvintele sale, mi-au fost si mi-au ramas crez si stau scrise de la inceput pe frontispiciu; printre primele mele post-uri au fost cuvinte nascute de mintea sa; in iunie anul acesta mi s-a strans inima cand s-a anuntat ca nu-i era bine; aveam un cumplit deja-vu, dar ma incapatanam sa gandesc bine; de data aceasta, de aceasta ultima data, cu putin timp inainte sa se anunte ca iar nu-i este bine, tocmai postasem o alta poezie de-a sa pe blog; printre cele cateva carti pe care le tin permanent la capatul patului a stat mereu si o carte de-a sa; imi facea bine sa-l citesc inainte sa adorm;
de aceea probabil azi am simtit in mod atat de firesc o adiere de singuratate si de gol; pentru ca imi era familiar si il simteam aproape;
ma doare sufletul sa stiu ca nu mai e; ma doare adanc si posomorat numai gandul ca ar mai fi avut atatea de spus si de facut; ma mahneste cumplit gandul ca i s-ar mai fi cuvenit macar cateva zeci de ani in plus, nu numai pentru ce-ar fi putut sa ne mai ofere, cat mai ales pentru cat ne-a oferit pana acum; da, i s-ar fi cuvenit si ar fi meritat un dar de ani in plus, o dispensa de moarte; da, ar fi meritat sa nu (ne) fie asa de muritor...
azi dimineata, fara sa stiu ca se dusese, auzisem doar ca e grav, m-a lovit soarele in privire si mi-a trimis instantaneu gandul la el; era un soare neobisnuit pentru o dimineata de toamna; parca prea cald, parca prea luminos; si ma uitam asa inspre soare si ma gandeam la Adrian Paunescu; si aveam ganduri simple, nu-mi mai treceau prin minte versuri de-ale lui, ma gandeam doar ce mult cred ca i-ar fi placut si lui soarele asta pe care nu-l vede acum ca e bolnav, foarte bolnav; si tot cu gandul la el, imi treceau prin retina, armonios ca o trecere moale de maini pe un pian, toate culorile acestei toamne caldute; si priveam cu ochii mei, dar ma gandeam la ochii lui; dar in mod diferit de cum ma obisnuisem, ma gandeam la ochii lui de om, nu la ochii lui de poet; pur si simplu omeneste imi parea rau de aceasta dimineata pe care nu o vede...
avea poezia limpede, geniala, curata, armonioasa; cand il citeam, parca ascultam Vivaldi; si mai avea ceva: era tulburatoare, avea iubire, avea pasiune, avea emotie si mai ales... avea suflet
ma simt neputincioasa si mult prea mica sa spun mai multe; mi se pare prea putin si prea modest sa vorbesc eu despre un om si despre un poet covarsitor;
poezia lui vorbeste prin ea insasi; acum imi doresc doar sa vad ca natia noastra il va cinsti asa cum a meritat-o; imi mai doresc sa pot sa cred crestineste in lumea de dincolo si sa stiu ca e linistit in sfarsit acolo; pentru ca prea trist si prea fara liniste in suflet mi se pare ca s-a dus... acum doar asta mi-ar mangaia sufletul: sa pot sa cred ca se odihneste si ca pe sufletul lui s-a asternut lumina.
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

miercuri, 3 noiembrie 2010

mic eseu despre convietuire

"si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri"
...
gresim zi de zi fata de noi, fata de altii... ni se greseste mereu; sunt oameni cu o neobosita capacitate de iertare si oameni care taxeaza imediat si/sau irevocabil; solutia inteleapta si diplomata -cred eu- este sa te raportezi cat mai obiectiv la fiecare caz in parte, sa tii cont de "istoricul" pe care l-ai scris pana atunci cu omul care ti-a gresit, sa ai dorinta, rabdarea, maturitatea de a intelege starea lui din momentul comiterii delictului :), sa-l asezi in contextul potrivit, sa aduni informatii despre unghiul din care privea el lucrurile in clipa nefasta si probabil ca mai sunt hint-uri de gen o multime...trebuie sa recunoastem ca nu intotdeauna avem sansa sau bucatica de timp, nervii asezonati sau rabdarea rascoapta, ca sa intrunim toate conditiile astea intr-un nod ce mai tarziu ar putea strange si mai mult relatia.
sunt omul celei de-a zecea sanse si mai mult, poate; desi taxez pe loc, nu taxez irevocabil; desi taxez pe loc, nu taxez intotdeauna cu voce tare (asta e rau, stiu); e ca si cum as composta de atatea ori un bilet de trecere cu vederea, incat in cele din urma nu ar mai ramane nimic din el;
chiar si la abateri grave, comit in mod absolut constient imperturbabila mea iertare (variatiile sunt date doar de timp); am observat ca sunt oameni care de la prima abatere mai serioasa, te dau jos din vehicul cu tot cu biletul tau virgin;
in mod cert se scutesc prin acest gest nemtesc de ulterioare neplaceri; da, poate ca li se strange cercul social in modul asta, poate ca par inumani sau prea drastici, dar protocolul lor de epurare este cat se poate de sanatos, zic eu; este - cred - chiar mai corect si mai fair-play (daca pot spune asa), sa faci excizia de la prima manifestare infectioasa; asa ca, daca ar fi sa trag o linie intre cele doua moduri de abordare, pot zice ca a zecea sansa e prostie curata, ca modul nemtesc mi se pare sanatos dar un pic prea dur pentru stilul meu :)), asa ca a doua sansa si ultima chiar isi merita botezul.


marți, 2 noiembrie 2010

SOS tara mea

sunt din ce in ce mai trista si mai deznadajduita pentru ce se intampla cu tara asta, in tara asta...nu stiu daca e de vina saracia sau numai saracia, nu stiu unde s-a rupt banda, in ce punct au deraiat lucrurile precum scanteile artificiilor; nu mi-am imaginat ca vom ajunge aici, urmaream "evolutia" lucrurilor, vedeam ca situatia e rea, dar speram, speram sau mai degraba nu voiam sa accept ideea ca nu-si va mai reveni; adica era ca si cum m-as fi aflat intr-o masina care merge din ce in ce mai prost, dar despre care aveam convingerea ca se va redresa cunoscand-o de atata vreme si stiindu-i calitatile tehnice; era evident ca merge extrem de prost, dar nu avea loc in mine gandul ca se va darama; acum asta e: gandul asta ma cuprinde din ce in ce mai mult; a scazut atat de mult calitatea oamenilor (nu-mi place asocierea ultimelor doua cuvinte, e prea mercantila pentru gustul  meu, dar e expresiva), a nivelului de gandire, de abordare, a nivelului de trai, incat singura cale pe care-o mai vad ramasa, este calea pierzaniei; nu credeam in disparitia popoarelor sau mai bine zis nu voiam sa cred, stiind foarte bine ca au existat cazuri in dainuirea umanitatii de pana acum; era dincolo de orice imaginatie si imi permiteam chiar sa rad numai la gandul ca poporul meu ar putea-o pati; dar acum o spun cu frica, o spun soptit: incep sa cred ca ne vom duce de rapa, dupa cum bine spunem chiar noi pe romaneste; de fapt, chiar intr-o rapa imi pare c-am cazut cu totii si nu mai vad cum ne-am mai ridica de aici; ma ingrozeste nivelul de pe strada, din trafic, din parlament, din scoli, tupeul, nesimtirea, marlania, incultura, superficialitatea; e o lipsa generala de respect, de bun simt, de aplecare crestina, nu mai avem valori si nu ne mai pasa de ce ne-a mai ramas, e haos, scarile sunt cu josul si cu dosul in sus, nu mai avem omenie in noi, ne transformam hidos; am cateva zeci de posturi tv romanesti si nu reusesc sa zabovesc pe niciunul dintre ele mai mult de cateva minute; vulgaritatea si josnicia sunt la ele acasa; emisiunile sunt gaunoase, nu vorbesc despre nimic important sau interesant; inteleg ca televiziunile sunt comerciale, dar ce vand pentru banii pe care ii primesc? numai mizerii; ma ingrozesc generatiile acestea juvenile care plutesc si care vor fi adultii de maine;
poporul asta devine o bestie uriasa cu instincte joase si ratacind in intuneric.
nu stiu ce s-a intamplat, cum de s-a ajuns aici? sunt constienta ca discutia e muuult prea complexa pentru a fi dezvoltata aici, ca resorturile care au declansat caderea in rapa sunt multe si complicate...
suntem chiar atat de slabi? ni se dilueaza esenta de oameni si esenta de neam, devenim din ce in ce mai inconsistenti, mai inodori, mai incolori...ce se va intampla cu noi?ce va mai ramane din noi?oare chiar nimic?
ma gandesc ca atunci cand simti ca te scufunzi, cand simti ca esti pe moarte sau cand esti aruncat intr-o lupta care te sleieste, daca ai o esenta tare gasesti chiar si in ultima clipa cateva resurse pentru emergenta; exact asta ma ingrozeste acum: daca noi nu avem aceasta esenta? sa-mi fie cu iertat, dar nu mi se pare ca am avut-o de-a lungul timpului; uneori mi se pare ca am supravietuit ca popor pentru ca am fost un pic smecheri si ne-am mai fentat din cand in cand soarta sau pentru ca am avut cu noi sticluta cu saruri a hazului de necaz, dar nu neaparat pentru ca am fost - cum zice englezul - "tough"; cu siguranta am avut si noi momentele noastre de rezistenta reala, poate; oricum, una peste alta mi se pare ca sunt impertinenta sa imi permit sa emit eu judecati legate de o natie intreaga, natie pe care, desi buboasa si rapciugoasa cum mi se pare in ultima vreme, inca o mai iubesc sau cel putin, inca imi e familiara...
cu toate ca stiu ca avem si cateva minunate calitati, cred in genere ca suntem nascuti sub o zodie slaba, cu toate acceptantele cuvantului; si daca este asa, ce ne mai poate salva? ne-o fi venit sorocul sa pierim? s-o fi terminat cu smecheria si driblingurile printre picioarele sortii? ne-o fi cernut sita vremii pana n-am mai ramas decat nisip?
sau poate totusi, ma insel? poate totusi, gresesc? si totusi, ce mult as vrea ca sa gresesc...

marți, 26 octombrie 2010

Casa de nebuni de Adrian Paunescu

In ultimele zile ale iubirii noastre,
Eu iti spuneam cuvinte si tu, cu ochii uzi,
Pareai neputincioasa si sa le mai auzi
Si ma temeam sa caut sau sa presimt dezastre.

Si-n noaptea dinaintea plecarii spre niciunde
Eu iti strigam ca ninge, plangand la telefon,
Si-aveai atata pace si viitor in ton,
Ca nici acum nu banui ca te puteai ascunde.

Nu cred ca are dreptul o dragoste sa moara
Ca intre doua bestii, tacut si indecent,
Si fara un adio si un avertisment,
Si fara o urare de drum, elementara.

Astept sa-mi spui ca suntem, atunci cand ai sa suni,
Ori eu, ori tu, ori ambii... la casa de nebuni!

duminică, 19 septembrie 2010

cu botul pe labe

prietenia a fost candva pentru mine un crezamant; crezamant este un cuvant greu, ca un capac mare cu care inchizi un mormant, tocmai de-aia l-am ales; asa cadea in mine prietenia, ca un capac greu pe care nu-l mai ridici, care ramane acolo stabil si imuabil; pe vremea aceea purtam un devotament fanatic prietenului si notiunii de prietenie in care imi placea sa-mi invelesc prietenul ca pe un cocon; prietenul meu era primul telefon dat, dar mai ales primul telefon primit, problemele prietenului imi apartineau de la ivire in mod natural si fara rezerve; le primeam bucuros cum primesti lepra bucuros de la fiinta iubita, fara sa ma gandesc o clipa la mine, considerand ca asa e firesc, ca asta e prietenia, ca asa se cere ea intretinuta, crescuta; din prietenie as fi daruit tot ce mi-ar fi stat in putinta, fara nici un pic de parcimonie, cu o bucurie imensa; ma imbata de fericire sa-mi fac prietenul sa zambeasca, sa pot eu sa-i ofer ce stiam ca-si doreste, sa-l vad fericit; ma daruiam prieteniei senin si generos precum fanaticii care-si pun pe ei o bomba si se-arunca-n aer incredintandu-si viata in mainile Celui de Sus; pentru mine prietenia a fost o notiune fara comentarii, odata declarata oficial in forurile mele interioare; dupa prietenia mea era punct;
...
nu m-am schimbat; mai cred in ea; as oferi si-acum cu-aceeasi daruire; sunt fericita si-acum si mi se umple inima de bucurie cand stiu ca un milimetru din surasul prietenului meu e de la mine; si-acum i-as primi bucuroasa problemele, cu acelasi vid de comentarii pe care il gasesc firesc intr-o prietenie; dar daca pe vremea fanatismului meu in ale prieteniei eram ca un caine ce da senin din coada lui sincera pentru stapanul pe care-l iubeste neconditionat, acum sunt acelasi caine care intre timp a luat cateva ziare pe spinare si chiar si cateva bataite bune de la stapanul sau;
cu alte cuvinte imi iubesc si-acum stapanul, ma uit la el cu aceeasi dragoste si sinceritate, as sari si-acum cu coltii mei sa-l apar si sa sfasii orice i-ar face rau, dar parca nu mai cred in el ca altadata...parca am ochii un pic mai tristi, de caine batut iubitor...
...
si-asa stau si ma gandesc ca in multe debutam curat, cu toate panzele sus, cu orizontul lin in privire, cu aer in piept, cu daruire totala, pana ceva, cineva, un stapan, ne da cate-un bobarnac, ne tempereaza sau poate chiar ne ingroapa.

vineri, 17 septembrie 2010

versiunea mea originala

am urmarit acum cativa ani buni un serial ce se numea parca "universuri paralele"; ideea mi se parea grozava: Pamantul nostru in diverse ipostaze, hartile geo-politice modificate radical ca si cum un copil s-ar fi jucat cu degetele in acuarelele globului, noi oamenii diferiti, vietile noastre in variante multicolore, noi insisi cu alte apucaturi, gandirile noastre total intoarse pe dos, binele devenit rau si invers, firescul devenit nefiresc...povestile cu sensuri inversate puteau deveni cumplite la un moment dat, puteai sa te sperii de o asa idee ciudata, de-o asa intorsatura cum ar fi de exemplu, starea de razboi ca stare fireasca, ca mod de viata, ca trai dintotdeauna si permanent; si ma bucuram atunci asa naiv in sinea mea ca realitatea noastra nu e deloc asa urata ca in versiunea aia stramba de Pamant si ca totul e doar un scenariu tv; azi imi dau seama cat e de stramba de fapt si versiunea mea de Pamant pe care o credeam oabla comparativ cu versiunile alea gheboase; si cat de nedreapta si de ciudata e...mi-am dat seama ca Pamantul meu drag are atatea ciudatenii si injusteti si fapte inimaginabil de cumplite care nu sunt neaparat poze dintr-un firesc permanent, dar sunt poze din "se intampla", din "poate fi"; si-atunci ma gandesc daca o exista si daca exista, cum arata oare, versiunea originala a unui Pamant nestramb? si daca exista, unde-o fi oare sa-mi stramut toti pamantenii acolo si sa-i vad fericiti si sa vad de-acolo intradevar universurile paralele ca pe niste copii nereusite ale minunatei mele versiuni originale;

joi, 16 septembrie 2010

ce nu ti se spune

ti se spune mereu cand esti mic sa inveti, sa citesti, sa asculti, sa fii cuminte, sa nu faci prostii; ti se spune ce sa mananci si ce nu, la ce scoala ar fi bine sa mergi, ce meserie ti-ar aduce bani si lipsa de griji, ce consort ti se potriveste; ti se spune - in cazurile fericite - ca vei regreta timpul pierdut la fotbal sau in fata blocului, timp in care "n-ai pus mana pe o carte", ti se spune ca "o sa vezi tu mai tarziu", ca foarte bine ca nu iti place mancarea de acum, ca o sa vezi tu in armata daca mai faci nazuri...ti se spune sa ai grija cu cine "te inhaitezi" sau "sa dea dracu sa vii cu burta la gura acasa"; ti se spune sa casti bine ochii la cum se face o mancare ca sa nu-ti strige barbac'tu de te-o lua "ce te-a invatat, mai (ca sa nu folosesc alt apelativ :))), femeie, ma-ta acasa?"; ti se spune "sa lasi televizorul" sau cluburile daca vrei sa iei bac'ul;
dar nu ti se spune ca tot ce faci acum, bun sau rau, te construieste pe tine, iti daruieste amintirile dulci din care te vei hrani mai tarziu, pana la capat... nu ti se spune "greseste, ca sa-nveti din asta!", nu ti se spune traieste-ti acum copilaria ca uite-o cat e de scurta, ca acum nu ai nicio grija, ca acum nu trebuie sa stii de nicio grija, ca o sa ai timp destul sa fii responsabil si impovarat; nu ti se spune ca dupa ce iti iei bac'ul ai la dispozitie numai zece ani de pura tinerete si ca dupa aia devii rapid un adult tanar, din ce in ce mai putin tanar...nu-ti spune nimeni sa o dai mai a cote, sa mai comiti si cate-o nebunie, ca n-o sa mai ai timp intre job si scuturat carutul copilului si ca oricum, nebuniile varstelor nu se pot compara; nu-ti spune nimeni cat de rapid se duce totul, cat de putin timp ai la dispozitie; ce ma doare si ce ma revolta insa cel mai mult, e ca nimeni nu-ti spune cat de putin dureaza adevarata tinerete, aceea reala, cu carnea tare, cu ochii lumina, cu mintea frageda, cu memorie fantastica, cu nepasare, cu inconstienta, cu o incredere in tine care frizeaza obraznicia, cu convingerea ca ai un secol in fata ta care numai pe tine te-asteapta; nu-ti spune nimeni ca ai de fapt doua decade si ca-n prima jumatate a acestui interval urci, iar in cea de-a doua incepi sa cobori; fireste, la patruzeci de ani si nici la cincizeci, nu te poti considera batran si oricum cred ca reperele ti se schimba cu fiecare an inghitit, dar tineretea pura, veritabila, genuine youth isi intinde aripile numai peste vreo zece ani...ei bine, mie nu mi-a spus nimeni asta; am crezut ca o naiva ca voi fi muuult timp tanara, nici nu mi-am pus problema intervalelor de vreme; cred ca eternul meu cosmar, matematica, m-a batut si de data asta...
:)
:(

sâmbătă, 4 septembrie 2010

cum era?

m-a intrebat o prietena ce stiu despre cineva cu care am lucrat acum cativa ani buni; m-a izbit in urechi intrebarea simpla, dar teribil de exhaustiva (daca pot sa spun asa) "cum era?"; atat; doua cuvinte;chiar asa:cum era? m-am apucat sa il descriu in cateva cuvinte; in general ma straduiesc sa fiu obiectiva; de fapt, exersez pe cat posibil obiectivitatea in general in judecarea situatiilor si a oamenilor; de multe ori nu-mi iese; sunt situatii in care imi e aproape imposibil sa nu pun cate-o tusa de subiectiv, oricat incerc sa las desenul in culorile lui deja date; probabil ca tuturor ni se intampla asta; tusa de personal vine din intalnirile existentiale cu ceilalti, din reflexiile pe care aceste intalniri le-au schitat in noi, din prejudecati, poate din idei fixe, din temeri, din "eu stiu mai bine", din influentele altora si probabil ca pomelnicul poate continua;
"cum era?"...si atunci mi-a venit in minte, dar eu cum voi fi fost? as putea spune, am putea spune :"ce mai conteaza in praful existentei noastre?"; ce importanta are pana la urma in scalda noastra scurta in cosmos? tarana fuseram, tarana vom fi; ce importanta mai are la un moment dat ca x a fost un om bun, ca demoazela cutare iubea iasomia sau avea un suras frumos? ce importanta are ce ochi au privit prin ochelarii adunati maldare in lagarele de concentrare? cat mai contam noi si vietile noastre de drosophile in infinitul asta? probabil ca deloc sau prea putin; omenirea n-a ajuns si nu cred ca va ajunge vreun colt de rai, asa ca ce mai conteaza cum era, cum eram?...conteaza! tocmai ca bazaim cu totii si impreuna in aburii micului nostru ferment, conteaza! conteaza cum ne-am petrecut in clipele ce ne-au fost date; conteaza cum ne-am purtat, cat am oferit, cum ne-am impregnat in memoria celorlati; viata fiecaruia dintre noi e compozitie in culorile celorlalte vieti; conteaza cu ce culoare alegem sa ne punem tusa in peisajul celorlalte vieti; conteaza ce cuvinte raman despre noi, dupa noi...conteaza "cum era(m)"...conteaza ce am ales sa insemnam pentru ceilalti...de fapt, cred ca e singurul lucru care conteaza; in rest suntem colb de stele...

duminică, 15 august 2010

Oh!locurile cum vorbesc...

"Oh!lucrurile cum vorbesc"-imi placea sa citesc cu emfaza regizata in pauza la scoala si sa rad impreuna cu prietena mea de-atunci de pasiunea din rondelurile lui Macedonski. Intelegeam ce spune, evident, chiar daca nu eram inca la varsta marilor nostalgii, dar mi se parea exagerat sa fii asa de sensibilizat de niste lucruri, pana la urma...de aceea fiecare poezie de-a sa era sursa sigura de ras si de ironii de copii prosti si insensibili.
Acum insa, numai o parafraza a acestui rand simt ca ar putea cuprinde pe de-a-ntregul ceea ce vreau sa spun: "Oh!locurile cum vorbesc".
Ma gandeam de curand cat de legati suntem de locuri, noi oamenii. Nu are importanta ca esti fire nomada, au ba. Dimpotriva, printr-un paradox ai putea spune ca nomazii ar trebui sa fie legati de si mai multe locuri vazute si traite. Pentru ca aici e discutia: tot ceea ce traim se leaga de un loc. De aici si toate amintirile si trairile dintr-un anumit timp al nostru. Normal, nicio noutate pana aici: suntem spatiu si timp. Totusi, nu stiu cat ne dam seama de impactul lor. Dar acum am sa vorbesc de loc, pentru ca daca timpul nu se mai repeta, nu se mai intoarce, locul ramane; si ramane sa ne aminteasca...asta ma duce cu gandul la o gluma de-a lui frate-meu care spunea ca e mai avantajos la scoala sa iti consumi memoria cu geografia, pentru ca geografia, spre deosebire de framantata, interpretata si mereu up-datata istorie, este imuabila. La fel s-ar petrece lucrurile si cu spatiul si timpul nostru de viata. Oricum, am impresia ca acordam mai multa importanta timpului decat locurilor, pentru ca timpul e o curgere cu sens unic, timpul sterge, inchide, anuleaza, vindeca...locurile sunt in general stabile; e in legea firii noastre pana la urma: apreciem ce e dificil de abordat si de pastrat sau ce nu (mai) putem avea si nu apreciem ce stim ca e mereu acolo.
Nu cred ca exista cineva pe lumea asta care sa nu se fi gandit la ceva, care sa nu fi corelat cu ceva din trecut, un loc prin care a revenit. Evident, corelatiile pot fi facute de la cel mai rudimentar nivel "aici am mancat o pizza buna", pana la un nivel la care reverberatiile pot fi foarte profunde, atat de profunde incat ai vrea sa ocolesti locul respectiv pentru ca e prea dureros ca sa mai treci o data pe acolo. Iar intre aceste doua niveluri, se afla multele intamplari banale pe care in mod normal le uitam, dar de care ne amintim la urmatoarele treceri cand timpul le-a facut sa nu mai fie banale: aici m-a luat de mana, aici am stat pe banca "uite, chiar pe banca aceea", aici m-a sarutat, aici mi-a dat vestea ca pleaca, aici, aici, aici...Insusi cuvantul aici e mai aproape parca de timpul prezent, de aceea locurile tin vii in memoria noastra amintirile.
Am vazut odata un film in care niste tineri traisera o catastrofa si singura lor sansa era sa gaseasca drumul inapoi catre orasul lor si sa ajunga intr-un anume loc din oras. Au reusit sa gaseasca orasul, dar acestuia ii lipsea cea mai mare parte din cladiri si din strazi, iar cele ce ramasesera nu mai puteau constitui repere...degeaba gasisera strada x, daca langa ea nu mai era si cladirea pe care ei o stiau acolo sau cealalta strada care se aseza perpendicular pe ea. Asadar locurile sunt repere in spatiu si...in memorie.
Tot la fel imi amintesc ca acum cativa ani ne-a invitat o prietena sa cinam la un restaurant nou deschis pe-atunci. Ea mai fusese acolo si i-a placut foarte mult. Zis si facut. Ne-am dus acolo incurajati de spusele ei si mai ales ca restaurantul se afla foarte aproape de casa noastra, langa un parc. Am ajuns, restaurantul era frumos amplasat, avea - lucru mare - parcare, pereti de piatra de munte, facut cu mult bun gust. Am luat masa undeva sus, la un fel de mansarda pentru ca jos la parter era o nunta foarte restransa. Mi-amintesc ca mi-a placut mult mireasa, m-am holbat si eu ca toata lumea in drumul spre mansarda, imi amintesc imaginea parcului de la geam, culoarea zidurilor, vaza cu flori de pe masa, imi amintesc ca aveam un aparat foto cu noi si ca am facut cateva poze. Seara a decurs frumos, am plecat de-acolo cu o impresie placuta. Dupa ceva timp, nu foarte mult, cam la o luna-doua, cand dezbateam din nou cu aceiasi prieteni unde sa iesim la o masa, mi-am amintit de "restaurantul cu nunta". De data asta eu am venit cu propunerea sa mergem acolo. Prietena mea mi-a pus cateva intrebari ca sa se asigure ca ne gandim la acelasi loc, dupa care mi-a zis "Pai nu mai este". "Ce nu mai este?" intreb. "Restaurantul, zice ea, nu mai este". "Cum adica nu mai este?" revin eu nelamurita. "L-au demolat!" dupa care s-a pus pe un ras nepotolit probabil din cauza mutrei mele lovite brusc de o totala si nedisimulata stupefactie. Evident ca am intrebat de ce. Nici ea nu stia. Cine sa stie meandrele urbanistice si afacerile primariilor?
Nu-mi venea sa cred. Fusesem cu atat de putin timp in urma, cum sa dispara peste noapte ditai restaurantul? Aproape ca imi venea sa ma duc pana acolo sa ma asigur ca este adevarat. Nu m-am dus, dar cand am trecut ulterior prin zona, am fost la fel de uluita. Nu mai ramasese nimic, absolut nimic, tabula rasa. In locul lui era doar parcarea, nici urma ca a existat candva acolo, nu demult, o cladire. Nu era nici un semn ca se demolase ceva, cum ar fi gropi sau asfalt ciupit, ceva, un semn. Imaginea era de un firesc paralizant. Parca visasem. Era la modul la care daca nu stiai ca ai fost cu inca cineva, ai fi zis ca te-ai dilit brusc peste noapte si visezi ca ai fost la restaurante.
Si-atunci m-am gandit ca mi-a ramas doar amintirea, amintirea despre o seara oarecare petrecuta in oras. Si miresei aceleia i-a ramas doar amintirea, amintirea despre una dintre cele mai importante seri din viata ei. A, si pozele. Ne-au ramas si pozele. Si despre acestea cred ca sunt secunde salvate din viata pentru ca sunt imagini ale clipelor noastre irepetabile.
Revenind, cred ca lucrurile se petrec ca atunci cand pierzi pe cineva. Nu-l mai ai fizic, dar ramai cu imaginea, spiritul, amintirea acelui om. Dar pe oameni ii pierdem mai usor, vietile noastre sunt prea efemere, asa ca nu lasa in urma nimic altceva decat amintiri. Locurile raman insa si ne amintesc constant si proaspat despre ceilalti care-au fost, dar mai ales despre noi. Ele sunt carlige pentru amintiri, suport. Cand dispare acest suport, te simti - la propriu :)- pierdut in spatiu.

sâmbătă, 14 august 2010

prietenii circumstantiale

as face un sondaj de opinie despre prietenie; as fi foarte curioasa si-as vrea sa aflu cum vad oamenii prietenia; asta pentru ca din nou am senzatia, la fel cum am si despre iubire, ca eu iar sunt "originala" (asta ca sa ma autoironizez un pic) si cred ca prietenia ar trebui sa fie intr-un singur fel definita si mai ales pusa in practica; dar se pare ca in realitate nu e deloc asa, in sensul ca si prietenia, ca si iubirea, sufera de multiple interpretari personale in functie de cel care si-o aroga ca indeletnicire, calitate, sarcina; oricum, tot gandindu-ma la aceste doua atribute (era sa le zic umane, dar nu e cazul pentru ca iubirea, uneori chiar si prietenia, se manifesta in toata splendoarea lor in lumea necuvantatoarelor), tot gandindu-ma la ele - spuneam - am realizat si ca una fara alta nu pot exista; mi-am imaginat chiar iubirea ca pe un cerc rosu, iar prietenia ca pe o feliuta portocalie din acest cerc; si invers, prietenia ca pe un cerc portocaliu si iubirea ca pe o feliuta rosie din el; culorile, evident, nu le-am ales intamplator; cu iubirea am mers pe reteta clasica, reteta comerciala (am nevoie si eu de putin marketing, nu? :) ), iar pentru prietenie am ales portocaliu pentru ca numai o culoare solara ar putea reda cel mai frumos caldura, onestitatea si lumina pe care ea ar trebui sa le aiba; si pentru ca venii vorba, as fi tare curioasa in sondajul meu, sa aflu ce culoare ar da fiecare iubirii si prieteniei; eu de exemplu, dezbarandu-ma de marketing si de obiceiuri, as mai vedea iubirea in alb, in verde sau in curcubeu...frumos ii spun francezii "arc-en-ciel"...dar sa revenim; mereu ma abat in paranteze si explicatii, ma simt ca intr-un castel in care nu rezist tentatiei de a deschide fiecare usa care mi se iveste in cale sau, mai prozaic spus, ma simt femeie plecata la shopping si neputand sa-mi infrang pornirea de a vizita toate magazinele...:)); asa, gata, acum chiar revin la ce aveam de spus, la drumul principal; am ales - spuneam - culori pentru cele doua, le-am asezat chiar geometric si-am inceput sa ma joc in mintea mea cu razele de cerc; daca as trage de una din razele feliutei portocalii din cercul rosu, datele reale, nu doar cele geometrice, s-ar schimba semnificativ; cred ca la inceputul iubirii primim fiecare cercul rosu, iar pe masura ce trece timpul, apare in el feliuta portocalie care creste, creste si invadeaza aria cercului cu lumina ei solara; asta se intampla cand relatiile de iubire invechesc si cand in locul iubirii e mai mult prietenie; probabil ca ideal e sa ajungi sa ai un cerc cu doua semisfere (era sa zic egale, dar cred ca e pleonastic :d): una rosie si una portocalie; imi vine sa rad acum cand ma gandesc ca daca ai vedea situatia invers, plecand de la cercul portocaliu, si ai ajunge sa ai doua semisfere, ar trebui poate sa te ingrijorezi, in sensul ca prietenia ta initiala ia din ce in ce mai mult forma si culoarea iubirii...poate sa fie bine sau poate sa nu-ti convina aceasta metamorfoza :)); iata deci, ca e important cum te joci cu cercurile si culorile :))...
plecasem insa la inceput de la ideea ca prietenia e o notiune foarte personala, ca, la fel ca iubirea, nu e aceeasi peste tot, nu e vazuta din acelasi unghi de niciunul dintre noi; teoretic ar trebui sa fie aceeasi, practic insa, nu este; prieteniile sunt, in opinia mea, mai abitir circumstantiale decat complementele despre care auziram in scoala; ele sunt prietenii de timp, de loc, de mod, de cauza, trist- de scop, prietenii conditionale si prietenii circumstantiale concesive...am putea spune "pai astea nu sunt prietenii!"; pai nu sunt!; dar cine poate spune ca a avut norocul unei prietenii total necircumstantiate, al unei prietenii in care actiunea predicatului nu a fost determinata macar uneori de cate-un complement? prieteniile de timp si loc sunt clare; suntem prieteni in copilarie, in studentie, la scoala, in tara in care am crescut s.a.m.d....prietenia de mod se leaga de obicei de acelasi mod de a vedea lucrurile, de a-ti petrece timpul, de aceleasi obiceiuri sau interese; prietenia de scop nu e de fapt, prietenie, e doar un simulacru chiar si-atunci cand scopul se insinueaza dintr-o singura parte; prietenia concesiva poate sa nu para si chiar sa nu fie asa de rea; sunt prietenii care dureaza pentru ca unul din prieteni face o concesie, pentru ca pastreaza legatura in viata lui in numele unei relatii care candva a fost foarte buna si cu toate atributele acasa si poate si in speranta ca isi va reveni candva; e deci, o forma de prietenie mai ponosita, mai concesiva...evident, nu e idealul, dar exista, poate exista...prieteniile sunt toate cauzale, pentru ca toate sunt urmarea unei imprejurari, a unei cauze; am lasat la urma prietenia conditionala, pentru ca aici am dat de o gaselnita; am putea spune la prima vedere ca prietenia conditionala ne-a lovit mai mult in copilarie, cand eram prieten cu cineva daca ma lasa sa ma joc cu jucariile lui :) si invers; acum s-ar numi santaj, deci n-ar mai fi prietenie...si totusi, am observat ca exista prietenii conditionate de starea ta insasi; ca sa fiu mai explicita, am observat ca exista prieteni care te iubesc numai daca si atunci cand nu ti-e bine, numai daca te afli intr-o situatie mai incomoda, numai daca ramai la nivelul la care ei te-au intalnit si ti-au devenit prieteni, numai cu aceasta conditie; la prima vedere nu-ti dai seama; te bucuri, te simti fericit ca ai un prieten care este alaturi de tine in situatia ta nefericita; insa adevarata revelatie vine indata ce nu mai indeplinesti conditia asta si incepe sa-ti fie bine si relatia dintre voi incepe sa fie juxtapusa; constati atunci ca prietenul care ti-a fost alaturi atata vreme, care te-a inteles, chiar compatimit si sfatuit sincer cand nu ti-a fost bine, nu mai stie sa-ti fie prieten; cu alte cuvinte, iti sunt prieten atunci cand nu ti-e bine, dar numai atunci...

joi, 12 august 2010

despre (in-) egal (-i)

sunt adepta diversitatii, adepta culorilor si-a miilor de nuante si -asa cum am auzit intr-o reclama recenta - sunt incantata ca suntem diferiti ("suntem diferiti si ce bine ca suntem asa!"); inegalitatile dau savoare, dau unicitate, n-are rost sa dezvolt ideea, e stiut; totusi, in acelasi timp, nu pot sa ignor de pilda faptul ca minunatele arabescuri isi trag farmecul imens din simetrie, unitate, uniformitate... egalitate...asadar, semnul egal in lumea noastra relativa si sucita are urmari diferite fie ca te uiti la el de-a dreapta sau de-a stanga;
m-am tot intrebat ce face ca relatiile dintre oameni sa se franga; printre miile de motive si intamplari care pot sa duca la un asemenea rezultat, se afla si metamorfoza semnului egal; cand oamenii nu mai sunt egali financiar, social, intelectual, educational (cultural- in sensul de mediu, de cultura in care cresc, se dezvolta), afectiv, relatia se rupe sau se fisureaza intr-un asemenea fel, incat creeaza o distanta de neparcurs intre ei; s-au incapatanat multi sa demonstreze contrariul; dintre luptatorii cei mai de soi pentru aceasta cauza-intotdeauna si de la inceput pierduta- i-as aminti aici pe indragostiti; ei sunt cei care aleg sa ignore toate semnele, toate avertismentele, toate povestile cu experiente asemanatoare sfarsite prost pentru ca se gandesc ca au de partea lor puterea si anestezia iubirii; din pacate insa, mai devreme sau mai tarziu, efectul anestezic se evapora si raman cu taietura realitatii; iata de ce cred ca nu poate exista relatie - buna, cel putin sau profunda, serioasa - intre doi oameni (indragostiti au ba, n-are importanta) care nu sunt egali sau macar in mod rezonabil apropiati din punctele de vedere despre care vorbeam mai sus; intotdeauna cel "inferior" se va simti jenat sau nemultumit mai mult sau mai putin fatis si va munci pana va obosi pentru a recupera distanta sau pentru a tine pasul; intotdeauna cel "superior" se va stradui sa nu-l faca pe celalalt sa simta distanta (asta in cazurile fericite) sau se va purta pur si simplu natural, dureros de natural pentru celalalt.
si ca o gluma trista, cumva relationat cu subiectul asta, tocmai imi venii in minte minunata fabula "cainele si catelul" a lui grigore alexandrescu...:)
..."ca voi egalitate, dar nu pentru catei!" :)))
:(

in doi

stiu ca exista unele specii de pescarusi care se imperecheaza pe viata... se intorc din calatoriile lor lungi la acelasi cuib, la aceeasi partenera; numai daca aceasta le-a murit intre timp isi cauta o alta...desi adesea nu reusesc aceasta performanta de stabilitate a pescarusilor, oamenii imi par inginereste programati pentru etapa preliminara, aceea a cautarii perechii; am observat ca in fiecare om sta latent sau hiper activ ideea asta de a-si rotunji aritmetica existentei la cifra doi; daca e sa rezumi omul la partea lui intima, personala, dezbracata de ambitii sau de haina sociala, e imposibil sa nu observi aceeasi repetata dorinta si lupta pentru...imperechere (suna veterinar, dar nu am un cuvant mai potrivit); toti isi doresc mai mult sau mai putin fatis pe cineva alaturi, un "suflet pereche" - cum i se spune in popor :)), un celalalt pol, pe celalalt termen al adunarii, un/o mate...toti cauta si cauta si lupta si lupta pentru acela sau aceea...nu toti ajung pescarusi, asta e clar, dar de cautat, toti cauta; e-adevarat ca pescarusilor le iese schema mult mai simplu: un dans din coada in fata damelor si cateva alge marine fluturate promitator ca temelii pentru viitorul cuib...e-adevarat...
bun, toate bune si frumoase! toti cautam sa ne "asociem", toti suntem programati pentru semnul plus; mi-am mai dat seama insa de un lucru: ce punem dupa acel plus, adica acel al doilea termen, contrar regulilor absolute ale matematicii ne schimba intotdeauna rezultatul adunarii; ce ai ales sa pui dupa tine, alaturi de tine, in cautarea edenicei cifre doi, iti da tot timpul o alta suma, un alt fel de doi; niciodata nu vei trai acelasi doi; in functie de ce-ai pus dupa acel plus viata ta va fi in mod iremediabil alta; vei avea alte trairi, alte asteptari, impliniri, angoase, nefericiri, dezvoltari, bucurii, degradari...tu insuti vei fi altceva, vei fi alta fata a ta, vei fi personaj dintr-o infinita insiruire de posibile universuri paralele; nu stiu cat suntem de constienti ca acest al doilea termen al adunarii de a carui cautare suntem obsedati - asa cum spuneam mai sus - ne schimba, ne transforma, ne deturneaza pe noi si viata noastra in mod ireversibil.
poate de aceea suntem atat de innebuniti sa ne gasim perechea, poate pentru ca in spatele acestei lupte ne cautam de fapt destinul, ne cautam pe noi.

marți, 6 iulie 2010

infidelul loial

Am obiceiul sa ma joc cu vorbele, sa le intortochez, sa le gasesc sensuri, sinonime, antonime, forma lor veche daca au avut asa ceva, sa le diminutivez, augmentez, sa le impopotonez cu alte intelesuri, sa le scot din context si sa le trantesc in altul, sa le traduc sau sa le pocesc...depinde cum imi vine la gura, vorba romanului; exacta vorba :)). E o joaca de-a mea dintre cele mai amuzante. Asa cum imi place sa urmaresc reactiile oamenilor la aproape orice si pentru asta provoc situatii sau inventez situatii, tot asa sunt innebunita de drag sa ma joc cu vorbele. De la o vreme ma tot gandesc la doua cuvinte pe care le-as fi pus clone de vocabular, intre care as fi pus egal, cu mai mult sau mai putina convingere...vorbesc aci de distinsele "loialitate" si "fidelitate". M-am uitat si-n dictionar ca sa vad de am dreptate au ba. Am si n-am. Cartea zice ca "fidel" e cel statornic in convingeri, in iubire, in atitudine, iar cel "loial" este cel sincer, cinstit, leal, cel care isi indeplineste obligatiile asumate. Cam asa le vedeam si eu, dar parca mai degraba l-as fi facut pe loial ala statornicul, iar pe fidel ala sincerul plecand de la simplul exemplu al celui care-nsala. Nu-mi place cuvantul asta "a insela"; suna asa de mercantil, iar activitatea in sine este atat de umana :))...Este unul din cele mai banale si mai plicticoase pacate ale omului. Dar sa revenim. Am ajuns la concluzia ca acesti infideli pot fi numiti loiali. O data pentru ca raman statornici in relatie (nu si in iubire) si-apoi pentru ca isi indeplinesc obligatiile asumate. In dictionar mai apare si formularea "isi indeplinesc cu cinste obligatiile asumate". Pai da, e foarte posibil sa si le indeplineasca chiar cu cinste. Pentru simplul fapt ca sunt obligatii, nu simtiri. Si tot sucind si intorcand cuvintele pe o parte si pe alta si tot jucand rubik cu bucatile de sensuri, cred ca poti spune ca infidelul poate fi loial, adica nestatornic in iubire, dar statornic in relatie, indeplinindu-si cu sau fara cinste obligatiile asumate, dar nu si simtirile candva "asumate"...

joi, 24 iunie 2010

antiteza

nu reusesc sa fac pace intre mine si realitate, intre mine si restul...nu reusesc sa ma decid pentru o cale sau sa o gasesc pe cea corecta la momentul potrivit, in situatia potrivita; grav pentru varsta mea, as putea spune; educatia mea, pornirile mele, modul cum vad eu lucrurile, cum simt eu sa ma port cu oamenii, cum as vrea s-o fac, nu are nicio legatura cu realitatea; tendintele mele amabilo-sufletisto-prostesti se izbesc de comportamentul "normal" (rece si lipsit de orice implicare in traducerea mea) al celorlalti; si-atunci ma intreb cum e mai bine? sa ma adaptez la haita si sa ma deghizez si eu vulpe printre caini sau sa am curajul sa raman exact cum sunt? am fost si curajoasa si m-am simtit de cele mai multe ori prost sau am simtit cata lipsa de apreciere primesc in schimb, dar m-am consolat cu gandul ca macar am facut ce-am simtit, ce-am gandit, ce mi-am dorit; de multe ori am adoptat si varianta lasa a adaptarii - in mare parte pentru ca mi-a fost intotdeauna groaza de penibil - dar m-am uitat mereu cu admiratie invidioasa la cei care au curajul sa fie ei insisi t o t t i m p u l, indiferent de cum sunt vazuti de ceilalti; asadar, cum e mai bine? sa urli de pe rug "si totusi se misca" ori sa graiesti in taina tradarea la al treilea cantec de cocos? la ce bun curajul sau cat de mult sa te manjesti? cred ca rezolvarea vine din cum te simti mai bine cu tine in momentul decisiv, dar mai ales din cum vei in stare sa mai traiesti cu tine dupa...

duminică, 20 iunie 2010

batrani

In doua zile implinesc treizeci si trei de ani; varsta lui Iisus cand s-a dus fara sens din lumea asta - omenirea a ramas la fel, eu zic ca s-a facut si mai rea dupa El - si varsta lui Alexandru Macedon cand s-a petrecut si el de pe-aici... judecand numai dupa exemplele astea doua, ma gandesc ca ar trebui sa fiu si eu acum mai inteleapta si cu mintea cat de cat upgradata...nu pot zice ca nu sunt mai "citova la minte"- vorba maica-mii...sunt un pic, recunosc...dar mai am si urme de infantilism si naivitate de care nu m-am vindecat si cu care cred ca ma voi duce si eu cand imi va veni vremea; oricum, nici nu stiu daca vreau sa ma vindec de ele; putina seninatate nu strica niciodata:P; ideea e insa ca am inceput din ce in ce sa inteleg fosnetul otetarilor din curtea lui Octavian Paler; am inceput sa pricep fosnetul sfarsitului mai bine ca oricand; incep sa inteleg ce inseamna sa devii batran, sa stii ca esti la capatul drumului cu sens unic si cu cedeaza trecerea...simt acum mult mai acut si mult mai prezent disperarea tacuta din sufletul unui batran; incep sa stiu cum e sa fi trait deja cel mai mult din timpul tau si sa fii in acel punct in care stii ca oricand poti sa fi sters din evidentele umanitatii...desigur, ar putea parea exagerat sa-mi permit sa spun la varsta mea inca "tanara" dupa canoanele de gen ca eu pricep ce inseamna batranetea; este adevarat, nu am toate datele problemei, dar incep sa am o parte din ele...inca ma plimb pe picioarele mele, inca nu m-au lasat oasele si muschii, inca nu mi-e groaza de ce vad in oglinda (desi uneori imi e :)), inca nu mi-au murit prietenii, inca ii am pe cei dragi...si ii multumesc lui Dzeu in fiecare zi pentru asta; si totusi simt si stiu, miros de departe duhoarea aceea...nu-mi este straina disperarea singuratatii, a mintii fragede care lucreaza inca tanara si-n acelasi timp imbogatita de atatea trairi si de atatea "aflari" in trupul epava, nu-mi este straina calea de cativa pasi pe care-o mai vezi in fata si drumul al carui inceput abia se mai vede in urma...desi poate parea o obraznicie, pot spune ca stiu, pot spune ca pricep, ca simt, ca adulmec...nu sunt inca in curtea aceea fara poarta de iesire, dar inteleg ce se petrece acolo; cand l-am citit pe Paler spunand cat de fericit e ca se mai trezeste dimineata si ca uite, a mai apucat sa traiasca inca o zi, am simtit tristetea lui, mi-a fost mila, am avut compasiunea spectatorului; precum mila de un animal batut; dar atat; acum insa simt in mine disperarea lui, durerea, d e z n a d e j d e a...acum simt loviturile asa cum am simtit bataia pana la moarte a calului din "crima si pedeapsa"; este acolo un fragment sfasietor in care un cal este batut pana este ucis...cum o fi sa te vezi neputincios trupeste dar cu mintea inca agera? cum o fi sa nu mai ai prieteni nu pentru ca sunt plecati in vacanta ci pentru ca nu mai sunt de mult? cum o fi sa mai fi si bolnav si singur, cu tot ce-a fost frumos in spate si cu tot ce poate fi mai necunoscut si infricosator inainte? un simplu exercitiu de imaginatie in vremea cand esti tanar si treci usor peste gandurile urate, te poate innebuni...am citit de obiceiuri barbare in care batranii plecau singuri dintr-o comunitate, departe, in pustiu, acolo unde nu exista nicio sansa...ratacind ca in legenda tapului ispasitor, pana sunt istoviti de foame si de sete; am vazut cum sunt condamnati ca vor sa mai traiasca si ei, ca mai indraznesc sa vrea sa traiasca si ca mai au indecenta sa lupte pentru asta, stand la cozi pentru medicamente sau pentru vreo parafa medicala...stiu ca sunt urati, stiu ca nu ne plac ochii lor dusi in orbite, pleoapele cazute, fruntea ridata, mainile uscate si cu pete, dar cum o fi sa te trezesti la un moment dat in vestamantul asta si pe sub el sa-ti porti acelasi suflet nebun dupa viata si-aceeasi minte tanara? sa facem numai acest exercitiu, sa incercam sa simtim groaza asta numai cateva clipe, inainte de a le adauga si noi inca o condamnare...m-am tot gandit -asa cum ma gandesc in orice situatie - cum ai putea sa te consolezi, sa te alini, sa iti gasesti un pic de echilibru si in cea mai nenorocita dintre deznadejdi? solutiile sunt clasice: familia, copiii, nepotii, munca, bunatatea, umorul, acceptarea neincruntata...

miercuri, 9 iunie 2010

oamenii de langa noi

nu mai am saisprezece ani de ceva vreme...chiar anul trecut de ziua mea imi zicea sotul meu, "iti dai seama ca ai acum dublul varstei cand te-am cunoscut?" ei bine...imi dau seama si ma intristez, dar ma si bucur; mi-e dor de calea aia mare de care imi zicea toata lumea atunci si pe care o priveam cu nesat si curiozitate si asteptari...mi-e dor de cum ma simteam cand o vedeam in fata ochilor mare, alba, nescrisa, nerespirata ... "viata inainte" ...mi-e dor pe undeva de-acel atunci, dar ma si bucur de-acest acum...ma bucur, asa cum n-am facut-o niciodata, pentru ca acum am dobandit atatea din cele care mi-au lipsit candva; ma refer strict la impliniri legate de constructia mea ca om, nu la altceva; dar nu vreau sa fac un jurnal din blog, m-am tot ferit de tendinta asta...mi se pare indiscret sa vorbesc despre mine si nici nu cred ca intereseaza pe cineva; asa...unde ramasesem? nu mai am saispe ani, mi-am pierdut mult din credinta in oameni si in nobletea firii lor si totusi, la varsta asta la care am trecut si eu prin cateva dezamagiri, descopar minuni in jurul meu, descopar minuni in oameni; intotdeauna am stiut si eu teoria aia sablon cu aparentele; dar parca acum o vad in alta perspectiva; am dat in ultima vreme peste oameni care uimesc prin ceea ce fac, prin ceea ce stiu, prin ceea ce pot...si nimic din fiinta lor "afisata" nu ti-ar spune ceva despre cealalta fiinta extraordinara...supriza deci, e totala...de exemplu, (un exemplu macar) am aflat de curand despre o fata care acum doua zile a implinit 25 de ani, ca piloteaza avioane; nimic din prezenta ei nu ti-ar fi soptit vreun sunet despre acest talent al ei, despre aceasta "ea" de dincolo de ce se vede...desigur, tot asa cum afli lucruri minunate despre oamenii de langa tine, tot asa te-ai putea ingrozi despre altii...sau chiar despre aceia de langa tine...si totusi...atunci cand dam de cei buni, sa-i pretuim mai mult si mai ales...sa ne pastram inima deschisa si ideea ca poate omul asta banal care ne vorbeste deseneaza frumos, stie multa poezie, gateste extraordinar, piloteaza avioane, stie sa intervina daca patesti ceva pentru ca a fost candva voluntar si-a mai salvat si niste vieti...asa ca...oameni, aveti mai multa atentie pentru oameni...

joi, 3 iunie 2010

ce vor barbatii?

nu inteleg de ce li se spune barbatilor "vanatori"...vanatori poate de greseli sau vanatori de trecut, dar in nici un caz nu pot sa ma gandesc la ei ca la niste neinfricati si puternici; oricum, am observat ca lor le place sa se impauneze cu denumirea asta pentru ca se simt probabil mai puternici, macar prin autosugestie, daca nu altfel...observ din ce in ce mai mult tendinta asta a lor de a scormoni trecutul femeii iubite, chiar si pe acela al celei doar "placute", nu neaparat iubite...nu inteleg ce curiozitate morbida ii mana in lupta, de ce vor atata sa stie ce a facut ea, ce relatii a avut ea inainte, cum a fost "celalalt"sau mai grav:"ceilalti"...
nu pot sa pricep cum sunt ei vanatori daca le tremura pitpalacul pentru ce a fost, pentru ce a trait ea, pentru ce este pana la urma trecut? la ce ii ajuta sa stie? si daca sa presupunem ca ar primi adevarul, cu ce i-ar ajuta? care ar fi rezultatul? sa se compare? exista riscul sa iasa prost din comparatii...calatoriile unei femei prin relatii nu sunt intotdeauna in directia mai buna, asa ca exista riscul ca domnul actual sa ceara detalii din trecut, sa vrea si sa primeasca adevarul si sa constate ca nu-i convine atunci cand il afla; asadar, tot acest "aflat" are toate calitatile pentru a deveni continua sursa de stres, de comparatii, de intrebari, de suspiciuni, chiar de certuri; si-atunci ma-ntreb "la ce bun?"; uneori am impresia ca si-ar dori sa afle ca ea este pura, nevinovata, neatinsa, nemarcata de fostul (fostii), intr-un cuvant netraita, desi pe multi i-am auzit declarand ca nu (mai) vor virgine...o fi oare vreo bravura? in realitate vor toti virgine, de fapt? (oricum, urat cuvant, mi s-a parut intotdeauna, culmea: vulgar); pentru ca, intr-o logica simpla daca nu mai vrei virgina, in mod clar iti asumi o femeie cu trecut; iar un trecut presupune tot tacamul, presupune v i a t a; adica este evident ca acea femeie a trait iubire, asteptare, dezamagire, fericire in acel trecut al ei; de ce nevoia asta morbida de a sti detalii??? de ce trebuie sa conteze aceasta realitate inevitabila din moment ce ai ales-o pe ea? ai ales-o pentru ca ti-a placut ea esenta, dar ea esenta nu a vegetat pana s-a napastuit cu tine...a trait! asa cum ai trait si tu! si-atunci? e normal sa vrei sa stii "istoricul" ei; asta pot sa pricep; adica e normal sa ai in cap inainte de a incepe ceva, un CV al celui de langa tine; e de bun simt, e ca si cum te-ai gandi sa te informezi un pic despre tara pe care urmeaza s-o vizitezi (si in care poti chiar sa te stabilesti), dar sa insisti pentru detalii - unele chiar dureroase pentru ea si inevitabil si pentru tine din cauza reverberatiilor produse - asta nu pot sa inteleg; in plus, te indepartezi de esential; in loc sa primeze calitatile ei de om, de femeie, felul cum stie ea sa te faca fericit, conteaza ce a trait ea; ma gandesc uneori ca sado-masochismul asta al lor de a investiga trecutul ei, ii face sa creada ca au niste garantii in plus; mare prostie; cu alte cuvinte, stii in ce ape te scalzi; apele insa se schimba in functie de multe; asa ca in final, nu ai nicio garantie...femeile nu par a avea astfel de curiozitati sau cel putin nu la nivelul asta; femeia are si ea limba ascutita cand vine vorba de vreo fosta in care "al ei" (ce enervant apelativ) a investit mult candva...dar o apuca scormonitul cand e nesigura pe el sau cand stie ca-i lipseste ei ceva ce fosta avea din belsug (si asta pentru ca a insistat sa-l intrebe pe el, iar el a facut greseala sa-i spuna - ei, vanatorii, nu obisnuiesc sa-si povesteasca trecutul)...oricum, parca ele nu pun asa la catastif, cum pun ei; pe scurt, ei pun la catastif dintr-un spirit investigator preventiv, iar ele din furie vindicativa de femeie; oricum, revenind, mi se pare o proasta si naiva idee sa investighezi trecutul prezentei tale; risti, daca nu sa fii mintit, sa te paleasca un adevar care sa te urmareasca poate, o viata intreaga; asa ca, decat sa iti petreci viata asa, mai bine te bucuri de prezenta dumitale, de 'mneai, o descoperi asa cum e ea, iar daca mai ai si norocul sa constati ca e ce ti-ai dorit, poate te straduiesti sa nu-i devii si tu trecut...

luni, 31 mai 2010

de ce se despart oamenii ?

cand eram mica ma uitam la cei mari cu gura cascata intr-o senina si nedisimulata admiratie; mi se pareau grozavi in primul rand pentru ca aveau voie sa faca orice, pentru ca nu dadeau socoteala nimanui, pentru ca nu aveau teme de facut, pentru ca veneau de la munca si aveau tot timpul din lume sa se uite la tv sau chiar sa se joace daca ar fi vrut; mi se pareau fantastici pentru ca stiu atatea lucruri, tatal meu mai cu seama stia orice cuvant din dictionar, intai ma duceam la el si apoi la dictionar, iar lucrul asta mi se parea fantastic; nici nu concepeam ca el sa nu stie ceva, vreun cuvant nou auzit, vreun lucru petrecut in lumea asta, pentru ca el stia orice; atunci cand mai statea pe ganduri nici nu-mi trecea prin cap ca el ar putea sa nu stie ceva, asa ca luam ezitarea lui nu ca pe o nestiinta, ci ca pe un moment de gandire si atat; increderea mea (justificata de multe ori) era oarba; de asemenea vedeam relatiile intre oameni ca pe ceva pe viata; prieteniile de neclintit, casniciile de nechestionat; totul era stabil si perpetuu in mintea mea; culoarele scolii erau mari, luminoase, oamenii mari ...chiar mari; in mintea mea (imperturbabila :)) - nu sunt mari diferente nici acum :) nu era loc pentru lucruri intrerupte, pentru lucruri fara rezolvare, pentru situatii grave; l-am intrebat la un moment dat pe tatal meu "de ce se despart oamenii?"; a ras si a incercat sa imi explice ca sunt momente cand oamenii nu mai simt ce-au simtit candva unii fata de altii si se despart; a fost cel mai de neinteles raspuns primit de la el pana atunci; si tare mi-e teama ca nici acum nu inteleg; da, mi-l explic, dar nu-l inteleg; intrebarea mea imediata de atunci a fost "pai cum, daca s-au iubit sa nu se mai iubeasca? daca au vrut sa fie impreuna, sa nu mai vrea?"; "uite asa" - mi-a venit raspunsul...
uite-asa imi explic acum, desi nu inteleg, ca doi oameni care s-au iubit mult mult candva, pot ajunge atat de straini, pot ajunge atat de ostili, pot ajunge sa-si faca atata rau...si asta poate sa se-ntample brusc, dintr-o nefericita intamplare, sau poate sa se intample incet, cu picatura chinezeasca a detaliului...si cred ca si atunci cand se intampla brusc, in dedesubturile faptului, a curs mereu insidios picatura blestemata pana a ros tot...ce mutatie se produce in lantul genetic al unei relatii incat sa transforme chipul ei frumos si proaspat de la inceput in hidosenia de dupa o vreme? numai aia doi stiu; si adesea, nici ei...pentru ca n-au fost acolo atunci cand ar fi trebuit sa fie, fie ca n-au stiut, fie ca nu le-a pasat; am observat ca "din afara" moartea unei relatii se justifica si capata inteles daca exista motive clare; oamenii in general au nevoie de motive, vor motive, vor certitudine; asa e si logic; dar se poate intampla ca incetul cu incetul, picatura cu picatura, din motive mititele sa ajungi la marele final si sa iti lipseasca tocmai in acest moment - m o t i v u l; si atunci si ala parasitul si toata lumea va zice "ce-a avut domne' nebunul/nebuna de-a lasat asa o fata/un baiat?"
si lumea nu va sti ca ea a venit obosita intr-o zi si-a avut nevoie de vorbele lui tandre sau de bratele lui safe (imi place cum suna "safe" - suna a cuib), dar el a fost prea ocupat cu calculatorul lui si nu a avut timp sa observe; lumea nu va sti ca el s-a simtit coplesit si a asteptat de la ea sa nu-i mai urle intepata si cu bigudiuri in par ca sta la calculator, ca si-a aruncat sosetele, ca fumeaza prea mult; nu va sti nici cum a tanjit ea dupa florile de la inceput si privirea lui de-ndragostit, privirea aceea in care ea se vedea femeie, nu nevasta; nici cum el ar fi vrut sa o vada pe ea atenta (cu el, dar si cu ea) si calda cum era candva...lumea nu-si va imagina ca nu a fost nevoie ca vreunul dintre ei sa fi comis vreo fapta grava, ci ca pur si simplu fiecare a pacatuit incetul cu incetul, peu a peu, pana s-a pierdut pe sine, pana i-a pierdut pe-amandoi...si adesea chiar el sau ea ajunge sa-si puna aceeasi intrebare de spectator fara sa priceapa ce s-a intamplat exact sau care a fost motivul; si uite ca, desi am deja cateva fraze de explicatii si culoarele scolii nu mi se mai par de mult largi si luminoase, ci inguste si intunecoase, desi am vazut pana acum atatea lucruri frante, inca mi-e greu sa inteleg de ce se despart totusi, oamenii...

joi, 6 mai 2010

disciplina bulinelor

am participat candva la un curs de-ala corporatist de prostire colectiva; era despre manage-uirea timpului; despre cum sa inveti sa te organizezi, sa iti forecast-ezi timpul, sa nu raspunzi la numere de telefon necunoscute, sa nu te zgaiesti prin magazine la toate prostiile de care nu ai nevoie, sa stergi imediat mailuri care te-ar putea amuza, dar distrage de la munca.... pe scurt, despre cum sa elimini "timpii morti"(ce urat si trist suna) si sa castigi cat mai mult timp, timp, timp ...nu neaparat pentru tine, cat pentru prosperitatea si intru propasirea stapanului pentru care muncesti; pana la urma, nimic rau in asta pentru ca tot ramai cu ceva bun si pentru tine; asa imi amintesc de un exemplu in care niste buline erau puse de-a valma pe o foaie de hartie, iar noi ("cursantii") trebuia sa spunem dintr-o ochire cate sunt; evident ca nu a fost nimeni in stare sa spuna numarul exact; imediat dupa exercitiul asta am primit aceleasi buline puse cate 3 pe 3 siruri...evident ca toti stiuram raspunsul imediat; asadar, o lectie foarte simpla: organizat, ordonat, disciplinat ai privirea agera, faci simplu si rapid calcule si chiar...tii minte!
ma gandeam deunazi ca, asa cum iti organizezi bulinele pe foaie sau sosetele-n sertare, tot asa o ordine si-o disciplina relationala nu pot sa iti aduca decat beneficii; de fapt, tocmai din cauza unei totale indiscipline au multi dintre noi de suferit in relatiile in care ne ducem viata zi de zi; asa cum iti certi copilul si-l ameninti cu diverse si imediat apoi il iei in brate si-l mangai, tot asa, cand iti propui sa-l faci pe cel de langa tine sa inteleaga una alta si-l certi, si-i reprosezi, si-l bati la cap, iar apoi te inmoi la prima gluma buna sau la primul sarut de care ti-era dor, tot asa strici totul prin marea ta indisciplina; desigur, pot fi momente cand te saturi chiar tu de vocea ta stridenta si nemultumita si vrei liniste si...taci; mai pot fi momente cand stii bine ca gresesti cedand, dar iti place dulcea ta greseala...pentru ca pur si simplu ti-era dor de un sarut; gre-sit!
indisciplina asta siroposo-lesioasa te va duce la pierzanie! cu cat te vei tine mai tare, cu atat vei avea de castigat: respect, interes, chiar iubire *acolo unde e cazul); cu cat iti vei respecta tu in primul rand disciplina impusa, cu atat vei avea ordine in ganduri, in suflet, in viata; valabil pentru toate relatiile; orice fel de relatie; acolo unde ai vrut sa corectezi o greseala reala, desigur, pentru ca nu ma refer la iluzii sau suspiciuni aberante, corecteaz-o pana la capat, cu tot cu efectul after; pune spirt pe rana si fii surd la tipete, chiar ale tale de-ar fi, mai ales ale tale! daca dupa ce faci scandal, dupa ce te perpelesti, vituperezi, arati cu degetul tot tu te-nmoi, aplanezi, impaci, mangai, saruti esti pierdut!
da, cand vezi ca "morala" ta a avut efect, cand constati ca urecheatul si-a primit lectia cu adevarat, a inteles si s-a comportat ca atare, sa te tii batos in numele disciplinei are iar efect tampit; pana la performanta asta insa, disciplina bulinelor incolonate si cuvantul spus cu dreptate de la prima litera si pana la ultimul ecou se aplica cu succes oricand si oriunde!

joi, 22 aprilie 2010

la cules de bumbac cu ochii peste gard

m-am intors de 10 minute dintr-o escapada scurtissima de la locul de munca; am avut sansa sa evadez pentru mai putin de o ora, sansa sa respir aerul inmiresmat de noxe al bucurestiului, sa conduc nebuneste ca sa apuc sa parchez, sa mananc contra cronometru, sa fug inapoi si sa sper di/(spera)/ta sa mai gasesc un loc de parcare...ei bine am avut aceasta sansa; m-am incadrat in timpul propus, am ajuns unde voiam, am parcat la centimetru intre doua masini, am mancat fara sa fiu capabila sa ma deconectez de tot de la bornele de timp, fara sa fiu capabila sa procesez calm discutia, fara sa mai stiu ce e bucuria burgheza de a lua pranzul in liniste; m-am intors, am condus cu a cincea, nu mi-am regasit pretiosul loc de parcare dar am avut (din nou) sansa sa gasesc o firida unde sa-mi strecor masina, am alergat catre birou si mi-am reluat in sfarsit locul in banca si (la propriu si la figurat); in tot iuresul asta nenorocit in care m-am aflat si ma aflu de muuulta vreme, am avut totusi ocazia sa vad liliecii dintr-o curte vecina, lalelele dureros de frumoase scaldate in firicele de apa si de soare, am avut ocazia sa prizez pentru cateva clipe miros de iarba proaspat tunsa si sa-mi inund ochii de verdele ei...as fi ramas in mirosul acela sa ma imbat de el, mi-as fi aruncat pantofii si m-as fi strecurat printre lalele desculta ca sa nu ma mai vad si sa nu ma mai intorc...dar bastilia ma astepta inalta si seaca si ma vedeam din masina cum de trista voie si silita de multe ma intorceam la ea...cum pandeam disperata "sansa" de a vedea verdele semaforului si cum pierdeam "ocazia"de a ma anestezia de verdele ierbii...cum ceea ce trebuia sa fie ocazie era sansa si invers...nici nu mai stiam cum e viata la pranz, cum e soarele in miezul zilei nu "in week-end", ci intr-o joi oarecare de primavara; trageam cu foame in piept aerul de mostra de libertate, ca un drogat ultima linie de praf alb...
si ca mine sunt multi, foarte multi; tineri, grabiti, prea grabiti sa-si mai guste viata, sa mai aiba timp de ei, de ei esenta...obositi, preocupati, nebuni; unde alergam??? spre ce?
numai azi, parca printr-o extrasenzoriala coincidenta patru oameni mi-au spus in cuvinte diferite cat de nefericiti sunt ca sunt sclavi...cuvinte diferite si acelasi vis de evadare; toti vor natura si basic-ul; insa toti sunt sclavi; e dur cuvantul si nici nu spune vreo noutate; nici eu nu spun nimic nou...ni (li) se mai spune si "corporate whores", "culegatori de bumbac"...asadar nu s-a schimbat nimic in omenirea asta...nu mai tragem la galere, stam prizonieri in fata monitoarelor; intram dimineata si iesim seara; nimic, nimic...nou
eram doar trista pentru mine si pentru ceilalti ca mine, pentru noi toti; tocmai am primit - desigur pe mail - un articol despre downshifting; parca a fost un nod azi, o incrucisare de cai ratacite cu aceeasi intersectie; prea multe coincidente azi cu aceeasi tema "ce ne facem, incotro alergam?"; m-apuc sa citesc articolul, intre cateva mailuri de serviciu si ce mai am de terminat, pentru ca stim...timpul ne preseaza, time is money...mi l-as trimite acasa, cica sa-l citesc in liniste, dar stiu ca n-o sa am nici timp si nici energie diseara; voi vrea doar sa stau, sa dorm si sa ma enervez (a cata oara?) ca insist in a mai pune mana pe telecomanda...
incepe cam asa...
Downshifting- ul s-a nascut din refuzul societatii occidentale (care de fapt este o expresie postmaterialista) de a deveni sclavul valorilor materiale si de a-ti consuma toata existenta alergând dupa bani, dupa o pozitie ierarhică. Downshifting- ul inseamna refuzul de a intra intr-o anume inregimentare (prin dresaj), refuzul pozitiei, refuzul salariilor mari etc. Ideea de baza este calitatea vietii individului, care este data nu de felul in care se pozitioneaza el din punct de vedere material - nu iti trebuie atit de multi bani ca sa poti sa fii fericit, multumit în viata -, ci de faptul ca poti profita, sa zicem inteligent, de timpul pe care il ai de trait, astfel încât sa nu devii un sclav al muncii. Prin urmare e vorba de o etica a muncii.
....
si continua stiintific despre noi si viata noastra tampita pusa la microscop...

miercuri, 24 martie 2010

de ziua lui

...pentru ca mai e exact o saptamana pana la ziua lui si pentru ca nu mai am rabdare pana atunci, poezia lui, una din multele frumoase....

Ce bine ca esti

de Nichita Stanescu

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea din launtrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrişneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălti ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus,
şi izbeşte-mi tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfîrşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Doua cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
doua culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurată, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

sâmbătă, 13 martie 2010

mutsugoto si detectorul de iubire

gata! gata cu schilodirea de petale a nevinovatelor flori in nemiloasele demersuri interogative: "ma iubeste?... nu ma iubeste?..."; dragostea se vede acum la RMN! acum se poate face analiza dragostei exact cum ti-ai lua sange ca sa determini glucoza din el; e simplu; un amorez va sta la monitor, iar celalalt se va intinde in sarcofagul stiintei, proiectandu-i-se imaginea celuilalt; pe monitor se va vedea apoi literalmente ce-i trece prin cap si prin ...suflet; exista trei puncte in hipotalamus, asezate intr-un fel de triunghi dreptunghic, cu unghiul drept in partea stanga; doua sunt asezate pe cateta de jos, iar al treilea sus, deasupra unghiului drept; asta asa...ca sa ne imaginam mai usor cum sunt dispuse, sau ma rog, cum le-am priceput eu azi la emisiunea tv...asa...cele doua de jos, ai zice ca nu intamplator, sunt responsabile -unul, cel din stanga- de atractie sexuala plus comportament si stimuli de profil, iar celalalt, cel de-al doilea, de placere - placerea basic, cum e sexul si mancarea...intr-un cuvant dopamina; hahahaha...pana la urma asta o fi baza?:(... cel de-al treilea in enumerarea mea si cel mai de sus in fapt si in toate ambitiile noastre, este centrul iubirii...centrul unde se concentreaza atasamentul afectiv, interesul pentru celalalt, emotia cea mai pura a iubirii, nobila ei esenta; i-as spune punctul iubirii, ca sa nu am trei centre :)...dar de ce sa nu le am, pana la urma? cum imi spunea cineva de curand dandu-mi in joaca un test si in final o lectie de logica si...imaginatie: "think out of limits", "gandeste in afara desenului si in afara a ceea ce te-ai invatat sa iei drept adevar si posibilitate"; o lectie buna in general; dar sa revin la subiect; ei bine, daca nu stii sigur de te iubeste au ba sau de te vrea doar pentru centrele alea doua de pe cateta de jos, programeaza-te la RMN! daca esti norocos, se vor aprinde pentru tine pe monitor toate cele trei "zone", daca esti mai putin norocos, se aprind numai cele doua de jos (desi pentru unii norocul se poate produce exact aici, la nivelul asta:p), iar daca nu se aprinde niciunul si te vezi in bezna adevarului, vei afla cum te-ai bucurat de compania unui talentat candidat la Oscar...
cat despre cazurile de amorezi cu toate centrele luminate, care se afla insa la distanta (fizic), stiinta a gasit iar o solutie de generatie foarte recenta: mutsugoto; mutsugoto este un sistem care doreste sa aduca ceva mai mult in comunicarea la distanta decat facebook sau simpaticul messenger; mutsugoto iti aduce lumina atingerii; si nu fac nicio metafora aici; este chiar atingere prin lumina; fiecare din cei doi are o camera web care ii urmareste miscarile si o conexiune la internet, desigur; atunci cand i se face dor de celalalt, nu numai ca poate sa vorbeasca cu el, dar poate sa si "deseneze" din lumina atingeri ce ii apar celuilalt pe trup; destinatarul nu "simte" atingerea, vede doar desenul pe pielea lui, ca un laser, ca un fum, ca o parere...de rau ca nu sunt impreuna :)))...poate parea interesant, excitant, creapy, pervers, ciudat...nu vreau sa fac vreo apreciere, povestesc doar unde ajunse stiinta asta care se straduieste atata sa ne aduca impreuna desi tot ea ne-a-ndepartat de-atatea ori...

miercuri, 10 martie 2010

te plac pentru ca te plac, ma placi pentru ca te plac

una din cele mai nereusite iubiri este aceasta iubire :( ... citisem candva ca iubirea in psihologie s-ar imparti in mai multe categorii; mi s-a parut ciudat atunci, avand crezul nestramutat ca iubirea e de un singur fel, atunci cand e, desigur...si totusi se pare ca nu e asa; si probabil ca daca stam sa ne gandim ca oamenii sunt unici, vederile lor asupra lumii si vietii la fel unice, asa e si iubirea fiecaruia: relativa de la caz la caz; asa o fi, desi tot nu sunt convinsa; or fi lucrurile relative, oamenii diferiti, dar tocmai de aceea iubirea cea adevarata ar trebui sa fie aceeasi pentru toti, ca o master key, ca un esperanto...
asadar exista cica "dragostea pasiune" tradusa simplu: te iubesc pentru ca ma iubesti; multa vreme cei care iubesc nu-si dau seama in ce iubire se afla; desi viata, in cinismul si umorul ei, le da adesea semnale si ocazii pentru a-si da seama; dar ei nu vad aceste semne sau daca le vad le ignora sau mai rau, le scuza; e incredibila inventivitatea lor la capitolul asta; si logica lor devine atat de intortocheata...ca sa ma exprim mai usor o sa-i numesc pe acestia "adevaratii", iar pe ceilalti...hmm..."fariseii"? suna dur..."egoistii"? cam aproape de adevar si totusi, poti sa-i condamni? mai bine-o sa le spun "sarbatoritii" :); adevaratii iubesc natural si sincer, asa cum simt; ofera iubire si primesc in schimb (in cazurile "fericite"), dar tristetea mare e ca primesc trocul nu pentru ei insisi, ci pentru ca au oferit deja ceva...aici e gaselnita, aici e buba; si chiar e buba; urat cuvant, nu-mi place nici cum suna, nici ce reprezinta, dar chiar se potriveste; si uite-asa adevaratii iubesc, ofera, iarta, iar sarbatoritii sunt iubiti, iarta mai rar si mai greu sau deloc si ofera numai daca primesc; se poate sta destula vreme in acest simulacru de iubire, atata timp cat adevaratul are grija sa monteze mereu si mereu lumanari in tortul sarbatoritului, iar acesta din urma le sufla flacara cu atata incantare de sine...dar uneori adevaratii obosesc si ei sa tot ofere si in mod natural sa astepte si ei - pentru ca nu cred ca exista cineva pe lume atat de altruist incat sa ofere continuu si in adancul sufletului sau sa nu astepte macar un pic de reciprocitate...si-abia atunci cand sarbatoritul nu-si mai primeste osanalele de iubire, cand nu mai pune nimeni lumanari pe tortul lui, nu mai aprinde flacara, abia atunci iese la iveala "iubirea" lui care n-a existat niciodata; si abia atunci logica semnelor de altadata isi indreapta ghebul in mod dureros si abia atunci isi da seama adevaratul ca a fost singur in adevarul lui.

luni, 8 martie 2010

la portile neiertarii

bat la portile neiertarii si sunt hotarata sa intru; vreau sa invat sa NU mai iert; nu am stiut niciodata sa ma supar visceral pe cineva; m-au suparat, dezamagit, dezgustat chiar multi oameni, unii de la care nu ma asteptam la nemernicii... m-au ranit si tot tacamul, dar nu am fost niciodata in stare sa ma supar "cu sufletul"; m-am suparat rau, foarte rau, m-a tinut supararea 10-20 de minute, o zi, cateva zile, dar niciodata intratat incat sa ma tina si sa ma atinga in esenta mea ca sa fiu in stare sa nu iert; niciodata intratat incat sa nu (mai) vorbesc cu omul acela (chiar daca nu imediat), incat sa nu-l ajut sau sa nu fac un gest de bunavointa fata de el daca mi-a stat in putinta; traiam paradoxul asta intr-un mod dubios de natural, dar asa simteam; orice om cu scaun la cap sau oamenii in general nu m-ar fi inteles, ar fi zis ca sunt nebuna; sincer, nici eu nu m-am inteles; constientizam la modul cel mai realist de multe ori, ca ma port prosteste, ca sa nu spun ca o "fraiera" ca tot se poarta acum termenul asta; imi ziceam singura "dar vita asta ti-a facut asta si asta, de ce-o ajuti?; uite-asa! pentru ca nu pot altfel"; nu mai vorbesc de faptul ca niciodata nu mi-am planificat sa fac rau cuiva, un rau din acela premeditat, periculos, cu consecinte...cel mult mi-am planuit razbunari de mosquito suparat, dar niciodata planuri diabolice, intrigi, mizerii....imi amintesc cat de ingrozita ma uitam la oamenii care spuneau cu atata ura "nu am uitat asta", "nu l-am iertat" sau tampenia aia sablon care ma irita ori de cate ori o aud "iert dar nu uit"; pai daca ierti cu adevarat, uiti! daca nu esti in stare s-o faci complet, nu mai spune aberatia asta; mai bine "n-am iertat si n-am uitat"; sau daca vrei, poftim o forma diplomata "am trecut peste, dar n-am uitat"; cu alte cuvinte, am depasit momentul, vorbim, ne purtam civilizat dar nu te-am uitat; n-am putut niciodata sa inteleg cum poate cineva sa se incarce de o asemenea otrava, sa isi concentreze energia si sufletul pe niste limite atat de inguste...imi dau seama ca pot exista situatii in viata, cand cineva ajunge sa te raneasca in asa hal sau sa iti faca un asemenea rau incat sa nu-ti mai ramana decat ura ca mod de a ramane viu; probabil ca exista; dar sunt foarte multe cazuri cand auzi ca din nimicuri oamenii se urasc visceral si mai ales hahahaha "nu se uita"(unii pe altii); neiertarea altora m-a inspaimantat tot timpul, ca o limba straina total de sufletul meu, ca o scriere cuneiforma pe care-am simtit-o cu stranii si cumplite intelesuri;
revenind, mi-am dat seama ca aceasta disponibilitate a mea pentru iertare cu care m-am falit mereu precum cu o decoratie de intelepciune, superioritate si chiar noblete crestina, imi e de fapt
un mare handicap, imi e bresa de intrare pentru toate neplacerile, dezamagirile si suferintele; asa ca bat la portile neiertarii si vreau sa intru ca sa ma train-uiesc; vreau sa invat sa vorbesc si eu limba aceea cumplita a buzelor stranse in rea strambatura, vreau sa se nasca si-n ochii mei uitatura aceea de ura pura (rima neintentionata :)), vreau sa scriu si eu povesti cu litere cuneiforme; poate asa voi fi si eu protejata mai mult, poate voi fi mai putin inteleapta, dar mai fericita sau mai linistita...