Urări de majorat

             Astăzi, fiica unei prietene împlinește optsprezece ani. Am sunat-o pe maică-sa și am cerut-o la telefon pe fată. Nu mă pregătisem cu vreun discurs. "Sănătate și iubire" urez mereu. E greu să fii original când trebuie să faci o urare. Totuși, mă străduiesc pe lângă cele doua vorbe de mai sus să mai spun câte-o urare ad-hoc legată strict de omul urat, ceva numai pentru el, ceva aidoma unui dar micuț și personalizat de vorbe. Te poate bucura un dar de vorbe mai mult decât orice alt dar, dacă vine atunci când ai mare nevoie de el sau dacă vine de la cineva care contează pentru tine. Mi-a răspuns la telefon și, copil ultraeducat, nu a putut să mă salute altfel decât era obișnuită, deși i-am zis de atâtea ori să mă tutuiască. Mi-a zis cald "Bună ziua!". Am înțeles-o. "Sărut mana" este demodat, probabil. Oricum, mi-ar fi picat și mai prost, cu siguranță. Ce să zic? I-aș fi zis să îmi zică "Salut!", dar știam că educația primită n-o s-o lase. De unde să știe ea că eu mă simt cam de vârsta ei, chiar un pic mai micuță, de șaisprezece ani, nici măcar de optsprezece? Că nici nu știu cum am ajuns să-mi zică "Bună ziua" ea, un copil de optsprezece ani și "vă rog să mă scuzați", alți copii ca ea, de care mă lovesc - de exemplu - din greșeală pe strada? Nu știu cum mă despart anii ăștia de ei, că eu nu mă simt în șleahtă cu companionii mei de leat, eu mă simt în grupa mică, împreună cu ei. Dar, revenind la urare, gândindu-mă la darul meu personalizat de vorbe, m-am gândit: de ce ar avea nevoie un debutant în viață?

Ce gânduri i-ar prinde bine? Păi, i-ar prinde bine să aibă un vis, două, chiar mai multe, de care să se țină, la care să nu renunțe. Între noi fie vorba, am vrut să-i spun frumos "vis" ca să cadrez cu o anume tonalitate eufemistica a scrierii, dar, după trecerea mea prin timp de până acum, i-aș zice "țel". "Obiectiv" ar fi și mai bine, dar nu vreau să vin cu apucături corporatiste în text. Dar da, un țel măcar, dacă nu două-trei, urmărite cu obstinație și muncite cu tenacitate sunt piatră de temelie în viață. Plutitul în derivă, chiar pe o mare senină, rămâne plutit.

           I-ar prinde bine nu să nu întâlnească ticăloși în viață, pentru că îi va întâlni oricum, dar să tragă concluziile potrivite din întâmplările prin care va trece. Pentru că va trece. Nu traume, nu psihoze, nu sechele, nu obsesii, nu temeri, nu descurajări, ci doar concluzii corecte. De ce nu, poate și un al șaselea simț pentru detectarea ticaloșilor și ticăloșiilor înainte de orice coup d'état și mai ales de coup d'esprit. Dar detectatul ăsta nu e chiar așa de simplu cum crede omul, vorba reclamei...Vine în timp. Cine are cap să tragă concluzia potrivită la timpul potrivit, s-ar putea să beneficieze mai devreme de acest serviciu de autoresuscitare.

           I-ar mai prinde bine să nu repete greșelile, ca să nu fie chemată la recapitularea lecțiilor. Am auzit odată la radio un proverb polonez "cine se împiedică de două ori de aceeași piatră, merită să-și spargă capul". Eu, personal, m-am împiedicat de atâtea ori de aceeași piatră, încât mi-e și rusine să recunosc câte vânătăi am "la" cap...Ba chiar, recidivând, nu puteam să nu constat cu cinică analiză, cum parcurg exact același tipar, niciun milimetru à côté. Mă și gândeam "băi, dar fidea îmi sunt greșelilor. Incredibil cum mă "(re)produc"." Așadar, i-ar fi fost de urat să nu se împiedice de aceleași pietre cu ineptă perseverență. 

            Pe lângă urări, i-aș mai da să vadă un film cu Jim Carrey, "Yes Man". Un film despre aruncatul cu capul înainte. Hai să fim inconștienti și anormali. S-ar putea să ne placă sau chiar să ne prindă bine. Și hai - vorba cuiva - să regretam ce-am făcut, decât ce n-am făcut. Hai să ne trăim momentele și riscurile. Mai bine așa, decât somn dulce.

             N-aș vrea să uit să-i spun, să se prețuiască pe sine, onest și cald.

            I-as mai ura să înteleagă din timp că nimic nu se face cu de-a sila. Nici munca, nici dragostea. Și că peste fiecare concluzie corectă, ar putea desena un zâmbet. Îi va ține de cald și ei, și celorlalți.

            Și cred că dacă m-aș mai gândi mult, aș mai avea ce s-o sfătuiesc, sub forma asta voalata de urări, dar știu sigur că cea mai mare parte din ce-ar auzi de la mine, va verifica pe propria ei piele, pentru că nimeni nu e scutit de pragul prea jos de dat cu capul și, până la urma, ăsta este și farmecul vieții. 

Să treci prin ele și să înveți.