Am ajuns la varsta la care ma vad distantata deja de unele generatii mai mici decat mine. Deh, trebuia sa ajung si aici...Am ajuns la varsta la care am inceput sa mai scap cate-un "pe vremea mea" sau "bai, cum sunt astia de acum" - adica tinerii, ma-ntelegeti...Ma uit la ei cum vorbesc, cum se exprima, ce stiu, ce minte informata au si ma simt handicapata de-a dreptul. Ma uit mai ales la atitudinea lor, la siguranta lor si realizez ca mie mi-a trebuit o viata de trei decenii sa ajung la performante de-astea si tot simt ca nici mentiune n-as lua daca ar fi sa se dea premii. Pe undeva ii admir si incerc sa inteleg, realizand ca astea sunt vremurile, ca lumea s-a schimbat...Vaaai, ce revelatii mai am si eu...din ciclul "iarna nu-i ca vara" sau "ba, decat sa-ti fie rau, mai bine sa-ti fie bine!"...Dar ma indepartez de la subiect. Deci, cum spuneam? A, da! Lumea s-a schimbat.Uau! A, da! Si, de fapt, eu nu ma simt adaptata la ea. Ma simt adaptata la internet, la tehnologie, la informatii, ritm, viteza, exigente, dar nu ma simt adaptata la atitudine. Atitudinea din tara asta, cel putin. Fac eforturi, evident, dar nu reusesc niciodata cu adevarat sau niciodata pe deplin. Mai urlu si eu, vulpe printre cainii de vanatoare, dar, la o privire mai atenta, orice copartas la lupta ar putea, de fapt chiar poate, sa-mi repereze botul ascutit si coada roscatiu stufoasa. Nu sunt domne, naturala. Nu am tupeul asta genuin care face atmosfera acum, in zilele noastre. Nu reusesc sa ma incarc de doza aia de tupeu care trazneste fara drept de apel si care te lasa fara replica. Nu-mi iese nici macar atunci cand situatia o exige. Nu-mi iese nici macar atunci cand nedreptatea este strigatoare la cer, cand masura cu care am primit o vorba nesimtita sau un gest incredibil de urat este...nemasurata si nemasurabila. Nu am talent sa ma duc si eu pana-n panzele albe, pardon negre, cu pete soioase, precum tupeistul. Evident ca reactionez, evident ca nu sed ca o senina fundamental crestina, insa nu am nici puterea, nici experienta, nici educatia sa ma adaptez acelei limite de jos la care am fost silita sa ajung. Ma supar, ma oftic, vituperez, dar nu traznesc cu acelasi palos. Problema insa, nu e asta. Problema este ca atitudinea asta de tupeu, nesimtire, marlanie, ciobanism (nicio legatura cu pastorii mioritici, sa-mi fie cu iertare), problema asta - spuneam - a devenit atat de raspandita, atat de "problema", incat sunt de-a dreptul surprinsa, ca sa nu spun socata, cand mai intalnesc oameni cu bun simt. Eu nu ma mai astept sa vad bun simt, ma astept in primul rand sa vad nesimtire - in limbaj, in comportament - si abia apoi, ca pe-o exceptie de la o nenorocita de regula, sa mai vad ceva bun simt...Nu tine de varsta, am inceput cu tinerii, dar nu e o plaga de-a lor, ci de-a tuturor...E ceva perfid, murdar, ceva stricat in educatia generala a concetatenilor mei, culmea, indiferent de mediul in care se scalda. Tupeul urat, ala care trece mult de indrazneala, e un sport national. Barbatii jignesc femeile foarte usor si foarte urat, marlaneste, josnic, mojic, femeile se lanseaza in discutii care le coboara, au limbaj birjaresc, indiferent ca sunt pe strada, la tv sau la birou. Nu bag pe toata lumea in oala, nici n-as putea, nici nu mi-as permite, dar fenomenul este prezent si se raspandeste si se umfla in pene ....cu mult tupeu.
miercuri, 28 septembrie 2011
luni, 26 septembrie 2011
Diligente, rezultate, noi
In materia dreptului civil exista o categorie de obligatii contractuale care se ramifica in obligatii de diligenta (-e) si obligatii de rezultat. Primele, se refera la obligatia de a incerca, de a face tot posibilul ca sa-ti atingi scopul, de a depune toate diligentele de care esti capabil ca sa atingi un obiectiv, fara a fi insa, obligat la un rezultat. Asadar daca, oricat ai incerca si oricate diligente ai depune, nu reusesti, rezulta ca nu esti responsabil pentru neindeplinirea acelei obligatii contractuale.
Obligatiile de rezultat, in schimb, sunt obligatiile pe care trebuie sa le indeplinesti neaparat, obligatiile pe care trebuie sa le inchei cu un rezultat concret, exact, limpede, ca de nu...unde-ti stau picioarele, acolo iti va sta si capul!
Avem obligatii de tot felul, de dimineata pana seara. Avem sigur, in general, mai mult obligatii, decat drepturi. Oricum, cele mai multe dintre obligatiile noastre sunt obligatii de rezultat.
Muncim pentru orice: pentru casa, copii, dezvoltare de sine, pentru iubire, pentru relatii, pentru bani, pentru sanatate, pentru amintiri, pentru orice. Uneori ne iese, alteori nu. Ce nu ne-a iesit, se aduna gramada la cosul cu obligatii de diligenta. Ce ne-a iesit, ia coronita si trece la banca de onoare a obligatiilor de rezultat.
Toata viata noastra e un contract in care se vede numai implinirea si indeplinirea obligatiilor de rezultat. Nu intereseaza pe nimeni cate obligatii de diligenta ai adunat tu in urma, cat ai muncit, cat ai asudat, cat ai pierdut, desi ai muncit...Nu se vede niciunde cat de diligent ai fost, nu se consemneaza niciunde cat ai alocat, cat te-ai alocat...Nu sta nimeni sa te compare cu altii, sa analizeze, sa te scuze, sa inteleaga. Nu sta nimeni in loc doar pentru niste diligente nereusite.
Tot ceea ce conteaza in aceasta viata sunt rezultatele. Din rezultate iti scrii cu liniuta de la capat cariera, CV-ul, biografia. Copiii sunt rezultatele tale cele mai frumoase, pentru care depui diligente toata viata. Lucrurile bune, oamenii pe care i-ai fericit, sunt si ele rezultatele tale. Munca extraordinara si diferentele pe care le-ai creat intr-un domeniu sau pur si simplu printre oameni, sunt rezultatele tale.
Toate diligentele pe care le-ai avut si toata truda ta zadarnica, nu sunt rezultate si nici nu sunt consemnate in curriculum vitae sau la panoul de onoare, dar... sunt viata ta, sunt golurile si pietrele de moara care te-au construit in ceea ce esti acum.
Sunt cele de la care ai invatat cum sa obtii...rezultate.
Obligatiile de rezultat, in schimb, sunt obligatiile pe care trebuie sa le indeplinesti neaparat, obligatiile pe care trebuie sa le inchei cu un rezultat concret, exact, limpede, ca de nu...unde-ti stau picioarele, acolo iti va sta si capul!
Avem obligatii de tot felul, de dimineata pana seara. Avem sigur, in general, mai mult obligatii, decat drepturi. Oricum, cele mai multe dintre obligatiile noastre sunt obligatii de rezultat.
Muncim pentru orice: pentru casa, copii, dezvoltare de sine, pentru iubire, pentru relatii, pentru bani, pentru sanatate, pentru amintiri, pentru orice. Uneori ne iese, alteori nu. Ce nu ne-a iesit, se aduna gramada la cosul cu obligatii de diligenta. Ce ne-a iesit, ia coronita si trece la banca de onoare a obligatiilor de rezultat.
Toata viata noastra e un contract in care se vede numai implinirea si indeplinirea obligatiilor de rezultat. Nu intereseaza pe nimeni cate obligatii de diligenta ai adunat tu in urma, cat ai muncit, cat ai asudat, cat ai pierdut, desi ai muncit...Nu se vede niciunde cat de diligent ai fost, nu se consemneaza niciunde cat ai alocat, cat te-ai alocat...Nu sta nimeni sa te compare cu altii, sa analizeze, sa te scuze, sa inteleaga. Nu sta nimeni in loc doar pentru niste diligente nereusite.
Tot ceea ce conteaza in aceasta viata sunt rezultatele. Din rezultate iti scrii cu liniuta de la capat cariera, CV-ul, biografia. Copiii sunt rezultatele tale cele mai frumoase, pentru care depui diligente toata viata. Lucrurile bune, oamenii pe care i-ai fericit, sunt si ele rezultatele tale. Munca extraordinara si diferentele pe care le-ai creat intr-un domeniu sau pur si simplu printre oameni, sunt rezultatele tale.
Toate diligentele pe care le-ai avut si toata truda ta zadarnica, nu sunt rezultate si nici nu sunt consemnate in curriculum vitae sau la panoul de onoare, dar... sunt viata ta, sunt golurile si pietrele de moara care te-au construit in ceea ce esti acum.
Sunt cele de la care ai invatat cum sa obtii...rezultate.
Lasa-te, puica, de mine, sa fie bine de tine/ lasa-te, puica, de mine, sa-mi fie si mie bine...
Ati observat - imposibil sa nu - relatiile febra, relatiile tesute dintr-o dependenta maladiva, ciudata, nefireasca. Relatiile victima-opresor. El o jigneste, o face sa sufere, o obideste, in cazurile cam penale ii mai da si cate-o scatoalca, da' ea-l iubeste. Te uiti tamp si te intrebi inteligent de ce, cum? Te mai chinuiesti si cand o mai vezi frumoasa, fina, inteligenta stand langa broscoiul ei care nu se mai transforma neam in print. Nu stiu cum rezolva psihologii sau psihiatrii fenomenul asta, sigur au ei metodele lor, dar pana sa ajunga cazul pe canapeaua revelatoare, ramai tot cu intrebarea in cap. Unii reactioneaza cu compasiune, unii se simt chiar vinovati ca nu pot interveni, unii intorc capul discret, iar altii (multi) o afurisesc si ei pe victima, macar s-o ingroape de tot in prostia ei. Ca-n orice caz de abuz -psihologic, in primul rand- e greu sa ramai indiferent, sa nu te afecteze, sa nu te atinga macar printr-o intrebare in forul tau interior...Dependenta victimei fata de opresor este incredibil de puternica. Aveam candva niste vecini deasupra, un el si-o ea cu trei copii. Ea, frumoasa, desigur. El, broscoi cu patalama. Scandalurile erau dese. Intr-o seara, chiar cand se pregateau sa plece la o nunta, ca de obicei, scandal. Urlete, tipete, zdup, zbang. Eram convinsi, toti veciniiiiii de pe scaaaaraaaa, vorba cantecului, ca in sfarsit, nunta va fi anulata, doamna va lua o decizie si broscoiul va ramane singur. Spera si nu ti se va da! In doua ore au iesit impreuna bras dessus, bras dessous, fericiti si zambareti de parca se duceau la propria nunta. Frumoasa ne-a lasat din nou pe toti, cu gurile cascate. Sunt si-acum impreuna, copiii sunt mari, iar scandalurile mult mai rare. A imbatranit si broscoiul.
Ce te faci insa cu abuzurile subtile, perfide, cu marsaviile ticalosilor care sapa constant si sigur in increderea victimei, in respectul ei de sine, in valoarea proprie pe care si-o da si pe care si-o mai vede? Cand toate atacurile sunt sinuoase, insesizabile, precum niste punctii repetate cu venin, aplicate in mod discret, dar sigur? Pai ce sa te faci? Nu poti decat sa speri, ca si in cazul abuzurilor manifeste, ca victima se va trezi si va abandona mlastina in care se afla. Din pacate, nu ai cum sa le ajuti. Dependenta de ticalos este atata de mare, incat numai victima insasi trebuie sa se trezeasca si sa faca ceva. Tot cautand raspuns pentru aceasta legatura maladiva, m-a izbit: "relatia" asta dureaza pentru ca victima se raporteaza la ce e bun sau ce a fost bun in timpul petrecut cu opresorul. Pentru ca ii este imposibil sa-i vada acestuia pacatele, inaintea lucrurilor bune pe care acesta chiar le-a facut sau pe care victima si-a imaginat ca acesta le-a facut.
Si cum toate lucrurile pe lumea asta au un sfarsit, adesea si aceste episoade au un final, de multe ori nefericit. Sunt insa si cazuri care se termina cu "happy end". Ea, satula de ticalosiile lui, obosita pana la pierdere de sine, se scutura balaureste din cosmar, se trezeste si...indrazneste sa fie fericita. Indrazneste sa revina la viata, indrazneste sa-i arate lui ca n-a fost decat un episod nefericit care s-a terminat. Ce face el, cel care i-a tocat creierii si i-a mancat sufletul de viu?
O vrea inapoi, e nefericit de fericirea ei, se simte pierdut, se simte vulnerabil si... isi propune s-o recucereasca!
Ce te faci insa cu abuzurile subtile, perfide, cu marsaviile ticalosilor care sapa constant si sigur in increderea victimei, in respectul ei de sine, in valoarea proprie pe care si-o da si pe care si-o mai vede? Cand toate atacurile sunt sinuoase, insesizabile, precum niste punctii repetate cu venin, aplicate in mod discret, dar sigur? Pai ce sa te faci? Nu poti decat sa speri, ca si in cazul abuzurilor manifeste, ca victima se va trezi si va abandona mlastina in care se afla. Din pacate, nu ai cum sa le ajuti. Dependenta de ticalos este atata de mare, incat numai victima insasi trebuie sa se trezeasca si sa faca ceva. Tot cautand raspuns pentru aceasta legatura maladiva, m-a izbit: "relatia" asta dureaza pentru ca victima se raporteaza la ce e bun sau ce a fost bun in timpul petrecut cu opresorul. Pentru ca ii este imposibil sa-i vada acestuia pacatele, inaintea lucrurilor bune pe care acesta chiar le-a facut sau pe care victima si-a imaginat ca acesta le-a facut.
Si cum toate lucrurile pe lumea asta au un sfarsit, adesea si aceste episoade au un final, de multe ori nefericit. Sunt insa si cazuri care se termina cu "happy end". Ea, satula de ticalosiile lui, obosita pana la pierdere de sine, se scutura balaureste din cosmar, se trezeste si...indrazneste sa fie fericita. Indrazneste sa revina la viata, indrazneste sa-i arate lui ca n-a fost decat un episod nefericit care s-a terminat. Ce face el, cel care i-a tocat creierii si i-a mancat sufletul de viu?
O vrea inapoi, e nefericit de fericirea ei, se simte pierdut, se simte vulnerabil si... isi propune s-o recucereasca!
duminică, 18 septembrie 2011
Neveste si femei
Nevestele si femeile sunt specii diferite. Nu, nu vorbesc de neveste si nemaritate, ci de neveste versus categoria din care se trag, aceea a femeilor.
Femeile care devin neveste sufera un fel de mutatie genetica. Se schimba ceva in codul lor, se muta ceva in mintea lor, se modifica ceva in structura lor...Nu stiu ce anume exact, dar stiu cu ce consecinte. Si mai stiu si etapizarea. La inceput se afla foarte aproape de granita pe care tocmai au trecut-o, asa incat, daca intorc privirea, se mai vad peste umar si pasesc inca in acelasi fel. Cu cat trece timpul, cu atat mai mult granita aceea ramane in urma, ca o linie din ce in ce mai subtire, apoi ca un punct, apoi ca nimic. Indepartandu-se, li se schimba si mersul parca, li se schimba privirea, li se schimba viziunea. Toate se indeparteaza de granita cu acelasi scop, exact ca o turma care migreaza dinspre un spatiu deschis, inspre un teritoriu oaza. Toate sunt stapanite de acelasi instinct, chiar daca numai unele o recunosc: sa-si construiasca un tarc, tarcul lor. Pentru ele, pentru ei, si eventual pentru progeniturile care vor urma. Incep sa construiasca tarcul cu o viteza proportionala cu asteptarea de dinainte de granita. Alea care au asteptat mai mult, se pun pe treaba repede repejor, gata sa-si ingradeasca oaza, ca nu care cumva sa atenteze vreo alta insetata la teritoriul lor mult dorit. Alea care au dat cu nasul de granita ratacind aiurea, vor mai rataci oleaca si dupa ce vor trece vama si se vor apuca de construit un picut mai incolo sau nu vor dainui nimic si se vor intoarce neconvinse sa amusineze aerul de dinainte.
Cele mai de studiat mi se par alea care apuca sa-si faca tarcul, sa ramana in el si sa si-l apere cu indarjire. La acestea, mutatia este ireversibila. Daca te apuci sa le faci tabloul ala cu "inainte" si "dupa", o sa vezi ca lucrurile s-au schimbat mult. Nevestele au devenit o specie noua, s-au dezvoltat din specia "femei", ca o noua clasa. Nu vreau sa spun ca ar fi o subspecie a acestora din urma, nici ca ar fi vreo clasa superioara, nici ca nu ar mai avea nicio legatura cu ea, ci pur si simplu ca sunt specii diferite. Nevestele nu mai saruta la fel ca pe vremea cand erau doar femei. Nu mai fac dragoste la fel, nu mai privesc la fel, nu mai vorbesc si nu mai gandesc la fel. Nu se mai vad la fel si nu-l mai vad pe el la fel si nu mai vad multe lucruri asa cum le vedeau inainte.
Multa vreme, ele nu-si dau seama de asta. Multe dintre ele sau cele mai multe, nu apuca sa-si dea seama niciodata ca au suferit o mutatie aproape genetica. Sunt atat de preocupate mai intai de construirea tarcului, apoi de intretinerea lui, incat nici nu mai realizeaza ca e o lume dincolo de uluci.
Se intampla insa uneori ca unele sa mai plece la plimbare in afara tarcului. Din cauze diverse, nu le dezbat aici. Si sa se intoarca. Pe unele calatoria sau doar scurta plimbare le face sa se schimbe definitiv. Iesind, incep sa se vada. Incep sa-si vada transformarea, mutatia. Realizeaza ce-au devenit. Cele mai multe incep sa inteleaga in sistemul metric distanta pe care au parcurs-o de la granita si pana la tarc si mai ales incep sa-si aduca aminte cam cum erau cand se aflau inainte de granita.
Cele care se intorc in tarc, vin cu aceste informatii noi despre ele insele si, fie se improspateaza pe sine si pe cale de consecinta atmosfera din tarc, fie se simt si se inteleg drept condamnate pentru totdeauna. Pentru acestea din urma punctul acela care se mai zarea candva, nu mai e nici amintire.
Cele care nu se mai intorc, ratacesc intre tarc si granita pe care nu o mai pot trece inapoi, pentru simplu fapt ca nu-si mai amintesc cum era inainte de granita, pentru ca au petrecut prea mult timp in tarc.
Oricum ar fi, nevestele sunt o alta specie...
Femeile care devin neveste sufera un fel de mutatie genetica. Se schimba ceva in codul lor, se muta ceva in mintea lor, se modifica ceva in structura lor...Nu stiu ce anume exact, dar stiu cu ce consecinte. Si mai stiu si etapizarea. La inceput se afla foarte aproape de granita pe care tocmai au trecut-o, asa incat, daca intorc privirea, se mai vad peste umar si pasesc inca in acelasi fel. Cu cat trece timpul, cu atat mai mult granita aceea ramane in urma, ca o linie din ce in ce mai subtire, apoi ca un punct, apoi ca nimic. Indepartandu-se, li se schimba si mersul parca, li se schimba privirea, li se schimba viziunea. Toate se indeparteaza de granita cu acelasi scop, exact ca o turma care migreaza dinspre un spatiu deschis, inspre un teritoriu oaza. Toate sunt stapanite de acelasi instinct, chiar daca numai unele o recunosc: sa-si construiasca un tarc, tarcul lor. Pentru ele, pentru ei, si eventual pentru progeniturile care vor urma. Incep sa construiasca tarcul cu o viteza proportionala cu asteptarea de dinainte de granita. Alea care au asteptat mai mult, se pun pe treaba repede repejor, gata sa-si ingradeasca oaza, ca nu care cumva sa atenteze vreo alta insetata la teritoriul lor mult dorit. Alea care au dat cu nasul de granita ratacind aiurea, vor mai rataci oleaca si dupa ce vor trece vama si se vor apuca de construit un picut mai incolo sau nu vor dainui nimic si se vor intoarce neconvinse sa amusineze aerul de dinainte.
Cele mai de studiat mi se par alea care apuca sa-si faca tarcul, sa ramana in el si sa si-l apere cu indarjire. La acestea, mutatia este ireversibila. Daca te apuci sa le faci tabloul ala cu "inainte" si "dupa", o sa vezi ca lucrurile s-au schimbat mult. Nevestele au devenit o specie noua, s-au dezvoltat din specia "femei", ca o noua clasa. Nu vreau sa spun ca ar fi o subspecie a acestora din urma, nici ca ar fi vreo clasa superioara, nici ca nu ar mai avea nicio legatura cu ea, ci pur si simplu ca sunt specii diferite. Nevestele nu mai saruta la fel ca pe vremea cand erau doar femei. Nu mai fac dragoste la fel, nu mai privesc la fel, nu mai vorbesc si nu mai gandesc la fel. Nu se mai vad la fel si nu-l mai vad pe el la fel si nu mai vad multe lucruri asa cum le vedeau inainte.
Multa vreme, ele nu-si dau seama de asta. Multe dintre ele sau cele mai multe, nu apuca sa-si dea seama niciodata ca au suferit o mutatie aproape genetica. Sunt atat de preocupate mai intai de construirea tarcului, apoi de intretinerea lui, incat nici nu mai realizeaza ca e o lume dincolo de uluci.
Se intampla insa uneori ca unele sa mai plece la plimbare in afara tarcului. Din cauze diverse, nu le dezbat aici. Si sa se intoarca. Pe unele calatoria sau doar scurta plimbare le face sa se schimbe definitiv. Iesind, incep sa se vada. Incep sa-si vada transformarea, mutatia. Realizeaza ce-au devenit. Cele mai multe incep sa inteleaga in sistemul metric distanta pe care au parcurs-o de la granita si pana la tarc si mai ales incep sa-si aduca aminte cam cum erau cand se aflau inainte de granita.
Cele care se intorc in tarc, vin cu aceste informatii noi despre ele insele si, fie se improspateaza pe sine si pe cale de consecinta atmosfera din tarc, fie se simt si se inteleg drept condamnate pentru totdeauna. Pentru acestea din urma punctul acela care se mai zarea candva, nu mai e nici amintire.
Cele care nu se mai intorc, ratacesc intre tarc si granita pe care nu o mai pot trece inapoi, pentru simplu fapt ca nu-si mai amintesc cum era inainte de granita, pentru ca au petrecut prea mult timp in tarc.
Oricum ar fi, nevestele sunt o alta specie...
vineri, 9 septembrie 2011
Facebook sau Viata-n gard
Daca nu ai cont pe Facebook, nu existi. Pana de curand, nu am existat. Asistam la avalansa fenomenului si ma incapatanam sa fiu mai cu mot si "sa nu exist" acolo, in comunitatea aceea. Am mai spus-o: ma feresc de bisericute, fie ele si internationale, de comunitati, adica de secte in opinia mea, oricat de liberale ar fi. Sa aderi la un crez, doua, trei, nu cred ca e vreo problema, dar sa ramai cantonat acolo, sa te scalzi in ideile altora, sa imprumuti pareri, sa-ti imbuibi creierul de aceleasi linii, e periculos pentru dezvoltarea ta normala. Recunosc, recunosc, am spionat din umbra fenomenul. M-am folosit multa vreme de contul sotului. Ma refer acum numai la ala de Facebook, nu si la alte conturi.... Curiozitatea satisfacuta discret e delicioasa. Totusi, totusi, nu puteam sa abuzez la infinit de ospitalitatea sotului, de parola lui, de drepturile de administrator folosite fara scrupule...Trebuia sa-mi pun si eu mutra acolo, trebuia sa incep sa circul printre sectanti ca sa vad cum se vede din interior fara masca, fara mutra de imprumut. Asa ca mi-am tras repede straie de FB (asa il prescurteaza lumea, am vazut eu), mi-am primit cheita, cutiuta personala si toate drepturile care vin cu ea. Initial, am zis ca nu ma voi expune cu nimic. Nici macar cu o "preferinta" in muzica, literatura sau alte domenii in care fiecare om cica, trebuie sa puna un pic de pasiune. De poze cu mutra nici nu se punea problema. Ei bine, ca de atatea ori cand ma gandesc mult la ceva controversat, am facut exact invers decat am decis (este una din distractiile mele sa ma vad in dificultati autoimpuse): m-am expus "aproape din plin". Poze, preferinte, dialoguri care raman scrise "pe perete", "prietenii" cu diverse persoane...o vrie superficiala demna de lumea in care traim.
Nu ma simt castigata cu nimic, nici macar nu ma mai simt asa de curioasa ca atunci cand violam adresa sotului (cu voia lui, desigur)...E principiul ala universal cu proportionalitatea inversa dintre utilitate si frecventa/disponibilitate.
In primul rand, tabloul FB, asa cum este el acum, nu este foarte complex, nu ofera foarte multe. In afara de poze, dialoguri publice si cateva chestiute pe care si le trece fiecare despre sine - si alea pozitive, desigur - nu prea ai ce vedea. Zilnic ruleaza acelasi film. Atata diversitate, devine obisnuinta. Atata nestiut, devine prea stiut, chiar si imprevizibilul devine previzibil si prea vizibil. Nu-i poti nega insa Facebook-ului sau Cartii cu mutre - cum imi mai place sa-i zic - utilitatea. Si nici partea extraordinara. Pentru ca are o latura extraordinara prin aceea ca reface punti daramate de timp, prin aceea ca iti ofera spatiu pentru a te publica si mai ales a-ti face publicitate, prin simplul fapt ca e o imensa carte de telefoane si adrese, asezonata cu poze. E sursa de informatii pentru corporatistele care lucreaza in Resurse Umane si vor sa stie mai multe despre "subiect", pe langa ce-au stors din retelele consacrate de autoadvertising profesional, poate fi sursa de informatii pentru hoti, talhari sau mai stiu eu ce binevoitor, sursa de informatii pentru micutele barfe de birou si cate si mai cate...Sunt sigura ca daca iti pui imaginatia la bataie, ii mai gasesti multe alte utilitati. Una peste alta insa, e ceea ce am spus de la inceput ca e, inca de pe vremea cand refuzam cu obstinatie sa ma alatur sectei: este viata pusa in gard, de buna voie si nesilit de nimeni. Nu mai exista mister, nu mai exista "personal", intim, propriu. Chiar daca vii si spui "am pus numai informatii banale, ceea ce sunt eu cu adevarat sau in totalitate, nu se vede", tot ai pus ceva din viata ta. Unii aleg sa puna chiar totul: copii, parinti, frati, locuri de munca, date de nastere, casa cu bulendrele din ea, prieteni, calatorii, petreceri, colegi din primara si colegi de munca si cate si mai cate. Nici nu realizezi in cate poze poti fi pe FB fara sa ai nici cea mai mica idee despre asta. Si asta pentru ca te pun altii acolo. Si asta fara sa-ti ceara acordul sau macar sa te informeze. Deci oricum ar fi, daca ai sau nu cont in secta FB, existi un pic acolo, daca nu prin tine, sigur prin altii. A, si am uitat sa spun ca pierzi si ceva timp cu el, macar la inceput, daca nu mai mereu...Desigur, poti avea control pentru toate. De tine depinde. Tot de tine depinde si sa nu ajungi in secta.
Pana una alta, hai sa ne amestecam cu totii, sa facem o mare ciorba internationala, sa nu se mai distinga om cu tovaras, sa facem schimb de impresii, replici, retete, poze, prieteni, sa fim fiecare in acelasi timp insecta sub lupa, dar si cercetator si sa vedem unde vom ajunge. Sunt curioasa.
Nu ma simt castigata cu nimic, nici macar nu ma mai simt asa de curioasa ca atunci cand violam adresa sotului (cu voia lui, desigur)...E principiul ala universal cu proportionalitatea inversa dintre utilitate si frecventa/disponibilitate.
In primul rand, tabloul FB, asa cum este el acum, nu este foarte complex, nu ofera foarte multe. In afara de poze, dialoguri publice si cateva chestiute pe care si le trece fiecare despre sine - si alea pozitive, desigur - nu prea ai ce vedea. Zilnic ruleaza acelasi film. Atata diversitate, devine obisnuinta. Atata nestiut, devine prea stiut, chiar si imprevizibilul devine previzibil si prea vizibil. Nu-i poti nega insa Facebook-ului sau Cartii cu mutre - cum imi mai place sa-i zic - utilitatea. Si nici partea extraordinara. Pentru ca are o latura extraordinara prin aceea ca reface punti daramate de timp, prin aceea ca iti ofera spatiu pentru a te publica si mai ales a-ti face publicitate, prin simplul fapt ca e o imensa carte de telefoane si adrese, asezonata cu poze. E sursa de informatii pentru corporatistele care lucreaza in Resurse Umane si vor sa stie mai multe despre "subiect", pe langa ce-au stors din retelele consacrate de autoadvertising profesional, poate fi sursa de informatii pentru hoti, talhari sau mai stiu eu ce binevoitor, sursa de informatii pentru micutele barfe de birou si cate si mai cate...Sunt sigura ca daca iti pui imaginatia la bataie, ii mai gasesti multe alte utilitati. Una peste alta insa, e ceea ce am spus de la inceput ca e, inca de pe vremea cand refuzam cu obstinatie sa ma alatur sectei: este viata pusa in gard, de buna voie si nesilit de nimeni. Nu mai exista mister, nu mai exista "personal", intim, propriu. Chiar daca vii si spui "am pus numai informatii banale, ceea ce sunt eu cu adevarat sau in totalitate, nu se vede", tot ai pus ceva din viata ta. Unii aleg sa puna chiar totul: copii, parinti, frati, locuri de munca, date de nastere, casa cu bulendrele din ea, prieteni, calatorii, petreceri, colegi din primara si colegi de munca si cate si mai cate. Nici nu realizezi in cate poze poti fi pe FB fara sa ai nici cea mai mica idee despre asta. Si asta pentru ca te pun altii acolo. Si asta fara sa-ti ceara acordul sau macar sa te informeze. Deci oricum ar fi, daca ai sau nu cont in secta FB, existi un pic acolo, daca nu prin tine, sigur prin altii. A, si am uitat sa spun ca pierzi si ceva timp cu el, macar la inceput, daca nu mai mereu...Desigur, poti avea control pentru toate. De tine depinde. Tot de tine depinde si sa nu ajungi in secta.
Pana una alta, hai sa ne amestecam cu totii, sa facem o mare ciorba internationala, sa nu se mai distinga om cu tovaras, sa facem schimb de impresii, replici, retete, poze, prieteni, sa fim fiecare in acelasi timp insecta sub lupa, dar si cercetator si sa vedem unde vom ajunge. Sunt curioasa.