De ceva vreme, traiesc chiar in maduva vietii. Foarte aproape de boala, foarte aproape de moarte, in toiul tristetii si-al deznadejdii, vecina cu disperarea. Zilele se itesc serbede de la prima ora si colorate hotarat in apus, in loc de rasarit. Se intampla foarte rar sa mai prind cate-o clipa de seninatate in aceste zile. Spun "seninatate", doar atat, pentru ca de veselie, bucurie, fericire, nici nu mai poate fi vorba. Aceasta apasare continua, grea, istovitoare, ma sufoca si ma simt ca intr-un glob tulbure de sticla, izolat de restul lumii. Ma uit din globul meu straveziu spre lume si am ajuns sa-mi doresc enorm, nu fericire, nici linistea sau veselia de altadata, ci doar putina normalitate. Ma uit cu jind la normalitate. Am ajuns sa-mi doresc "problemele" de altadata: probleme la serviciu, nervi la tejgheaua unui magazin, plictis la televizor, par care-mi sta prost, un ciorap agatat inainte de o sedinta. Atat de departe am ajuns de aceste "probleme", din cauza noilor si istovitoarelor mele probleme, incat ma uit cu dor si jind in urma, dupa zilele in care nici nu visam cat de bine imi este, cat de fericita pot fi, cu tot cu parul meu prost coafat ori cu ciorapul rupt. Uneori mi se pare ca aici e orizontul, aici e limita, ca bine nu mai poate fi, nu mai are cum sa fie si-mi mai rasuna si-n urechi avertismentul amenintator "Sa nu-i dea Dumnezeu omului cat poate sa duca!". Si ma ingrozesc si eu, asa cum s-ar ingrozi oricine, de filele necitite din oracolul prezicator, cu toate astea, nu pot sa nu vad, nu pot sa nu simt, nu pot sa nu iubesc, aceasta minunata calatorie a vietii. Si culmea e ca, cu cat ma apropii mai mult de maduva vietii, cu cat sunt mai mult in preajma mortii, cu cat ma cufund in mai multa si mai profunda disperare, cu atat mai mult iubesc viata, culorile ei, mirosurile ei, emotiile ei, clipele ei, normalitatile ei. Iubesc viata mai mult ca oricand, o pretuiesc si-o respect cum nu cred c-am facut-o cu adevarat ori pe deplin, vreodata. Iubesc si mai patimas decat indrageam, toate momentele ei, toate intamplarile ei, toate intalnirile ei, toate provocarile ei. Caut cu infrigurare in ziua cea searbada un singur moment macar, de bucurie. Il caut eu, nu mai astept sa mi se intample, ca altadata. Ies eu in intampinarea vietii, nu mai stau s-o astept blazata ori s-o las sa treaca neobservata. Iubesc viata acum mai nebun ca niciodata, cu mai multa si mai profunda intelegere decat altadata, cu mai multa nostalgie, dar si cu mai multa si mai izbavitoare resemnare. Ma intreb de mai putine ori "de ce?", pentru ca nu imi mai permit sa pierd timp pe intrebari, in loc de trairi. Prefer sa traiesc pur si simplu, sa respir si sa ma bucur. Nu mai stau sa fac poze in acest voiaj, nu mai caut unghiurile perfecte si lumina cea mai buna, traiesc pur si simplu, chiar contre-jour, pentru ca viata este intr-adevar, o minunata calatorie.
