Urări de majorat

             Astăzi, fiica unei prietene împlinește optsprezece ani. Am sunat-o pe maică-sa și am cerut-o la telefon pe fată. Nu mă pregătisem cu vreun discurs. "Sănătate și iubire" urez mereu. E greu să fii original când trebuie să faci o urare. Totuși, mă străduiesc pe lângă cele doua vorbe de mai sus să mai spun câte-o urare ad-hoc legată strict de omul urat, ceva numai pentru el, ceva aidoma unui dar micuț și personalizat de vorbe. Te poate bucura un dar de vorbe mai mult decât orice alt dar, dacă vine atunci când ai mare nevoie de el sau dacă vine de la cineva care contează pentru tine. Mi-a răspuns la telefon și, copil ultraeducat, nu a putut să mă salute altfel decât era obișnuită, deși i-am zis de atâtea ori să mă tutuiască. Mi-a zis cald "Bună ziua!". Am înțeles-o. "Sărut mana" este demodat, probabil. Oricum, mi-ar fi picat și mai prost, cu siguranță. Ce să zic? I-aș fi zis să îmi zică "Salut!", dar știam că educația primită n-o s-o lase. De unde să știe ea că eu mă simt cam de vârsta ei, chiar un pic mai micuță, de șaisprezece ani, nici măcar de optsprezece? Că nici nu știu cum am ajuns să-mi zică "Bună ziua" ea, un copil de optsprezece ani și "vă rog să mă scuzați", alți copii ca ea, de care mă lovesc - de exemplu - din greșeală pe strada? Nu știu cum mă despart anii ăștia de ei, că eu nu mă simt în șleahtă cu companionii mei de leat, eu mă simt în grupa mică, împreună cu ei. Dar, revenind la urare, gândindu-mă la darul meu personalizat de vorbe, m-am gândit: de ce ar avea nevoie un debutant în viață?

Ce gânduri i-ar prinde bine? Păi, i-ar prinde bine să aibă un vis, două, chiar mai multe, de care să se țină, la care să nu renunțe. Între noi fie vorba, am vrut să-i spun frumos "vis" ca să cadrez cu o anume tonalitate eufemistica a scrierii, dar, după trecerea mea prin timp de până acum, i-aș zice "țel". "Obiectiv" ar fi și mai bine, dar nu vreau să vin cu apucături corporatiste în text. Dar da, un țel măcar, dacă nu două-trei, urmărite cu obstinație și muncite cu tenacitate sunt piatră de temelie în viață. Plutitul în derivă, chiar pe o mare senină, rămâne plutit.

           I-ar prinde bine nu să nu întâlnească ticăloși în viață, pentru că îi va întâlni oricum, dar să tragă concluziile potrivite din întâmplările prin care va trece. Pentru că va trece. Nu traume, nu psihoze, nu sechele, nu obsesii, nu temeri, nu descurajări, ci doar concluzii corecte. De ce nu, poate și un al șaselea simț pentru detectarea ticaloșilor și ticăloșiilor înainte de orice coup d'état și mai ales de coup d'esprit. Dar detectatul ăsta nu e chiar așa de simplu cum crede omul, vorba reclamei...Vine în timp. Cine are cap să tragă concluzia potrivită la timpul potrivit, s-ar putea să beneficieze mai devreme de acest serviciu de autoresuscitare.

           I-ar mai prinde bine să nu repete greșelile, ca să nu fie chemată la recapitularea lecțiilor. Am auzit odată la radio un proverb polonez "cine se împiedică de două ori de aceeași piatră, merită să-și spargă capul". Eu, personal, m-am împiedicat de atâtea ori de aceeași piatră, încât mi-e și rusine să recunosc câte vânătăi am "la" cap...Ba chiar, recidivând, nu puteam să nu constat cu cinică analiză, cum parcurg exact același tipar, niciun milimetru à côté. Mă și gândeam "băi, dar fidea îmi sunt greșelilor. Incredibil cum mă "(re)produc"." Așadar, i-ar fi fost de urat să nu se împiedice de aceleași pietre cu ineptă perseverență. 

            Pe lângă urări, i-aș mai da să vadă un film cu Jim Carrey, "Yes Man". Un film despre aruncatul cu capul înainte. Hai să fim inconștienti și anormali. S-ar putea să ne placă sau chiar să ne prindă bine. Și hai - vorba cuiva - să regretam ce-am făcut, decât ce n-am făcut. Hai să ne trăim momentele și riscurile. Mai bine așa, decât somn dulce.

             N-aș vrea să uit să-i spun, să se prețuiască pe sine, onest și cald.

            I-as mai ura să înteleagă din timp că nimic nu se face cu de-a sila. Nici munca, nici dragostea. Și că peste fiecare concluzie corectă, ar putea desena un zâmbet. Îi va ține de cald și ei, și celorlalți.

            Și cred că dacă m-aș mai gândi mult, aș mai avea ce s-o sfătuiesc, sub forma asta voalata de urări, dar știu sigur că cea mai mare parte din ce-ar auzi de la mine, va verifica pe propria ei piele, pentru că nimeni nu e scutit de pragul prea jos de dat cu capul și, până la urma, ăsta este și farmecul vieții. 

Să treci prin ele și să înveți.

Iubiri fără ecou

A suferi de iubire neîmpărtășită este una dintre cele mai grele suferințe la care te poate supune viața, Dumnezeu, întâmplarea și, în mod absolut natural, tocmai acela pe care il iubesti. Iubirea neimpartasita e o cumplita povara pentru ca nu e om pe lumea asta care sa nu-si doreasca sa primeasca raspuns de la capatul celalalt. Nu am auzit si nu cred ca voi auzi vreodata de vreo iubire cu cauza de la inceput si pana la sfarsit pierduta care sa reziste prin ea insasi. E un principiu de fizica pura, pana la urma. E ca si cum ai tine in priza un cablu deconectat de la aparatul lui. Este o energie care se transmite, insa moare pe drum. Cred ca pana si calugarii in chiliile lor, isi doresc sa fie iubiti de Dumnezeu, asa cum si ei il iubesc pe El, cu spirit si suflet. Dar nu s-a nascut inteleptul filantrop care sa dea iubire, fara sa vrea si el pentru el, iubire. 

Ce fac insa cei care sunt iubiti, dar nu pot iubi, nu pot raspunde iubirii primite, nu pot oferi? Optiunile sunt numarabile. As zice ca sunt vreo trei: pot refuza iubirea rece, ferm si fara sa se uite in urma, pot primi iubirea si se pot bucura in mod incorect de ea, pot primi iubirea sperand sa se nasca in timp si in ei ceva. Prima mi se pare cea mai sanatoasa si mai dreapta. A doua mi se pare o marsavie fara margini. Ultima mi se pare un compromis maladiv cu slabe sanse de implinire in viitor. Pot exista sanse ca acest raspuns la iubire, mai mult din fair play, decat din simtire, sa devina in timp o iubire, culmea, chiar veritabila, insa aceasta iubire nu va avea niciodata atributele unei iubiri naturale. Va fi o iubire nascuta in vitro. 

Orice iubire este asezonata cu speranta. Iubirea fara speranta, fara perspectiva, fara viitor, nu apuca sa faca prea multi pasi. Cele doua notiuni sunt intrinsec legate, nu pot exista in mod independent una de cealalta. Asa ca atunci cand se stinge speranta, se stinge si sora ei siameza, iubirea. De aceea caderile din iubirile golite de sperante -sperante desarte, desigur - sunt cumplite. 

Asta ii tine pe cei care iubesc: speranta, de cele mai multe ori golita de miez. 

Pe unii ii mai tine indragostirea de propria indragostire. Acestia raman in iubirile lor fara final de dragul senzatiei de a iubi. Le place atat de mult sa se simta indragostiti, incat uita si vor sa uite de adevarul ca nu sunt iubiti si ca foarte probabil nu vor ajunge niciodata sa fie iubiti.

Cred ca este foarte dificil si pentru cei care inteleg ca sunt iubiti, insa nu pot iubi. Nu poate fi nimeni silit sa iubeasca, nici macar atunci cand primeste o superba iubire. Nu trebuie nimeni acuzat ca nu iubeste, fiindca e iubit. Da, sunt condamnabili cei care profita in mod josnic de sincera iubire a altora, dar aceia care sunt iubiti si sunt sinceri cu neiubirea lor, nu pot fi acuzati. Pot fi acuzati de cruzime, dar stau si ma intreb totusi, pana la urma, ce e mai crud? sa recunosti ca nu poti iubi ori sa te lasi iubit stiind ca nu vei oferi niciodata nimic sau stiind ca la un moment dat adevarul va iesi la iveala? 

Culmea e ca iubirile fara raspuns se intretin prin propria drama. Cel care iubeste renunta greu la speranta si chiar si atunci cand intelege ca se indeparteaza de speranta, el totusi, lupta in continuare. 

Tocmai asta e una din superbele trasaturi ale iubirii: lupta. Lupta pentru celalalt, lupta pentru iubire. Este impresionant sa asisti la astfel de lupte, este deopotriva trist, dar si un simplu, foarte natural si deci, foarte crud fapt de viata.

Susan Boyle - I dreamed a dream

  

Iat-o cum vine: șleampătă, demodată, simplă, un pic caraghioasă, antimodel de femeie. Nu a văzut coafor sau cosmetician, nu are nicio nuanță de sofisticat nici în vorbă, nici în port. Și iată cum e primită: exact așa cum se înfațișează. I se pune eticheta înainte de-a deschide gura, iar când o mai și deschide, i se lipește bine de tot. Nu bănuiește nimeni ce greșeala face și ce urmează să audă de la femeia asta simplă care vine dintr-o "adunare de sate". I se pun câteva întrebări de introducere, ocazie în plus pentru cei mulți să-i mai coloreze eticheta după ce-i aud răspunsurile. Dar ea parcă plutește peste toate impresiile astea. E singură în fața tuturor, optimistă, simplă, sinceră, de mână cu visul ei. Nu o oprește nimic din curățenia ei. Își dorește doar să cânte. Și cântă. Și eticheta se desprinde luată de muzica ei. Și toată acea prima impresie generală, superficială, grăbită, cinică, se prăbușește. Și nu ai cum să nu te gândești privind acest moment, la câte întâmplări de acest fel nu am fost martori, complici, instigatori. Ce ușor ne grăbim să îngropăm sub impresii ușuratice oameni valoroși, talente, oameni care au muncit, oameni care au atât de mult de oferit...Cu toate astea, nu ma îngrijorez. Talentul veritabil triumfă peste orice. Are doar nevoie de puțină șansă; din păcate, da! și de puțin marketing. Momentul ăsta simplu de televiziune, de comercial, la care m-am oprit acum, este o veche și răstrăită lecție despre cum ne grăbim, despre cum nu dăm șanse, despre cum judecăm repede și de multe ori, din păcate, rău. 

Însă mai mult decât asta, este o lecție despre idealuri, despre optimism, despre a nu renunța și despre a crede chiar și atunci când pare incredibil. Este o lecție despre simplitate și frumos, despre modestie, despre a-ți trăi în cele din urmă, visul visat.

A dăinui încredere

Engleza are o expresie pe care Hollywood-ul a adus-o adesea în prim plan prin filmele lui mai mult sau mai puțin scrise adânc: "to build trust" - "a construi încredere", dacă ar fi să-l traduc word by word, cum s-ar zice tot pe limba holiudiană. Noi avem două expresii mai consacrate: "a avea încredere" - în cazurile fericite - și "a căpăta încredere" - în cazurile care în care presupui că s-a depus ceva muncă în spatele acestui rezultat. Deși cred și am crezut întotdeauna ca limba noastră are atâtea minunate valențe, sensuri ori întortocheri de sensuri, totuși, prefer de departe această expresie din engleză sau mai bine spus, întelesul pe care îl dă ea, și, de fapt,  mai ales imaginea la care te trimite, pentru că despre asta este vorba până la urmă: de construcție. Până ajungi să ai încredere, până ajungi să capeți încredere - pe munca ta, a celuilalt sau prin cine știe ce noroc divin - trebuie să construiești, să zidești, să durezi încredere. Uite că noi avem și sinonimele astea pentru "a construi": îl avem pe "a dura" și pe superbul "a dăinui". Și nu știu câte din fluxurile pe care ajungem să le schimbăm într-o viață cu ceilalți, au nevoie de atâta muncă, precum acest simplu "sentiment de încredere". Puține, poate. Sau nu așa de multe. Probabil că prin muncă și cu muncă ajung cele mai alese trăiri pe care oamenii le au unii cu ceilalți, să fie înnobilate. Pentru mine, construcția acestui sentiment a fost întotdeauna anevoioasă, cumplit de anevoioasă. Poate pentru simplul fapt că pentru mine însămi nu am reușit nici până acum să durez trainic această construcție, s-o durez solid și de neclintit ca pe... o moară de vânt, de exemplu! N-am reușit pentru mine, n-am reușit nici pentru ceilalți. Parcă mi-am zidit întotdeauna construcția pe nisip, pe ape mișcătoare, pe vânt, pe mlaștini. Nu știu ce element de zidărie îmi lipsește, nu l-am reperat nici până acum, dar știu sigur că, fie îmi lipsește ceva, fie am prea mult din altceva. Probabil prea mult din experiențe proaste sau o prea mare teamă de risc, dezamăgire ori suferință. Și-aici vin și mă contrazic, tocmai eu, cea care am crezut mereu mai mult în acțiune decat în inacțiune, mai mult în viața cu suferință decât în viața ostoită de frici. Nu am ajuns să performez în arhitectura încrederii în mine însămi și nu am reușit nici să semnez vreodată în alb imaculat vreun cec de încredere pentru ceilalți. Am crezut mereu că așa mă voi afla pe tărâmul solid și că nimic din eventualele și presupusele zguduiri de mai târziu, nu mă va putea atinge. Dar am avut momente - și nu puține - când, neconstruind nimic în ceilalți, neinvestind nimic in cecurile lor albe întinse - culmea, cu încredere - către mine, am pierdut mult. M-am aflat sigură și singură pe tărâmul meu. Când mi-am întins și eu cecul către ceilalți, spre semnare, spre investiție întru construcția despre care vorbesc aici, și când l-am primit înapoi, la fel de curat precum l-am oferit, am înțeles cât de trist și dezamăgitor deopotrivă este să vrei să-ți întinzi brațul protector pe un umăr care nu are curajul (încrederea?), să ți-l lase să poposească acolo.
Și-atunci mă întreb, chiar și acum, când am ajuns la o sumă destul de neglijabilă de experiențe și mai puțin neglijabilă de zile de trai, când să oferi și cui? Când să primești, pe ce criterii, de la cine? Ce fapte trebuie să te convingă, care sunt vorbele oneste și care sunt acelea măsluite? Ce să mai pui în creuzetul experienței, înțelepciunii, vârstei, faptelor, vorbelor? Intuiția, deducția, instinctul, flerul? Cum să desăvarșești arhitectura încrederii?