Pe pamant avem de toate Si mai bune si mai rele, Bune, rele, Si-nchisori si libertate Si-a putea si nu se poate Si noroi si stele.
luni, 27 decembrie 2010
Despre acest blog
Tinerete cu batranete si viata cu moarte
Si asa incheia basmele pe care mi le citea mama mea cu vocea ei draga, cu vocea ei calda, pe vremea cand eram copil...si acelea au fost singurele sfarsituri care nu m-au intristat niciodata; pentru ca toate se terminau fericit, cu gust de tinerete fara batranete si cu gust de voce de mama si de cuib in care nimic nu te poate ajunge...
Si-am incalecat pe-o sa si-am lasat in urma inca douasprezece luni legate din viata mea si-a altora...si niciodata nu ma bucura acest sfarsit si-n general nu ma bucura niciun sfarsit de an, de clipa, de viata, de zi, de vacanta, de om, de legatura cu om, de iubire...nu-mi place sa-mi socotesc viata, sa trag linie si sa vad balanta, nu-mi place sa se deschida in fata ochilor mei negura viitorului luminat doar de sperante sau de planuri...nu-mi place sa traiesc iar teama ca poate tocmai anul care vine imi va aduce pierderi iremediabile de oameni, pierderile de care am scapat si in anul ce-a trecut. Nu-mi place sfarsitul de an pentru ca vad oameni singuri, pentru ca parca prea multi se drogheaza simultan cu acea traire autoindusa de fericire...de fapt, nu inteleg aceasta fericire voluntara. Oamenii isi pudreaza sufletul pentru cateva zile din an si totul mi se pare cumplit de fals si de efemer...parca vezi si mai mult cat de superficiali si grabiti suntem in restul anului si-n general...de ce atata fason? de ce atata tam-tam? de ce doar acum? de ce nu mereu? sunt eu mai ciudata? sau vrem si noi macar cateva zile pe an sa ne imbracam haina cea buna si sa dansam fara grija? e de fapt un fel de a nu mai crede in ceea ce inghitim zilnic? de a nu mai vrea sa credem?...e de fapt singura pauza de fericire pe care ne-o permitem? nu stiu nici eu ce e...
Dar cel mai mult in aceasta perioada nu-mi place sa vad diferentele. De fapt, mai mult decat linia trasa si calculul totalului de peste an, mai mult decat apa opaca in care stiu ca iar o sa-mi fortez ochii in zilele ce vor veni, mai mult decat acest "hai sa ne bucuram" (un imperativ asociat cu un verb care se vrea spontan:)) ), mai mult decat toate astea ma doare sa vad diferentele. In perioada asta mi se pare ca lumea nu se mai imparte in miliarde de suflete, lumea se imparte brusc numai in doua: o parte se duce sa petreaca, iar cealalta parte ramane cu nasul lipit de geam, privind inauntru la cei care petrec, cu ochii tristi, cu burta goala.
Asta de fapt ma omoara. Evident ca asa este mereu, ca lumea e impartita in nefericiti si restul - nu as indrazni sa le zic fericiti, dar oricum, oameni care sunt cat de cat in echilibru cu ei insisi si cu viata lor; insa acum, acum parca cei care sunt in acest echilibru se imbraca de sarbatoare, isi pudreaza si mai imbujorat fetele, fac si mai mult caz de fericirea lor ...si n-ar fi nimic rau in asta si as fi si eu fericita pentru fericirea lor, daca nu as sti de ceilalti...daca as putea sa uit de ceilalti... si parca cu cat stralucesc petrecaretii mai mult, cu atat mai gri si mai ponositi se fac ceilalti. Si mereu am avut o slabiciune pentru cei slabi, pentru cei cazuti, pentru cei loviti.
De-asta nu-mi place perioada asta. Pentru ca nu pot sa nu vad si mai acut ceea ce ma doare oricum tot timpul. Pentru ca parca imi tranteste cineva cu zgomot in fata singuratati, neimpliniri, angoase, frici, nelinisti, suferinte, tristeti, pierderi, neiubiri si de parca nu ar fi de ajuns, peste toate astea imi presara ranjind neputinta... certitudinea ca imi este imposibil sa schimb ceva sau sa schimb mare lucru; si ca o gluma trista bine ancorata in proportiile cuvenite...taica-meu m-a consolat mereu: nici Mantuitorului nu i-a reusit...
joi, 23 decembrie 2010
cand cuvintele nu mai au cuvinte...
vineri, 10 decembrie 2010
Ambitii
Ningea ieri cu viscol si cu vant
in linii mazgalite-anapoda
pe-o coala transparenta de desen
crescuta intre cerul alb si-ntre pamant.
Mi-ai spus ca ai fi vrut sa fie
Doar linii drepte si tacute pe hartie,
Cu fulgii muti, cazand cuminte
Ca in ninsorile de munte.
Ti-am spus ca mie-mi place
ninsul si asa:
bezmetic, aiurit, haotic,
Ca doar zapada-as vrea sa fie
sa creasca-n mine alb... a bucurie.
Insa in sinea mea doar eu stiam,
Cum as fi vrut sa fi putut
sa ordonez eu totul de la inceput,
si sa asez cu degetele mele
haoticul desen
in linii paralele,
Sa iau de mana fiecare fulg
si sa-l punctez apoi pe coala
ca un demiurg,
tacut, cuminte, linistit
asa cum stiu ca... ti-ai dorit.
sâmbătă, 4 decembrie 2010
miercuri, 1 decembrie 2010
mi-e inca dor
mi-e inca dor de tine,
mi-esti inca drag si dus,
mi-e inca dor de minele cu tine,
si inca te astept, iubitul meu,
din zori subtiri de ziua
si pana la apus...
La multi ani, Romania mea!
duminică, 21 noiembrie 2010
numai privirea
Cateodata esti palid-
ochii nu-ti mai sunt mare albastra-
se fac cer inalbit,
dara de zbor incolor,
de pasare maiastra...
nici buzele nu-ti mai poarta
urmele dintilor rosii,
sunt palide -
padure fanata -
incat mi se face teama,
ca ai putea sa te stingi dintr-o data.
Iar degetele...
degetele tale lungi
ce ma transcend
de fiecare data
in valsurile lui Chopin
sunt reci si ele
ca ramuri inghetate iarna.
insa privirea...
privirea e aceeasi!
acelasi foc, aceeasi nebunie,
in care-mi place sa m-arunc
si sa cobor in vrie.
sâmbătă, 20 noiembrie 2010
prezumtia de omenesc
probabil ca ne-am mercantilizat si noi dupa modelul americano-capitalist si nu mai stam sa facem decat aprecieri pragmatice, mai potrivite oricum decat aprecierile literare... "valabil" suna oricum mai practic decat afabilul "cumsecade"...omul nu mai e cumsecade ca om, ca structura, el e valabil; adica, urmand chiar principiile economiei, el poate oricand sa-si ia talpasita din termenul de valabilitate...el e valabil pe o perioada de garantie, iar tu stii ca in perioada asta de garantie ar trebui sa obtii de la produs ceea ce producatorul ti-a garantat cand l-ai achizitionat; sau nu...
asadar nu mai aud angajamente pe termen lung sau afirmatii stampila cum a fost candva "cumsecade"; traim si intr-o epoca in care nu mai avem timp si nervi sa fim cumsecade, poate...abia avem timp de noi, ce sa ne mai intereseze (de) altii? cand se face verde la semafor si cel din fata nu tasneste imediat ca la curse, e imposibil sa nu se gaseasca instant cativa soferi din spate care sa nu claxoneze isteric sau sa nu spurce verbal; niciunul dintre isterizati nu are rabdare sau timp sa se gandeasca la omul de la volanul masinii din fata; niciunuia nu cred ca ii trece prin cap ca exista posibilitatea ca acel om sa nu se simta bine, sa fi trait chiar in ziua aia sau chiar cu zece minute inainte o drama, sa fi primit vreun telefon din acela care iti paralizeaza sufletul si Doamne, cate framantari mai poate avea sufletul omului...desigur, e posibil ca intarziatul sa tina in loc cardul de victime din spate doar pentru ca i-a scapat telefonul pe jos sau pur si simplu pentru ca e mai indolent, ca sa nu ii spun altfel...dar ma gandesc ca e de preferat sa punem in fata omenia si cumsecadenia, macar pana trece suficient timp ca sa ne convingem de adevar; si spun asta in general; la fel si la munca, in lift, pe strada, in supermarket, oriunde...daca toti am acorda o prezumtie de omenesc inainte e a ridica piatra, sigur ne-ar fi tuturor mai bine; stiu ca sunt voci care spun ca e de preferat sa nu-ti asumi astfel de riscuri si ca e mai bine sa apuci sa lovesti primul, decat sa fii cumsecade si apoi sa regreti; totusi, mi-a ramas in minte o emisiune in care s-a discutat despre cersetori si despre faptul ca de cele mai multe ori banii dati acestora ajung la mafia care se afla in spatele lor; Florin Piersic a zis ca prefera sa piarda acea bancnota de un leu, chiar stiind ca e posibil sa nu ajunga in buzunarele cersetorului in cele din urma, decat sa traiasca cu gandul ca ar fi putut sa il ajute, dar nu l-a ajutat, iar acela ar fi putut fi chiar un caz adevarat...asta e un exemplu de asumare a riscului, de curaj si expunere cu buna stiinta pentru o idee de omenie; si mi-am mai dat seama de ceva: si ura, dar si iubirea si omenia sunt contagioase; au calitatea asta de “a se lua”; desigur, ura, ca orice lucru rau, se deprinde mai usor si mai repede; dar si iubirea se poate transmite, din fericire…si ea e contagioasa
sâmbătă, 6 noiembrie 2010
parintii nostri
sa ridice mana sus cel care nu si-a suparat niciodata parintii! hahaha! da, eram retorica, desigur! stiu ca nu voi zari nici macar vreun deget prin aer! toti ne-am suparat parintii mai mult sau mai putin si toti ne-am suparat macar o data pe ei; ne-am suparat pentru sfaturile lor pisaloage, pentru libertatea ingradita de grija lor niciodata adormita, ne-am suparat pentru greselile pe care am considerat ca le-au facut fata de noi; in timp (din pacate) am ajuns si eu sa respect si sa inteleg mai bine institutia parinteasca, incat acum chiar mi-e greu sa fiu de acord cu faptul ca si parintii fac greseli, desi este evident ca fac si ei greseli, dar stiti ceva? greselile lor sunt pardonabile si asa trebuie sa fie: pardonabile! nu ma refer la lucruri extreme sau grave sau traumatizante, sa ne intelegem, ci la greselile omenesti, greselile de zi cu zi; cu toate acestea, n-am sa va spun "iertati-va parintii!" ci "nu va suparati (pe) parintii vostri!"; nu pierdeti timp din viata voastra, dar mai ales din viata lor, pe suparari ce nasc hauri; nu amanati telefonul prin care le auziti vocea, dar mai ales prin care va aud ei vocea; mangaiati-le sufletul cu vocea voastra balsam; va supara? va bat la cap? trageti aer in piept de doua ori inainte de a lovi cu vreun cuvant; va veni o vreme cand veti vrea sa va mai bata macar o clipa la cap si in suflet glasul lor de altadata; cand veti vrea sa auziti macar un cuvant din toate banalitatile pe care vi le insira acum plictisitor sau enervant...va cheama pe la ei sa va mai vada si ei un pic si n-aveti timp? renuntati un pic din timpul vostru pentru o iesire la bere si duceti-va! mai ales voi, cei care ii aveti aproape, fiti constienti de norocul asta si traiti-vi-l! puteti sa le daruiti ceva, orice? nu amanati si faceti-le bucuria asta! si fie-va mila de ei cand va roaga sa nu va puneti in pericol in vreun fel; ganditi-va la sufletele lor stranse de grija, la teama aia cumplita care le toarna acid in suflet sau ii apasa ca un bolovan; fiti copiii lor buni, ca sa nu se simta singuri niciodata!
vineri, 5 noiembrie 2010
azi nu e loc de titlu
ca l-am iubit, e limpede...primele cuvinte de pe acest blog, cuvintele sale, mi-au fost si mi-au ramas crez si stau scrise de la inceput pe frontispiciu; printre primele mele post-uri au fost cuvinte nascute de mintea sa; in iunie anul acesta mi s-a strans inima cand s-a anuntat ca nu-i era bine; aveam un cumplit deja-vu, dar ma incapatanam sa gandesc bine; de data aceasta, de aceasta ultima data, cu putin timp inainte sa se anunte ca iar nu-i este bine, tocmai postasem o alta poezie de-a sa pe blog; printre cele cateva carti pe care le tin permanent la capatul patului a stat mereu si o carte de-a sa; imi facea bine sa-l citesc inainte sa adorm;
de aceea probabil azi am simtit in mod atat de firesc o adiere de singuratate si de gol; pentru ca imi era familiar si il simteam aproape;
ma doare sufletul sa stiu ca nu mai e; ma doare adanc si posomorat numai gandul ca ar mai fi avut atatea de spus si de facut; ma mahneste cumplit gandul ca i s-ar mai fi cuvenit macar cateva zeci de ani in plus, nu numai pentru ce-ar fi putut sa ne mai ofere, cat mai ales pentru cat ne-a oferit pana acum; da, i s-ar fi cuvenit si ar fi meritat un dar de ani in plus, o dispensa de moarte; da, ar fi meritat sa nu (ne) fie asa de muritor...
azi dimineata, fara sa stiu ca se dusese, auzisem doar ca e grav, m-a lovit soarele in privire si mi-a trimis instantaneu gandul la el; era un soare neobisnuit pentru o dimineata de toamna; parca prea cald, parca prea luminos; si ma uitam asa inspre soare si ma gandeam la Adrian Paunescu; si aveam ganduri simple, nu-mi mai treceau prin minte versuri de-ale lui, ma gandeam doar ce mult cred ca i-ar fi placut si lui soarele asta pe care nu-l vede acum ca e bolnav, foarte bolnav; si tot cu gandul la el, imi treceau prin retina, armonios ca o trecere moale de maini pe un pian, toate culorile acestei toamne caldute; si priveam cu ochii mei, dar ma gandeam la ochii lui; dar in mod diferit de cum ma obisnuisem, ma gandeam la ochii lui de om, nu la ochii lui de poet; pur si simplu omeneste imi parea rau de aceasta dimineata pe care nu o vede...
avea poezia limpede, geniala, curata, armonioasa; cand il citeam, parca ascultam Vivaldi; si mai avea ceva: era tulburatoare, avea iubire, avea pasiune, avea emotie si mai ales... avea suflet
ma simt neputincioasa si mult prea mica sa spun mai multe; mi se pare prea putin si prea modest sa vorbesc eu despre un om si despre un poet covarsitor;
poezia lui vorbeste prin ea insasi; acum imi doresc doar sa vad ca natia noastra il va cinsti asa cum a meritat-o; imi mai doresc sa pot sa cred crestineste in lumea de dincolo si sa stiu ca e linistit in sfarsit acolo; pentru ca prea trist si prea fara liniste in suflet mi se pare ca s-a dus... acum doar asta mi-ar mangaia sufletul: sa pot sa cred ca se odihneste si ca pe sufletul lui s-a asternut lumina.
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!
miercuri, 3 noiembrie 2010
mic eseu despre convietuire
marți, 2 noiembrie 2010
SOS tara mea
sunt din ce in ce mai trista si mai deznadajduita pentru ce se intampla cu tara asta, in tara asta...nu stiu daca e de vina saracia sau numai saracia, nu stiu unde s-a rupt banda, in ce punct au deraiat lucrurile precum scanteile artificiilor; nu mi-am imaginat ca vom ajunge aici, urmaream "evolutia" lucrurilor, vedeam ca situatia e rea, dar speram, speram sau mai degraba nu voiam sa accept ideea ca nu-si va mai reveni; adica era ca si cum m-as fi aflat intr-o masina care merge din ce in ce mai prost, dar despre care aveam convingerea ca se va redresa cunoscand-o de atata vreme si stiindu-i calitatile tehnice; era evident ca merge extrem de prost, dar nu avea loc in mine gandul ca se va darama; acum asta e: gandul asta ma cuprinde din ce in ce mai mult; a scazut atat de mult calitatea oamenilor (nu-mi place asocierea ultimelor doua cuvinte, e prea mercantila pentru gustul meu, dar e expresiva), a nivelului de gandire, de abordare, a nivelului de trai, incat singura cale pe care-o mai vad ramasa, este calea pierzaniei; nu credeam in disparitia popoarelor sau mai bine zis nu voiam sa cred, stiind foarte bine ca au existat cazuri in dainuirea umanitatii de pana acum; era dincolo de orice imaginatie si imi permiteam chiar sa rad numai la gandul ca poporul meu ar putea-o pati; dar acum o spun cu frica, o spun soptit: incep sa cred ca ne vom duce de rapa, dupa cum bine spunem chiar noi pe romaneste; de fapt, chiar intr-o rapa imi pare c-am cazut cu totii si nu mai vad cum ne-am mai ridica de aici; ma ingrozeste nivelul de pe strada, din trafic, din parlament, din scoli, tupeul, nesimtirea, marlania, incultura, superficialitatea; e o lipsa generala de respect, de bun simt, de aplecare crestina, nu mai avem valori si nu ne mai pasa de ce ne-a mai ramas, e haos, scarile sunt cu josul si cu dosul in sus, nu mai avem omenie in noi, ne transformam hidos; am cateva zeci de posturi tv romanesti si nu reusesc sa zabovesc pe niciunul dintre ele mai mult de cateva minute; vulgaritatea si josnicia sunt la ele acasa; emisiunile sunt gaunoase, nu vorbesc despre nimic important sau interesant; inteleg ca televiziunile sunt comerciale, dar ce vand pentru banii pe care ii primesc? numai mizerii; ma ingrozesc generatiile acestea juvenile care plutesc si care vor fi adultii de maine;
poporul asta devine o bestie uriasa cu instincte joase si ratacind in intuneric.
nu stiu ce s-a intamplat, cum de s-a ajuns aici? sunt constienta ca discutia e muuult prea complexa pentru a fi dezvoltata aici, ca resorturile care au declansat caderea in rapa sunt multe si complicate...
suntem chiar atat de slabi? ni se dilueaza esenta de oameni si esenta de neam, devenim din ce in ce mai inconsistenti, mai inodori, mai incolori...ce se va intampla cu noi?ce va mai ramane din noi?oare chiar nimic?
ma gandesc ca atunci cand simti ca te scufunzi, cand simti ca esti pe moarte sau cand esti aruncat intr-o lupta care te sleieste, daca ai o esenta tare gasesti chiar si in ultima clipa cateva resurse pentru emergenta; exact asta ma ingrozeste acum: daca noi nu avem aceasta esenta? sa-mi fie cu iertat, dar nu mi se pare ca am avut-o de-a lungul timpului; uneori mi se pare ca am supravietuit ca popor pentru ca am fost un pic smecheri si ne-am mai fentat din cand in cand soarta sau pentru ca am avut cu noi sticluta cu saruri a hazului de necaz, dar nu neaparat pentru ca am fost - cum zice englezul - "tough"; cu siguranta am avut si noi momentele noastre de rezistenta reala, poate; oricum, una peste alta mi se pare ca sunt impertinenta sa imi permit sa emit eu judecati legate de o natie intreaga, natie pe care, desi buboasa si rapciugoasa cum mi se pare in ultima vreme, inca o mai iubesc sau cel putin, inca imi e familiara...
cu toate ca stiu ca avem si cateva minunate calitati, cred in genere ca suntem nascuti sub o zodie slaba, cu toate acceptantele cuvantului; si daca este asa, ce ne mai poate salva? ne-o fi venit sorocul sa pierim? s-o fi terminat cu smecheria si driblingurile printre picioarele sortii? ne-o fi cernut sita vremii pana n-am mai ramas decat nisip?
sau poate totusi, ma insel? poate totusi, gresesc? si totusi, ce mult as vrea ca sa gresesc...
marți, 26 octombrie 2010
Casa de nebuni de Adrian Paunescu
In ultimele zile ale iubirii noastre,
Eu iti spuneam cuvinte si tu, cu ochii uzi,
Pareai neputincioasa si sa le mai auzi
Si ma temeam sa caut sau sa presimt dezastre.
Si-n noaptea dinaintea plecarii spre niciunde
Eu iti strigam ca ninge, plangand la telefon,
Si-aveai atata pace si viitor in ton,
Ca nici acum nu banui ca te puteai ascunde.
Nu cred ca are dreptul o dragoste sa moara
Ca intre doua bestii, tacut si indecent,
Si fara un adio si un avertisment,
Si fara o urare de drum, elementara.
Astept sa-mi spui ca suntem, atunci cand ai sa suni,
Ori eu, ori tu, ori ambii... la casa de nebuni!
duminică, 19 septembrie 2010
cu botul pe labe
vineri, 17 septembrie 2010
versiunea mea originala
joi, 16 septembrie 2010
ce nu ti se spune
sâmbătă, 4 septembrie 2010
cum era?
duminică, 15 august 2010
Oh!locurile cum vorbesc...
sâmbătă, 14 august 2010
prietenii circumstantiale
joi, 12 august 2010
despre (in-) egal (-i)
in doi
marți, 6 iulie 2010
infidelul loial
joi, 24 iunie 2010
antiteza
duminică, 20 iunie 2010
batrani
miercuri, 9 iunie 2010
oamenii de langa noi
joi, 3 iunie 2010
ce vor barbatii?
nu pot sa pricep cum sunt ei vanatori daca le tremura pitpalacul pentru ce a fost, pentru ce a trait ea, pentru ce este pana la urma trecut? la ce ii ajuta sa stie? si daca sa presupunem ca ar primi adevarul, cu ce i-ar ajuta? care ar fi rezultatul? sa se compare? exista riscul sa iasa prost din comparatii...calatoriile unei femei prin relatii nu sunt intotdeauna in directia mai buna, asa ca exista riscul ca domnul actual sa ceara detalii din trecut, sa vrea si sa primeasca adevarul si sa constate ca nu-i convine atunci cand il afla; asadar, tot acest "aflat" are toate calitatile pentru a deveni continua sursa de stres, de comparatii, de intrebari, de suspiciuni, chiar de certuri; si-atunci ma-ntreb "la ce bun?"; uneori am impresia ca si-ar dori sa afle ca ea este pura, nevinovata, neatinsa, nemarcata de fostul (fostii), intr-un cuvant netraita, desi pe multi i-am auzit declarand ca nu (mai) vor virgine...o fi oare vreo bravura? in realitate vor toti virgine, de fapt? (oricum, urat cuvant, mi s-a parut intotdeauna, culmea: vulgar); pentru ca, intr-o logica simpla daca nu mai vrei virgina, in mod clar iti asumi o femeie cu trecut; iar un trecut presupune tot tacamul, presupune v i a t a; adica este evident ca acea femeie a trait iubire, asteptare, dezamagire, fericire in acel trecut al ei; de ce nevoia asta morbida de a sti detalii??? de ce trebuie sa conteze aceasta realitate inevitabila din moment ce ai ales-o pe ea? ai ales-o pentru ca ti-a placut ea esenta, dar ea esenta nu a vegetat pana s-a napastuit cu tine...a trait! asa cum ai trait si tu! si-atunci? e normal sa vrei sa stii "istoricul" ei; asta pot sa pricep; adica e normal sa ai in cap inainte de a incepe ceva, un CV al celui de langa tine; e de bun simt, e ca si cum te-ai gandi sa te informezi un pic despre tara pe care urmeaza s-o vizitezi (si in care poti chiar sa te stabilesti), dar sa insisti pentru detalii - unele chiar dureroase pentru ea si inevitabil si pentru tine din cauza reverberatiilor produse - asta nu pot sa inteleg; in plus, te indepartezi de esential; in loc sa primeze calitatile ei de om, de femeie, felul cum stie ea sa te faca fericit, conteaza ce a trait ea; ma gandesc uneori ca sado-masochismul asta al lor de a investiga trecutul ei, ii face sa creada ca au niste garantii in plus; mare prostie; cu alte cuvinte, stii in ce ape te scalzi; apele insa se schimba in functie de multe; asa ca in final, nu ai nicio garantie...femeile nu par a avea astfel de curiozitati sau cel putin nu la nivelul asta; femeia are si ea limba ascutita cand vine vorba de vreo fosta in care "al ei" (ce enervant apelativ) a investit mult candva...dar o apuca scormonitul cand e nesigura pe el sau cand stie ca-i lipseste ei ceva ce fosta avea din belsug (si asta pentru ca a insistat sa-l intrebe pe el, iar el a facut greseala sa-i spuna - ei, vanatorii, nu obisnuiesc sa-si povesteasca trecutul)...oricum, parca ele nu pun asa la catastif, cum pun ei; pe scurt, ei pun la catastif dintr-un spirit investigator preventiv, iar ele din furie vindicativa de femeie; oricum, revenind, mi se pare o proasta si naiva idee sa investighezi trecutul prezentei tale; risti, daca nu sa fii mintit, sa te paleasca un adevar care sa te urmareasca poate, o viata intreaga; asa ca, decat sa iti petreci viata asa, mai bine te bucuri de prezenta dumitale, de 'mneai, o descoperi asa cum e ea, iar daca mai ai si norocul sa constati ca e ce ti-ai dorit, poate te straduiesti sa nu-i devii si tu trecut...
miercuri, 2 iunie 2010
luni, 31 mai 2010
de ce se despart oamenii ?
joi, 6 mai 2010
disciplina bulinelor
ma gandeam deunazi ca, asa cum iti organizezi bulinele pe foaie sau sosetele-n sertare, tot asa o ordine si-o disciplina relationala nu pot sa iti aduca decat beneficii; de fapt, tocmai din cauza unei totale indiscipline au multi dintre noi de suferit in relatiile in care ne ducem viata zi de zi; asa cum iti certi copilul si-l ameninti cu diverse si imediat apoi il iei in brate si-l mangai, tot asa, cand iti propui sa-l faci pe cel de langa tine sa inteleaga una alta si-l certi, si-i reprosezi, si-l bati la cap, iar apoi te inmoi la prima gluma buna sau la primul sarut de care ti-era dor, tot asa strici totul prin marea ta indisciplina; desigur, pot fi momente cand te saturi chiar tu de vocea ta stridenta si nemultumita si vrei liniste si...taci; mai pot fi momente cand stii bine ca gresesti cedand, dar iti place dulcea ta greseala...pentru ca pur si simplu ti-era dor de un sarut; gre-sit!
indisciplina asta siroposo-lesioasa te va duce la pierzanie! cu cat te vei tine mai tare, cu atat vei avea de castigat: respect, interes, chiar iubire *acolo unde e cazul); cu cat iti vei respecta tu in primul rand disciplina impusa, cu atat vei avea ordine in ganduri, in suflet, in viata; valabil pentru toate relatiile; orice fel de relatie; acolo unde ai vrut sa corectezi o greseala reala, desigur, pentru ca nu ma refer la iluzii sau suspiciuni aberante, corecteaz-o pana la capat, cu tot cu efectul after; pune spirt pe rana si fii surd la tipete, chiar ale tale de-ar fi, mai ales ale tale! daca dupa ce faci scandal, dupa ce te perpelesti, vituperezi, arati cu degetul tot tu te-nmoi, aplanezi, impaci, mangai, saruti esti pierdut!
joi, 22 aprilie 2010
la cules de bumbac cu ochii peste gard
miercuri, 24 martie 2010
de ziua lui
Ce bine ca esti
de Nichita Stanescu
E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea din launtrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrişneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălti ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus,
şi izbeşte-mi tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfîrşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Doua cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
doua culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurată, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.