A suferi de iubire neîmpărtășită este una dintre cele mai grele suferințe la care te poate supune viața, Dumnezeu, întâmplarea și, în mod absolut natural, tocmai acela pe care il iubesti. Iubirea neimpartasita e o cumplita povara pentru ca nu e om pe lumea asta care sa nu-si doreasca sa primeasca raspuns de la capatul celalalt. Nu am auzit si nu cred ca voi auzi vreodata de vreo iubire cu cauza de la inceput si pana la sfarsit pierduta care sa reziste prin ea insasi. E un principiu de fizica pura, pana la urma. E ca si cum ai tine in priza un cablu deconectat de la aparatul lui. Este o energie care se transmite, insa moare pe drum. Cred ca pana si calugarii in chiliile lor, isi doresc sa fie iubiti de Dumnezeu, asa cum si ei il iubesc pe El, cu spirit si suflet. Dar nu s-a nascut inteleptul filantrop care sa dea iubire, fara sa vrea si el pentru el, iubire.
Ce fac insa cei care sunt iubiti, dar nu pot iubi, nu pot raspunde iubirii primite, nu pot oferi? Optiunile sunt numarabile. As zice ca sunt vreo trei: pot refuza iubirea rece, ferm si fara sa se uite in urma, pot primi iubirea si se pot bucura in mod incorect de ea, pot primi iubirea sperand sa se nasca in timp si in ei ceva. Prima mi se pare cea mai sanatoasa si mai dreapta. A doua mi se pare o marsavie fara margini. Ultima mi se pare un compromis maladiv cu slabe sanse de implinire in viitor. Pot exista sanse ca acest raspuns la iubire, mai mult din fair play, decat din simtire, sa devina in timp o iubire, culmea, chiar veritabila, insa aceasta iubire nu va avea niciodata atributele unei iubiri naturale. Va fi o iubire nascuta in vitro.
Orice iubire este asezonata cu speranta. Iubirea fara speranta, fara perspectiva, fara viitor, nu apuca sa faca prea multi pasi. Cele doua notiuni sunt intrinsec legate, nu pot exista in mod independent una de cealalta. Asa ca atunci cand se stinge speranta, se stinge si sora ei siameza, iubirea. De aceea caderile din iubirile golite de sperante -sperante desarte, desigur - sunt cumplite.
Asta ii tine pe cei care iubesc: speranta, de cele mai multe ori golita de miez.
Pe unii ii mai tine indragostirea de propria indragostire. Acestia raman in iubirile lor fara final de dragul senzatiei de a iubi. Le place atat de mult sa se simta indragostiti, incat uita si vor sa uite de adevarul ca nu sunt iubiti si ca foarte probabil nu vor ajunge niciodata sa fie iubiti.
Cred ca este foarte dificil si pentru cei care inteleg ca sunt iubiti, insa nu pot iubi. Nu poate fi nimeni silit sa iubeasca, nici macar atunci cand primeste o superba iubire. Nu trebuie nimeni acuzat ca nu iubeste, fiindca e iubit. Da, sunt condamnabili cei care profita in mod josnic de sincera iubire a altora, dar aceia care sunt iubiti si sunt sinceri cu neiubirea lor, nu pot fi acuzati. Pot fi acuzati de cruzime, dar stau si ma intreb totusi, pana la urma, ce e mai crud? sa recunosti ca nu poti iubi ori sa te lasi iubit stiind ca nu vei oferi niciodata nimic sau stiind ca la un moment dat adevarul va iesi la iveala?
Culmea e ca iubirile fara raspuns se intretin prin propria drama. Cel care iubeste renunta greu la speranta si chiar si atunci cand intelege ca se indeparteaza de speranta, el totusi, lupta in continuare.
Tocmai asta e una din superbele trasaturi ale iubirii: lupta. Lupta pentru celalalt, lupta pentru iubire. Este impresionant sa asisti la astfel de lupte, este deopotriva trist, dar si un simplu, foarte natural si deci, foarte crud fapt de viata.
3 comentarii:
Singura rezolvare a iubirii neîmpărtăşite este saltul în arealul unei noi iubiri incipente. S-ar putea să am şansa reuşitei. Cu siguranţă mă ard gesturile reminiscente cărora le răspund cu la fel de obişnuitele mângâieri ale fantomei trecutului. Cu siguranţă cafeaua tare a fostei iubiri mă ţine ţanţoş când ar trebui să dorm şi să-mi desemnez o porţie de linişte drept cadou pentru îndârjirea de a fi iar om întreg. Dar dacă-i pun coffee creamer ca să-i mai ia din putere şi să iasă un melanj băubil? Poate părăsesc obiceiul cafelei, poate voi savura mai sănătosul lapte şi cu vremea, renunţ la cafeaua patogenă.Cui pe cui se scoate, până rugineşte.
Aşa gândea un demiurg uitându-se prin fereastra de termopan a lui Cronos.
Anonimul de mai sus propune o soluţie radicală. În trepte, ce-i drept, dar tot radicală. Ehei, renunţatul ăsta la cafea, la aroma ei,nu-i aşa uşor cum crede lumea.Mi-a dat cu rozmarin.
Eu aş merge cu ea la Innsbruck, aş închiria o sanie cu doi cai Lipizzan, o pătură şi nişte schnappz fiert la termos. Poate-i topeşte calcarul de la inimă, dar e posibil să mă trimită şi la o cură de lăptic. Zi-i mă!
Anonimii ăştia aruncă vorbe-n văzduh.Ai se eu te pego!
Trimiteți un comentariu