Azi a nins si s-au anuntat si in zilele urmatoare zapezi mari, "ca-n '54". Eu nici nu stiam de iarna acestui an. Stiam ceva despre o iarna grea petrecuta dupa razboi, dar n-as fi stiut pe unde s-o situez exact. Uite cum se invata istorie: prin coincidente ori similitudini.
Inteleg ca oamenii au intrat intr-un soi de panica, fugind sa-si faca provizii prin supermarketuri. M-am gandit si eu ca singurele provizii pe care le-as avea acasa, ar fi conservele pisicii. A, si pisica. Nu mi-am facut nici celebrul rucsac "pentru cutremur". Bocceluta moderna cu o lanterna, o bricheta si probabil cateva conserve si un bidon cu apa. Uite ca nici nu stiu ce-ar mai trebui sa contina. Poate ca n-ar fi rau sa ma interesez. Nu e de gluma nici cu drobul asta de sare. O carte, presupun c-ar fi exclus. Nu de alta, dar cat se te tina si bateriile lanternei?
Mi-a venit in minte, ca o coincidenta, "Albul orbitor" al lui Jose Saramago. Comparatia e deplasata, dar situatiile seamana la titlu. La serviciu, o colega mai in varsta istorisea povestile spuse candva de mama ei, despre teribila iarna din '54. Era foarte descriptiva in gesturi, in mimica, in voce. O ascultam si ma uitam la mainile ei cum descriu nametii aia infricosatori de atunci, culoarele prin omat si oamenii coplesiti de atata zapada. Recunosc ca incepusem deja sa visez, cum visam in primara sa am si eu macar o data curajul sa beau cerneala ori sa mananc creta, ca sa cad bolnava la pat si sa nu ma mai duc la scoala, incepusem - spuneam - sa visez ca-n poezia lui Bacovia "si ninga, zapada ne-ngroape" urmat de un frumos "si noi la serviciu nu ne mai ducem!". Ascultam povestea colegei facand anticamera la sefu' si alunecasem pe zapada din visul alb, cand m-a trezit vocea lui sa ma cheme. Visul meu s-a spulberat ca o zapada vanturata de viscol. Am lasat-o pe colega vorbind in continuare cu bratele in aer si ochii mari, sa impresioneze si sa corupa la vise si pe alti colegi. Cand am iesit, se dezbatea posibilitatea de a ajunge totusi, cu metroul la munca. Unii, mai carcotasi, spuneau ca ajunsul la metrou va constitui problema. Am plecat neconsolata. Cu sau fara cerneala bauta, tot voi ajunge la munca. "Te uita cum ninge februarie" imi scriau ferestrele. Mi-am amintit ca, de cateva dimineti, ies aburi din gura de metrou, iar balustradele au un strat subtire de gheata brumata pe ele (e buna pentru aderenta).
Ma gandeam la zilele alea toride de vara cand ma vizita fugitiv cate un dor nebun de iarna grea, cu nameti, cu troiene, cu inghet. Iarna aia era langa mine, chiar in fata mea. Si in contul verii care va veni, am inceput sa sorb din privire fiecare palton de pe strada, tot cuprinsul alb, urban, murdar, fiecare masina la relanti. Mi-am sorbit in secret (acum nu mai e), portia de iarna cu o pofta nebuna si cu toata inconstienta lipsei de provizii. Ce mai conta? Aveam o iarna grea ca-n '54, zapada cat cuprinde, ger si conserve Gourmet in caz de potop si eram fericita. N-am putut sa nu ma gandesc si la cei care nu se pot vedea din pricina omatului. La celelalte, mai grave din aceesi pricina, nu am vrut sa ma gandesc. Mi-era suficienta bucata mea de iarna de februarie.
Un comentariu:
Mi-am făcut provizii de troiene, le-am stivuit în mormane de care să nu mă împiedic, să mă ţină până-n vară, măcar de-aş mai vedea-o... Când le dai la o parte din cale, zăpada spulberată de vânt îţi vine în faţă. Face un bine pentru că-ţi îngheaţă gândurile, te priponeşte în statornicie, de unde, sărmanul de tine, ai fi vrut să scoţi piciorul, dar ţi-a îngheţat nasul. Poate criogenarea ar fi o soluţie până te ajunge şi ea din urmă, ridată distins, cu zâmbetul o boare amar, cu înţelegerea şi înţelepciunea ca şi acum, intacte. Sunt vorbe aruncate-n văzduh. Cine să te mai priceapă, dacă nu ea!?
Trimiteți un comentariu